Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu”
CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #16
„O adoram involuntar, dar o sărutam voit. Petalele de cireș s-au scurs parcă dintr-o dată la baza pomului și am crezut că astfel și-a pierdut primăvara rodirea. Petalele nu erau doar căzute la pământ, ele fremătau acolo, parcă hotărâte să renască într-o altă formă. Și-aveam dreptate. Mă simt tare mândru când am dreptate legat de freamătul petalelor de cireș.”
© Cosmisian
Foto: 7-themes
CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #15
„Zăpăcita a venit pe după mine și a sărit cu labele pe genunchii adunați ai fetei, lătrând curioasă, întorcându-și boticul spre mine. Cine este fata cu care vorbesc eu? Cine? Cum de nu le-am făcut cunoștință? Am mângâiat-o pe cap și am certat-o puțin pentru o acțiune care era o expresie autentică a numelui pe care îl poartă. Chiar în acel moment, cu cartea în mâna stângă, cititoarea și-a pus din nou pe pauză firul narațiunii pentru a o mângâia pe cățelușă. Și-a ales o zi de primăvară distinctă, una în care firului narațiunii i-a făcut mai multe noduri.”
© Cosmisian
Foto: 7-themes
CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #14
„Mă pierdusem și eu în posibile continuări ale acestei scene, ratând momentul în care și-a adâncit privirea în noul capitol. Spre mine se evidenția doar pagina aproape în totalitate nescrisă, o pagină pe care editura a ales să o facă o pânză pe care să-și picteze cititorul cadrele în desfășurare ale modului în care și-ar imagina acesta continuarea cărții. Când și-a petrecut palma peste albul ce o făcuse să se oprească din scris, și-a întors privirea spre mine. Mi-a zâmbit și a ridicat cartea spre mine, spunându-mi că a așteptat de mult timp primăvara pentru a citi în parc pe banca ei favorită. Favorită a spus?”
© Cosmisian
Foto: 7-themes
Gabriel Vulpoiu – Recenzie Mouelle Roucher Vol. I, de Cosmisian
Pe domnul Gabriel Vulpoi l-am cunoscut ca urmare a acestei prezentări de carte. M-a bucurat să o văd pe Mouelle Roucher surprinsă de cuvintele și prezentarea unui bărbat.
Pe domnul Gabriel Vulpoiu îl găsiți aici (LINK)
Fabrica de poezie poate fi citită aici (LINK). Canalul Youtube al Fabricii de Poezie îl puteți urmări aici (LINK)
Cartea Mouelle Roucher poate fi achiziționată de aici (LINK)
© Cosmisian
CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #13
„Diminețile răcoroase de primăvară erau perfecte pentru plimbări cu o asemenea cățelușă. În parc o lăsam liberă să alerge până cădea lată lângă banca pe care mă așezam de fiecare dată. Își așeza boticul pe lăbuțe și mă privea fără a-și dezlipi ochii de pe mine. Până soseau copiii. Avea nevoie de ei pentru a se bucura de viață. Era o mare iubire între copii și Zăpăcită. Pe mine mă bucura cel mai mult să îi aud pe copii țipând de bucurie, chiar dacă și ea lătra asurzitor. Vocea copiilor întotdeauna avea un culoar muzical spre urechea mea, spre sufletul meu.”
© Cosmisian
Foto: 7-themes
CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #12
„Ioana respira primăvara în fiecare întâmplare pe care o povestea. Avusese o copilărie plină de aventuri pe dealurile înmiresmate de parfumul cald al florilor sălbatice ce colorau zilele târzii de vacanță. Crescuse aproape de munți, de care se ținea cu o mână. Iubise înălțimea lor, pe care o privea cu mâna adusă la ochi pentru a forma un monoclu al orizontului înălțat. Detaliile pe care le șoptea nu i le insuflasem eu pe ascuns. Și le născuse ea în taină, între rescrierile mele, făcându-mă să adăpostesc în minte posibilitatea ca ea să fie o făptură de care nu îmi amintesc eu, dar care se putea folosi de mine pentru a-i face loc în lumea cuvintelor mele. Ioana părea tot mai mult o metaforă care a prins viaţă.”
© Cosmisian
Foto: 7-themes
Viorel Ioniță – Recenzie Mariette. Muza și Inspirația lui Jules Verne, de Cosmisian
Cartea poate fi achiziționată de aici: (LINK)
© Cosmisian
CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #11
„Ai vrea să știi ce aș scrie pe soare? Ne-am arde amândoi trupurile până ar deveni șoapte. Știai că pe Soare se poate scrie doar cu șoapte? Sunetul lor este ca o adiere ce prevestește primăvară, anotimpul în care mi-am dorit să te întâlnesc. Am ascuns toate aceste șoapte în înflorirea cireșilor sălbatici, acolo unde ne vom întâlni fără efort, într-o repetiție unică, nouă de fiecare dată. În ochii tăi, Ioana, văd întreaga noastră iubire.”
© Cosmisian
Foto: 7-themes
Lucette și O casă misterioasă din Timișoara
Vrei să citești o perspectivă fictivă despre această casă misterioasă din Timișoara? Te invit să citești cartea „Lucette – viața dincolo de imunitate zero”
Din capitolul: Pick-up-ul din casa misterioasă
„Erau aproape de intrarea în parc. Au pășit pe aleea plină de frunze încrețite, ruginii. Ce poate încânta auzul mai mult decât foșnetul sublim al frunzelor necăzute încă sau al acelora care transformă drumul spre surpriză într-un adevărat exercițiu de culoare?
Parcul adăpostea o singură bancă lipită de acea clădire misterioasă. Chiar sub fereastra joasă era prinsă de perete banca, de parcă fusese amplasată doar pentru cei care locuiau acolo. Dar nimeni nu fusese văzut așezându-se pe ea.
– Tu vrei să mă duci acolo? Ești nebun? Tu nu ai auzit câte se spun despre casa aceea? Vezi? Are fereastra rabatată!
– Ți-este teamă? Ești cu mine! Orice fobie ai avea tu, cu mine ești în siguranță.
– Și cum se face că pe bancă este ceva? Și cablul acela de ce este petrecut de pe fereastră spre banca aceea? Ce îmi faci? Mi-e cam teamă, ca să spun așa. Ți-ai găsit și tu seara în care să mă testezi dacă mă sperii de ceva. Ah!
S-au apropiat de bancă, ea mai în spate. Obiectul de pe bancă era obiectul ei de suflet. Un pick-up! Un pick-up în parc, pe o bancă lipită de casa de care se temeau mai toți trecătorii! Și totuși, un pick-up? Unul de culoarea toamnei și a frunzelor ruginii!
– Ce surpriză mai e și asta? De ce îmi faci una ca asta? Un pick-up și un disc de vinil cu Cohen? Și mai e și la priză! Pot să îi dau eu drumul? Mă ucizi pe muzica mea favorită. Tu chiar atât de mult mă iubești?
– Ți-am tot spus! Dar să nu crezi că eu am adus toamna ca să te impresionez. Și surpriza mea este…
– Este.
– Este! Știi expresia aceea, „pe firul poveștii”?
– Nu. Chiar este o asemenea expresie?
– Vino cu mine!
O luă din nou de mână și a fost necesar să o tragă puțin după el, că o prinsese mișcarea pe Dance me to the end of love. Luase pick-up-ul în cealaltă mână.
– O, stai! Asta nu cred că se poate numi surpriză! Eu nu intru acolo! Tu înțelegi că prea mult mister duce la senzații horror?
Casa părea misterioasă pentru că nu avea decât o fereastră pe partea cu parcul. Prea puțini știau că acea casă era locuită, că avea o curte generoasă, cu bănci și câțiva pomi fructiferi.
Au intrat în casă, iar prima încăpere era un fel de coridor puțin luminat, în ton cu misterul cu care au zugrăvit mulți casa. Numai toamna începea să se vadă zidul ei, atunci când frunzele ce îl ascundeau nu se mai puteau abține și trădau misterul. Și iată-i pășind spre capătul coridorului, spre o ușă întredeschisă.”
© Cosmisian
Foto: Silviu Nastase
CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #10
„Ne-am sincronizat perfect, ca de fiecare dată, întotdeauna la fel, de fiecare dată cu zâmbetul pe chipuri împrospătate de primăvară.”
© Cosmisian
Foto;7-themes
CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #9
„Eu o priveam adulmecând mirosul de primăvară, devenit accesibil prin bunăvoința unui vizitator ce părea cunoscut, deși ei se vedeau acolo pentru prima dată, pe când eu o admiram conștient de secretul pe care îl purtam în mintea mea, acolo unde se născuse o iubire ce îi permite libertatea de a fi uitată. M-ai întreba de ce nu depăşesc acel moment pentru a dezvolta povestea, de ce mă complac în reveniri asupra unui moment banal. Dacă aș putea să îți transplantez ciorna Ioanei, ai înțelege fără explicații. Ea niciodată nu este doar o întâlnire, doar o plimbare. Ciornele mele sunt, în esență, un Déjà Vu perpetuu. Nu mi-aș explica atracția dintre noi fără un asemenea fundament liric.”
© Cosmisian
Foto: 7-themes
CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #8
„Pe Ioana o reîntâlneam adesea în mintea mea, fiind fascinat de repetiția pe care ți-o permite ideea de ciornă. Eu nu îmi rescriu ciornele, ci le vizitez cu alți ochi, cu o altă perspectivă. O lăsam întotdeauna să plece spre lumea de dincolo de parc, acolo unde eu nu am ajuns niciodată, iar eu rămâneam pe aceeași bancă de pe aceeași alee, îmbătat de parfumul floral pe care îl atribuiam revederilor de primăvară.”
© Cosmisian
Foto: 7-Themes
„TOAMNA este o ciornă rescrisă”, de
| Autori romani |
| mart. 10, 2023 |
| Recenzii cârti |
TOAMNA este o ciornă rescrisă, de COSMISIAN – recenzie
TOAMNA este o ciornă rescrisă
Autor – COSMISIAN
Editura CASTRUM DE THYMES, 2022
Despre COSMISIAN nu pot spune foarte multe, acest nume fiind un pseudonim, dar pot vorbi deschis despre cărțile lui, despre textele Iui, despre ce ne transmite prin toate aceste scrieri deosebite. Am citit toate cărțile publicate de autor și pot spune că fiecare e diferită și deosebită.
In anul 2019 apare romanul Mouelle Roucher, în anul 2021 publică Lucette, în anul 2022 Mariette și Toamna este o ciornă rescrisă. Din câte știu, autorul mai are manuscrise finalizate care așteaptă să se nască în viitorul apropiat.
„din frunze indecise” s-a născut proza scurtă și din amintiri autorul și-a croit drum spre versuri”. Așadar acest volum este compus din două părți PROZĂ SCURTĂ și VERSURI. Ne este prezentată „o lume pastelată „ca muzica unui pian ce cântă doar pentru o frunză măcinată.
„Toamna este o istorie. Cine o consemnează, să țină minte bine, se repetă”
Unii rememorează istoria, iar alții scriu istorie. Așa face Cosmisian: scrie istorie despre Toamnă. Chiar dacă ea vine în fiecare an, autorul ne-o descrie în atât de multe feluri încât o vedem diferit. închidem ochii și ne imaginăm „Un anotimp Mamă!”, așa cum numai oamenii creativi îndrăznesc să și-l imagineze. Mai mult decât descrierea dintotdeauna, ruginie.
Versurile ne poartă melodios în pași de dans fericit spre stele, lună, soare, zi, noapte, ceață, rouă.
Am pieptul plin de frunze căzute- pag. 75
Am pieptul plin de frunze căzute
Ziua e un vârtej ruginiu
Pământul vrea pustiu
Nimeni n-are curaj să-l acuze
Și vrea o eșarfă pastel
Din frunze scăldate
De pe-al pomului spate.
Ochii au ceață deasă-n privire
Seara e-o fată cu mofturi
Stelele sunt fără socluri
In ei nu mai văd fericire
Și greul singurătății apasă
Stropii prind rădăcină pe casă
Toamna-i pustie.
Cosmisian reușește să ne facă să închidem ochii și să ne imaginăm că frunzele îngălbenite sunt semințe de soare și să ne întrebăm „Ce ar fi primăvara fără căderea frunzelor toamna?”
Așa cum am mai spus despre autor- este un construitor de lumi fascinante, dantelate și greu de definit, iar în acest volum deosebit până și nostalgia are un farmec aparte, tomnatic și senzual.
Nu pot să nu reamintesc de fiecare dată cât de originală este scriitura și cu câtă grijă se poartă față de sufletul cititorului chiar și atunci când subiectul este unul trist. Optimismul se plimbă nestingherit prin cuvintele pline de sensibilitate. Ca niște gânduri pierdute, suflate de vântul toamnei spre nașterea primăverii printre toate poveștile rostite și nerostite.
~ Iluzie de toamnă-
Mi-ai spus să te-aștept până în noapte
Târziu ți-ai amintit că am trupul slăbit
Iluzie de toamnă
Mi-ai spus să te-aștept până în noapte
Târziu ți-ai amintit că am trupul slăbit
Iubirea ne tace.
Am pus lemne pe focul iubirii de-o viață
Devreme să îmi simți iubirea din sânge
lubirea-i o ceată.
Vântul își caută bleg trupuri să îmbrace
Acum în brațele tale sunt un necunoscut
Iubirea ne desface.
In ochii tăi stinși nu-mi mai văd oglindirea
Acum m inima desprinsă de al nostru zbor
Iubirea ne tace.
Mulțumesc autorului pentru volumul oferit și îi urez mult succes!
Cosmisian
Recenzie de Vero Budea pentru Literatura pe Tocuri
© Literatura pe Tocuri 2023
8 martie 2023 – Doamna Madolen, o doamnă a cărților
Spre finalul zilei am reușit să îi vizitez pe bunii mei prieteni, soții Madolen (Așa i-am numit în cartea Mouelle Roucher). Două zambile de culori diferite, doi pupici doamnei, o ciocolată și o carte. Nu o poți vizita pe doamna fără o carte. Am ales pentru această vizită deosebită cartea „Promisiuni Pe O Frunză De Arțar”, de Em Sava.
Câteva impresii despre această vizită pe care nu mi-aș fi iertat-o dacă nu aș fi făcut-o:
Doamna este în pat de trei ani, aproape imobilizată. Îi vizitează cineva pentru că există acel contract… dar nimic de suflet, spunea chiar doamna.
Când am ajuns, pentru că a fost o vizită neanunțată, doamna a fost prinsă cu o carte în mână. Citea la 8 seara. Un francez al cărui nume ne-am ostenit amândoi să îl pronunțăm. De jur împrejur numai cărți, suprapuse, în două rânduri, pe orice suprafață pe care se puteau așeza cărți. Citite. Prețuite. În celelalte camere la fel. Spre holul central un pick-up vechi cum am dezmembrat și eu acum 35-40 de ani în urmă pentru a-i fura difuzorul. Discuri de vinil. Ordine impecabilă.
Conversația a durat 40 de minute, am ascultat mult, am zâmbit. O doamnă la 80 de ani are câteva temeri. Să nu paralizeze. Să nu orbească, pentru că viața fără lectură ar fi un chin. Să nu îi fie aruncate cărțile la topit, cum a spus dânsa, după ce moare. Mi-a spus și de ce crede că asta se va întâmpla, pentru că, nu-i așa, cei care te îngrijesc pentru casă nu sunt așa de interesați de tot, au și ei limite. De exemplu, nu vor cărțile tale.
Cu lacrimi în ochi îmi povestea despre etape ale vieții în care nu și-a cumpărat rochii sau alte lucruri specifice unei doamne, pentru că și-a luat cărți. Cărțile sunt sufletul dânsei.
A, am uitat să spun despre Librăria La Două bufnițe. Este locul unde doamna obișnuia să petreacă timp pentru a-și cumpăra cărți. Deși băiatul de acolo era foarte drăguț, că era, a fost refuzat să ajute o doamnă de 77 de ani. A stat o oră și s-a bucurat să atingă, să răsfoiască și să cumpere cărți. Și-ar mai dori să meargă acolo, că poate sta sprijinită în baston pentru așa vizită.
Doamna, banii și serviciul. Mi-a spus că pensia ei este mică și a primit cardul de energie. Nu ar fi fost o idee bună să îi ofere 700 de lei că și-ar fi cumpărat cărți. Nici să lucreze într-o librărie nu putea, pentru că ar fi arestat-o. Nu s-ar fi putut abține să nu își ia toate cărțile de acolo.
M-a întrebat și de Em Sava, dacă e bună. I-am spus că îi va plăcea cartea aceea și că eu prefer să fac cadouri carte scrisă de autorii români.
O parte a durerii din sufletul dânsei a fost exprimată pentru părinții și bunicii care nu își cresc puii în lumea lecturii.
Ce mi-aș dori eu?
Să trăiască cât mai mult doamnă mea, Madolen.
Să se poată plimba din când în când.
Să i se facă o recepție frumoasă la Librăria de suflet, La Două Bufnițe.
Să nu i se topească iubirile, cărțile. Aceasta, știți voi… după…
© Cosmisian
Foto: Cristina Apostol
CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #7
„Dimineața și-a deschis aripile mult mai repede. Era sâmbăta în care mergeam la hoinărit pe dealurile din apropierea casei. Natura își revendicase complexitatea nuanțelor de verde, și ce se mai împodobise cu el. Dintotdeauna mi-au plăcut păsările în diminețile de primăvară. Știau și ele cât de important este acest anotimp pentru plimbările unui scriitor despre care nu știe nimeni. Singur, cu un rucsăcel în spate, mi-am făcut drum prin pădure spre un loc secret al unui scriitor.”
© Cosmisian
Foto: 7-Themes
CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #6
„Pauzele – iată aici un mare secret al scrisului. Cu cât scriu mai mult, cu atât mai mult simt nevoia să tac. Tăcerea unui scriitor este de departe cel mai prețios secret pe care îl dețin până acum. Pauzele și tăcerea sunt înscrise în sufletul meu. Scriiturile mele se nasc din îmbrățișarea tăcerii. Te întrebi acum ce am scris eu în timp ce tăceam? Mă voi destăinui. Se întâmplă în fiecare primăvară…”
© Cosmisian
Foto: 7-themes
CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #5
„Au trecut câteva zile de când cauți să îmi înțelegi scriitura. Este seară și e devreme în primăvară. Simți și tu răcoarea ce se rostogolește pe podea spre picioarele noastre? Sper că nu te deranjează că am aprins câteva fărâme de lemn, cât să ne încălzească puțin, cât să îi ofere culoare șemineului. Recunosc că mă atrage sfârâiala cu care lemnul își captează privitorul, un sunet deloc înfiorător. Din toamnă până adânc în nopțile cu care primăvara se mai ține de răcoare privesc incandescența focului din șemineu. Mă liniștește și mă inspiră.”
© Cosmisian
Foto: 7-themes
CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #4
„Ceva s-a întâmplat din acea zi, pentru că am simțit că sufletele ne aparțin. Sufletele care își aparțin au nevoie de timp pentru a se desăvârși sub misterul revenirii, acea primăvară neașteptată a vieții care te face să trăiești din nou. Când aceasta se întâmplă, uiți că Ioana are o viață pe care a adus-o cu ea până sub cireșul sălbatic, că tu ai o viață ale cărei detalii parcă nu mai contează. Încă. Și aceasta în cazul amândurora. Nu aș modifica nimic la acest punct, poate doar muzica ce îi însoțește pe noii mei protagoniști ai narațiunii.”
© Cosmisian
Foto: 7-themes
CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #3
„Nu credeam că bărbații se pot îndrăgosti pe loc. Sau, de la prima vedere. Dintotdeauna am crezut că un bărbat ce se trezeşte cu inima pusă pe călătorit printre stele, din prima, sigur dă dovadă de superficialitate. Până în acea zi am crezut multe lucruri. Obișnuit să plantez gânduri în mintea personajelor, am fost înșelat de această libertate, o libertate care subjugă forța pe care o are complexitatea experienței umane. Iată aici o scenă în care personajele o iau înaintea autorului, frângând în el preconcepția nefericirii. Un bărbat care nu se poate îndrăgosti de o femeie ce îmblânzește primăvara este mai mult mort decât viu. Bine îi stă vieții să surprindă din nou și din nou cu renașterea naturii și a iubirii.”
© Cosmisian
Foto: 7-themes
CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #2
„I-am rupt o crenguță nouă de cireș sălbatic, una compusă din floricele aglomerate. A cuprins-o cu degetele ei albe și subțiri. Ai urmărit dansul elegant pe care îl desăvârşeşte mâna unei femei când cuprinde primul buchet de flori din sufletul primăverii? Nu-i așa că este intimidant? Dacă nu s-ar fi mișcat de pe un picior pe altul, aș fi fost surprins admirând-o cu primăvara peste tot pe chipul ei. Balansul ei era suav, poate fără să își dea seama, imitând trecerea timpului.”
© Cosmisian
Foto: 7-themes
Mi-am propus să uit complet de păpădii, dar privirea ei nu mă lasă – XVII
Îmi închideam ochii și o vedeam zburdând prin locurile înverzite din apropierea casei ei. Îi plăcea să alerge desculță pentru a simți răcoarea ce se ancorase la rădăcina covorului viu din acele ultime clipe ale nopții. Cu brațele ridicate se învârtea pentru a admira florile ce au acoperit crengile pomilor, care nu demult erau lipsite de înflorire așa cum arată sufletele oamenilor ce nu iubesc. S-a oprit în dreptul unei buburuze ce și-a sprijinit trupul lucios de o petală, dar nu pentru că se credea albină. A cuprins crenguța și a tras-o spre ea ca să pară că buburuza venea de bună voie spre năsucul ei. Tot așa crezuse și buburuza despre fată.
Mi-am deschis ochii și m-am scuturat din umeri și mi-am spus că nu am vreun motiv întemeiat să o las pe blânda făptură feminină să alerge liberă prin mintea mea. Știam ce se poate întâmpla, motiv pentru care mi-am ținut ochii deschiși, evitând chiar și să clipesc. O metodă ce ar fi dar rezultate bune dacă nu m-ar fi trezit încurcat de reacția ochilor mei, care au pierdut tempo-ul clipirilor și s-au blocat pe nota greșită a muzicii.
O vreme am crezut că o văd alergând prin imaginația mea chiar și atunci când am ochii deschiși, doar că ei au ales de la sine să permită lumii interioare să își aleagă propriul destin.
O priveam încă alergând în jurul casei, încântată de fiece fir de frumos ce se ridica din pământul crud al viselor. Iar florile nu mai erau făpturi ale parfumului ușor de identificat. Le-a luat puțin timp să împrumute din aspirațiile unor zmeie ce planau nestingherite pe deasupra imaginii create de veselia fetei.
Le atribuisem în trecut roluri ale libertății ce poate coexista cu creatorul lor numai în termenii unei sfori răsucite după încheietura lui, a omului, după propriile-i fire, ale sforii ce părea invizibilă, doar că astăzi zmeiele planau de bună voie în jurul fetei, chiar acolo unde parfumul părului ei se regăsea în cel al câmpului înflorit.
Te-ai întrebat cum poți mânui un zmeu ce nu-și menține plutirea fiind legat de mâna cuiva? Privirea mi-a stat fixată pe corpurile suspendate ale unor moriști de vânt scăpate libere, ca acelea din copilărie, făcute din hârtie glasată. Mi-am întins o mână pe cerul din mintea mea, din mintea ei, și am tras de una dintre moriști mai aproape de mânuța ei, pentru că a ei este mică, cu degete delicate. Și-a întins mâna tremurândă până i-a atins paletele despicate în perechi de două, egale între ele. Poate o atrage simetria, poate ea a născut-o în morișcă.
Venise și rândul meu să îi imprim moriștii mele o mișcare uniformă spre înaltul cerului, doar că viteza cu care se învârtea nu a făcut-o să se îndepărteze. Viteza cu care se rotea le-a împrumutat celor două zmeie portanța de care aveau nevoie pentru a o bucura pe fată.
Când mi-am coborât privirea spre locul tainic al înfloririi, chipul ei, aș adăuga, ea mă privea. M-a intimidat, aș recunoaște. Zâmbetul ei copilăresc este intimidant. Aș vrea să cred că acesta îmi va rămâne în privire chiar și atunci când pleoapele mele își revin și le redau ochilor mei contactul cu realitatea. Ochii ei erau ca ai unei îmbrățișări gemene, cuminți ca apa cristalină din munte care coboară lent spre vale, nefiind forțată să dovedească ceva. Mă privea și mă dezarma. Știam amândoi că acesta este rezultatul zâmbetului ei.
Am încercat să mă desprind de privirea ei, dar fără să se vadă acest lucru. La ureche purta o păpădie înflorită, galbenă ca incandescența unui suflet ce iubește. Culesese o păpădie cu o floare destul de mare, pe care nu am confundat-o cu o margaretă sălbatică. O confundasem pe aceasta cu o păpădie într-o altă primăvară, așa că acum nu am căzut în aceeași ignoranță.
Dacă mă intimidase înainte să o privesc în ochi, acum mă simțeam hipnotizat de galbenul intens, dulce-amărui, al păpădiei. Mi-am întins palma spre a ei, a fetei, poate pentru a-i stăvili tremurul născut de emoție, poate pentru a-mi masca dorința de a-i simți catifelarea ce și-a găzduit perfecțiunea pe momentul atingerii. Nu și-a îndepărtat mâna dintr-un motiv pe care nu îl cunosc. Ei îi dispăruse tremurul de emoție, mie mi-au alunecat degetele peste palma ei, de pe care am cules răcoarea sincerității.
Poate că timpul a trecut nefiresc de la acea atingere spontană, nu știu, dar păpădia de la urechea ei se maturizase pe alocuri, dând naștere unor fulgi de păpădie născuți din îmbrățișarea noastră. Doi visători, s-ar crede, pășesc spre o destinație comună, lăstari dintr-o salcie ce învăța să crească în mai multe direcții, și o făptură a devenirii, o fată ce încă mă privea, ce își avea sufletul ca o stea, o făptură a înfloririi, păpădia de care, și de aș vrea, nu pot uita.
Pentru cei care nu pot visa, afirm că mi-am propus să uit complet de păpădie, dar ea și-a îngemănat înflorirea de a mea, privirea ei curată, albă ca o stea. Mi-am propus să uit complet de păpădii, dar privirea ei nu mă lasă.
© Cosmisian
26 februarie 2023
Foto: C-ID
CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #1
„De această dată am ales să o cobor la nivelul personajului meu feminin, la nivelul perfecțiunii, nesigur fiind de reacția ei. Ar fi putut spune că am vrut să o împiedic să treacă de ea, de parcă primăvara putea fi cuprinsă cu mâna și oprită. Mi-a zâmbit prea puțin pentru că i-am adus primăvara la nivelul de la care îi putea asimila metafora. După ce a inspirat adânc, cu ochii ei clari ca cerul senin, mărginiți de sprâncenele ei subțiri și lungi, și-a ridicat privirea spre binevoitorul ei trecător, o privire ce trăda notele sublime ale înfloririi. O priveam fără a-mi lua ochii de la ai ei, lăsând creanga să își spună ultima replică din acest scenariu impus.”
© Cosmisian
Foto: 7-themes
„There are people who want to blow the wonder out of your life”
I mentioned that the only person who knew about the multicolored creature I had seen outside my window as a child was an old lady who lived on the floor above my room. Her name was Maria, as are many mothers and grandmothers everywhere called.
A cup of tea, a cookie and a few hours spent with Grandma Maria and a healed soul afterwards. When she heard my childhood story, she laughed heartily. As a matter of fact, that creature had been an exotic bird her brother had brought that summer for a few weeks. It was gentle and didn’t really know how to fly, so she left it around the house.
Sometimes it would drop off the balcony, floating gently close to my window, from where she glided to my window’s opening. First by mistake, then because I whistled at her. When it got scared, it would fly up and sneak past the ajar balcony door. It happened a few times, but the impact it had on the entire imaginary spectrum of a little girl like me led to a real story. No one could confirm the story of the bird that only I had ever seen because the old lady kept it quiet. It was a bird smuggled into the country by her brother. A mere chance, a lifetime of struggling to find room for the wonder of childhood, blowing the miracle of dandelion fluff to others.
(Chapter One of the unpublisher Book ‘The Land of Everlasting Wonders’, Part One – A world that lacked the everlasting wonders is changing’)
© Cosmisian
„Fiicei mele, Perseida” – Cinci tablouri ce surprind minunea adusă în viața unei familii binecuvântate cu o fetiță
Text publicat în Antologia Siono „Litere pe Fulgi de Nea” – 2021
din text:
„Într-o astfel de dimineață am ieșit cu toții în grădina din spatele casei, acolo unde îi plăcea soarelui să se ascundă iarna. Îi promisesem soției mele că într-una din diminețile însorite de iarnă îi voi face o surpriză, una pe care o pregătisem din primăvara anului trecut, atunci când nu știam că vom avea o fiică pe care să o ținem în brațe.
Zăpada nu se putea abține și sfârâia sub picioarele noastre. Aproape de tufele de aluni făcusem o ridicătură de pământ în care am plantat o mulțime de bulbi de ghiocei, făpturi desprinse din puritatea absolută a munților. Știam că soarele le va topi pătura de zăpadă, oferindu-și contribuția în materie de surprize. Ghioceii, inocenți până în adâncul ființei lor, vor fi tentați să verifice dacă le-a venit vremea înfloririi. Iată, dimineața înfloririi le-a făcut loc în sânul familiei noastre, devenind astfel prima grădină suspendată de ghiocei.
Perseida, aflată în brațele mamei ei, acum de trei luni și opt zile, privea veselă spre peticul înălțat de pământ. Cele câteva floricele de ghiocei se chinuiau să se sprijine de gulerele albe din petice de zăpadă. Ne-am aplecat spre singurul firicel înflorit, l-am rupt cu apreciere pentru sacrificiul pe care îl făcuse pentru noi, așezându-l cu grijă în palma micuței mele comori. A privit spre albul petalelor de ghiocel ce îi imita culoarea pielii, a gângurit veselă, apoi a dus floarea spre guriță. O atinsese cu nesiguranță cu buzele, umezind-o.
Prima floare din viața ei a fost un ghiocel ce și-a oferit parfumul din mijlocul unei grădini suspendate de ghiocei. Îl plantasem pentru soția mea, și-am ajuns ca împreună să îl oferim fiicei noastre în cea mai frumoasă dimineață a înfloririi. Petalele acestuia, atinse de gurița Perseidei, au devenit buzele pure ale unui anotimp născut din albul desăvârșit al iernii. L-am păstrat în secret, uscat între foile unei cărți cu poezii pentru copii, ca simbol al celui de-al doilea culoar format în inima fetiței mele. Păsări, ghiocei…”
© Cosmisian
Cosmisian în Agora Artelor Nr. 11, decembrie 2022
Cu deosebită încântare vă împărtășesc un text din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, pe care, cu amabilitate, Agora Artelor l-a găzduit alături de alte bucurii literare.
Toamna își face simțită prezența prin parc. Oare eu de cât timp mă plimb pe singura alee pe care o are acesta? Aerul răcoros de seară m-a distras cât să nu remarc că toamna și-a adus întregul alai, cu lecțiile învățate de anul trecut. Un felinar cu mai multe brațe, nu știu câte, străjuia stropii mici de ceață ce se certau pentru o particulă de grund de pe bănci. Le spusese cineva că ruginiul este culoarea preferată a toamnei, doar că de la amețeală au confundat pastelul eșarfei pe care Toamna o împrăștie prin parc cu scândurile ce se dau surorile anotimpului.
Felinarul acesta avea și el un frate, poate chiar doi. Spun asta pentru că, privindu-l, nu părea să se simtă singur. De ce îmi plac mie felinarele? Privindu-le, mă simt inspirat. Mă fac să mă gândesc la toamnă, sau la parcuri cu bănci ce țin noaptea de picior. Pe cititoare nu am întâlnit-o niciodată seara. Ciclicitatea cu care ne întâlneam o făcuse pentru mine o ființă a zilei, a luminii, ce îi permitea să citească. Îmi scăpase din vedere că noaptea este cea mai bună parte a zilei pentru lectură, poate în aceeași măsură în care este și pentru mine, scriind.
Înclin să cred că este mai ușor să dansezi pe o muzică interpretată de o orchestră ce și-a netezit drumul spre perfecțiune în ascuns, decât actul solitar de a crea muzică. Sunt un scriitor solitar, unul care nu își lasă din mână penelul de față cu un cititor. Un act egoist, ar spune mulți. Am învățat să scriu singur mult mai târziu decât am fost învățat în copilărie, ajutat fiind. Mi-am redefinit scrisul pe vremea când litera devenise sufletul cărților pe care le citeam cu foame și respect.
Pe cititoarea misterioasă, acum posesoarea pe ascuns a unui manuscris din sertarul tăinuit în biroul făcut de tatăl meu, o văzusem pe o bancă. M-am apropiat de ea, surprins. La fel fusese și ea, pentru că a ascuns în geantă o carte de îndată ce m-a văzut. Am salutat încântat de revedere, am luat loc aproape de ea și ne-am întins la vorbă. Aveam senzația că mă știa mai bine decât ar fi trebuit. Dusese conversația noastră spre ceva ce se născuse într-un manuscris despre o ființă a regăsirii, Irette. Scrisesem despre ea, scrisesem despre mine, scrisesem despre o multitudine de copii ce se reîntregeau cu o parte a lor din viitor, înstrăinată de traume ascunse. Aș fi bănuit-o de puterea de a-mi citi secțiuni ale minții, dintr-acelea care păstrează sufletul manuscriselor.
Ne-am oprit la bucuria pe care o dă lectura. Amândoi eram ca niște biblioteci cu două picioare și un suflet flămând. Pasiunea pentru lectură m-a determinat să învăț să scriu din nou, folosind numai cerneala născută din amprenta mâinii mele. Gândindu-mă la acele vremuri, am fost tentat să îi citez un paragraf din manuscris, dar am făcut-o cu delicatețe, pozând într-un simplu povestitor. Eu nu știam că îmi citise manuscrisul, ei îi era mult mai ușor să se îmbrace cu puritatea unei pagini care nu văzuse până atunci cerneală.
„Copilăria[1] mea a fost o aventură verde a paginilor pe care nu le scrisese nimeni. Mi-a luat mult timp să înțeleg rolul prafului de așteptare, dar când am văzut cum paginile vechi ce foșneau zgomotos, dar lent, își trădau înscrisul uniform desprins de pe degetele mele, am apreciat tunelul verde ce mă ascundea până și de mine însumi.
De departe, scrisul ce se contura părea unul banal, dispus ușor neuniform. Dar, de aproape, fiecare linie purta amprenta mea, de parcă cineva a strâns cu răbdare un ghem al liniilor ce constituiau amprenta palmelor mele, apoi le-a folosit pentru a scrie.
Ai văzut vreodată un mosor din care se desfășura gradat un fir de amprentă prins de penița unui scriitor nevăzut? Copilăria mea a fost o coală nouă de sugativă pe care am scris la lumina kiriannelor. Liniile se topeau parcă pe paginile vechi, îngălbenite, absorbite lent. Mi-am privit palmele. Dispăruseră linii de mine însumi. Eram eu însumi o formă de scriitură”, i-aș fi spus, dar mă temeam că ar fi dori să afle despre kirianne, motiv pentru care am tăcut și am savurat în secret senzația pe care o adusese punctul la care ajunsese conversația noastră.
Luna se furișa pe creștetul felinarului pentru a-l ajuta să ne facă să uităm de trecerea timpului. Noaptea nu se grăbea să cedeze loc, îngrămădindu-și trupul rece aproape de noi. Eram prea prinși în lumea noastră ca să ne gândim că timpul nu încetinește noaptea doar pentru că ne plăcea să ne privim în suflete, fără prea multe cuvinte. Eram amândoi oameni ai literei, susținându-i trupul zvelt de ambele părți. Ne erau suficiente necuvintele.
Mă simțeam ca un scriitor care, deși nu și-a făcut publice toate scriiturile, este cunoscut de o ființă a lecturii. Era de înțeles, o văzusem cu degetele așezate pe albul finalului de capitol. Eram și eu, în cele din urmă, un fel de carte pe care nu o scrisese nimeni, dar care abundă în povești, croită dintr-un singur fir al narațiunii. Mă putea citi dincolo de secretele pe care le tăinuiam.
[1] Kirianne „Acordeonul de pluș, Irette și kiriannele”, Manuscris
Textul și-a făcut loc în Nr. 11 din decembrie 2022 al Revistei Agora Artelor.
Cosmisian - Neoproză „smart emotional” 