O nouă carte „Toamna este o ciornă rescrisă”

TOAMNA ESTE O CIORNĂ RESCRISĂ

Toamna! Anotimpul meu favorit, cel în cadrul căruia mi-am descoperit cel mai adesea sursa de inspirație. Am scris proză scurtă, am scris versuri și am rămas cu un gust deosebit pentru acest anotimp. Tot toamna am început cele mai multe cărți, unele publicate acum. Deși pare un anotimp al decăderii, toamna este o primăvară în oglindă. Toamna este un anotimp care nu se termină niciodată!

În foarte scurt timp, într-o ediție specială, cartea „Toamna este o ciornă rescrisă” va fi publicată.

© Cosmisian

ȘCOALA DE VARĂ – Autor Marina Costa

ȘCOALA DE VARĂ – Autor Marina Costa

– N-am pix și îmi trebuie azi la școală, se plânse fetița, punând într-o pungă albă două caiete.

Nu erau noi; fuseseră pe jumătate scrise în ultimul semestru. Dar altele nu avea, oricum.

– De ce te agiți atâta cu școala, fă? întrebă mătușă-sa, venită în vizită, din București. În doi-trei ani, ai să fii la soacră-ta și o să conteze să știi să speli, să sapi, să gătești, nu aritmetica voastră.

– Ba să crezi tu că mă las de școală înainte să termin opt clase! Soacra să mai aștepte, că nu fug cu altul. Dar vreau să fiu și eu la volanul mașinii, nu numai frate-meu!

– Și ce, crezi c-o să te lase bărbatul să faci școala de șoferi?

– Ba cui nu-i convine să aibă cine conduce, dacă el a băut un pahar pe undeva?

Fata avea toate răspunsurile, deși abia terminase clasa a patra. Mătușă-sa se căută prin geantă și scoase un stilou chinezesc, cu capac auriu.

– Dacă-ți place atâta școala, ia, fă, de aici, să ai cu ce să scrii! Și să te ajute Dumnezeu să iei permisul, la anii potriviți!

– O duce capul, ar putea să-l ia înaintea lui frate-su, comentă mama fetei. O las la școala asta de vară, că au promis că le dă ce le trebuie pentru la toamnă. Azi e prima zi.

Fata mulțumi pentru stilou și îl încercă la coada caietului. Scria, avea cerneală. Măcar să-i poarte noroc în clasa a cincea! Își luă rămas bun și se grăbi spre școală.

Deși indicatoarele rutiere ar fi spus că erau mai puțin de 100 kilometri până în capitală, dacă aveai mașină zdravănă, de teren, bună pentru hârtoapele zonei, adevărul era că satul figura pe lista celor defavorizate din județ. Profesoara de limbile română și engleză obținuse colaborarea unei fundații româno-olandeze și fonduri europene pentru organizarea unei școli de vară pentru copiii din sat. Poate, cu mai mult timp pentru fiecare și învățând prin joacă, după metode noi, aveau să recupereze o parte din lipsuri.

* * *

– Ursaru Selina! strigă profesoara catalogul.

– Prezent! ridică ea mâna.

Învățătoarea lor de anul trecut, cu care ar fi trebuit să repete materia, era în concediu. Pe absolvenții claselor a treia și a patra îi preluaseră deja viitorii profesori.

– Ce frumos nume ai! Selena era zeița lunii. Voi știați că pe lună sunt munți și văi? Fiindcă suntem aici și ca să învățăm cuvinte noi, fiind pe lună, se numesc munți selenari, văi selenare.

Repetară în cor cuvintele necunoscute.

– Vă mulțumesc. Îmi place să știu că am luna în nume. Mama mi l-a pus după o cântăreață străină care îi plăcea.

Aha, Celine Dion, se lămuri profesoara.

– Tu n-ai și un frate care repetă clasa a cincea?

– Ba da, Ursaru Armando.

– De mâine, să vină și el la școală, că nu-i strică să învețe în plus!

– Încerc să-l conving. Nu promit. E plecat cu unchii după fier vechi…

Profesoara oftă. Veșnica problemă, și în timpul anului școlar: absențele, abandonul. Copiii erau buni de muncă; școala nu conta.

– Pentru început, fiecare dintre voi a găsit pe bancă o carte de povești. Hai să citim prima poveste – fiecare câte un paragraf.

Erau copii care, la sfârșitul clasei a treia sau a patra, abia citeau pe litere și pe silabe, constată profesoara. Alții se descurcau mai bine, indiferent de vârstă. Selina citea destul de cursiv, chiar dacă fără intonație. Se împiedica doar la cuvinte necunoscute. Profesoara le explica pentru toți.

– Unde ați vrea să lucrați când veți fi mari?

Câțiva visau să ajungă pompieri, polițiști, cântăreți, dacă erau din familii de lăutari, șoferi de TIR. Alții, mai realiști, spuneau că vor lucra pământul sau vor deveni zugravi, zidari. Fetele își doreau să devină croitorese, coafeze, ospătărițe. Selina voia să devină vânzătoare.

– Știi că îți trebuie matematică, să dai restul corect?

– Da. Încerc să învăț, dar sunt și probleme pe care le greșesc sau nu știu cum să le fac.

Înainte să sune de pauză, au fost întrebați dacă le place să-și facă prieteni noi. La răspunsul afirmativ, în cor, li s-a explicat că vor face cunoștință cu Lotte și Willem, doi elevi de liceu din Olanda, cu care se vor juca în recreații și vor învăța engleză.

După o jumătate de oră de dat mingea de la unul la altul, cu învățat cum se numesc în engleză toate lucrurile din curtea școlii, se întoarseră în clasă. La matematică au dat un test, să știe profesoara nivelul fiecăruia. Mintea făcea calculele, iar stiloul scria ușor pe hârtie, deși nu mai avusese până acum altceva decât creion sau pix de un leu. Spre deosebire de alții, Selina învățase tabla înmulțirii și a împărțirii. Le știa bine. Greutățile ei erau de logică și geometrie, în special.

Și la română au dat un test, după încă o partidă de joacă în curte, cu cei doi olandezi. Prima parte, o dictare, a fost urmată de fișe de completat. Astfel, viitoarea dirigintă a clasei a cincea afla mai multe despre elevii ei și despre lacunele de ortografie și exprimare.

– Aveți temă pentru mâine, o compunere despre familia voastră. Puteți s-o ilustrați cu desene, dacă vreți! Luați acasă și cartea de povești, doar să nu uitați s-o aduceți mâine, la cursuri. Citiți-le o poveste din ea fraților mai mici!

***

Toată vacanța s-au jucat și au învățat. Școala de vară se dovedi cu folos pentru Selina. O urmă și fratele mai mare, pentru care singurul motiv să nu abandoneze școala era că îi trebuiau opt clase pentru a da examen de șofer. Ei chiar îi plăcea școala, după cum constată viitoarea dirigintă. Fata avea potențial! Dacă ar fi avut cine să se ocupe de ea și acasă, încă din prima zi de școală, fetița ar fi putut fi premiantă. Se hotărî să fie ea cea care o încuraja și o ajuta.

Primul premiu primit de ea fu o sticluță cu cerneală, să-și poată umple stiloul. Făcea unele greșeli de ortografie, dar, cu cât a citit și a scris în vara aceea, pe majoritatea le-a corectat. Mai scăpa câte una când se grăbea să ia notițe. Ajunsese la convingerea că stiloul cu capac auriu era fermecat, ajutând-o să învețe repede.

Fata se împrieteni și cu cei de la fundație, români și olandezi deopotrivă. Era mereu gata să ajute și să prindă din zbor ceva nou. La începutul anului școlar, atât ea cât și Armando primiră câte un ghiozdan plin cu rechizite și cărți. Talentul la literatură, mai mult decât capacitățile presupus magice ale stiloului, o ajută să obțină mențiune la olimpiada de limba română, în faza pe județ. Împreună cu Selina, diriginta era fericită.

Îl ajuta la lecții pe Armando. Odată ce i se explicase din urmă, începuse și băiatul să priceapă. Termină anul școlar cu media șapte și ceva, un progres important pentru el. Selina luă premiul al doilea.

– Dacă mai faceți cursuri de vară și anul acesta, nu vom lipsi! promise fata în luna iunie.

Tot la dirigintă veni, plângând, în clasa a șaptea, rugând-o să vorbească cu părinții ei, s-o lase să termine școala. Era greu într-o lume guvernată de tradiții medievale, însă cel mai important argument a fost că Selina este printre primii din clasă și își ajută fratele, care este permanent cu ea, să nu rămână în urmă la învățătură.

Problema mai grea a fost după ce au terminat clasa a opta. Destui copii din sat, odată ajunși aici, se opreau și se duceau la muncă. Selina voia la liceu; media obținută la examen o ajuta. Iar s-a dus profesoara să intervină în favoarea ei și a fratelui ei, să-i trimită la oraș, la liceu. Deja diriginta înțelesese că dacă erau amândoi, ar fi lăsat-o. Aveau mătușa la care să stea, să nu dea bani pe cămin.

– Vă ajut să faceți formalitățile, să obțineți locurile pentru romi la care aveți dreptul și bursă.

Documentele au fost completate, pentru amândoi, cu stiloul cu capac auriu. Au fost aprobate, iar în toamnă, Selina era elevă la liceul economic, Armando la profesională, la vânzători.

…Atât profesoara de română și engleză, cu care a păstrat legătura peste ani, cât și Lotte, olandeza, s-au bucurat să afle că Selina a intrat la facultatea de relații economice internaționale. S-a întors acasă în triumf. Dintre cei născuți în sat, din toate generațiile, puteai număra pe degetele unei mâini absolvenții de studii superioare.

– Ia tu stiloul chinezesc cu capac auriu, să-ți poarte noroc la învățătură, cum mi-a purtat mie! îi spuse frățiorului cel mai mic, atunci în clasa a patra. Și să nu lipsești de la nicio școală de vară, dacă se organizează!

Marina Costa

Link blog!

Ce carte scriu acum – „Țara minunilor ce țin”

Ce carte scriu acum „Țara minunilor ce țin”

Ca o continuare și dezvoltare a cărții „Aventurile melcului zburător și ale Pikralidei, păpădia Lunii”, cartea „Țara minunilor ce țin” se scrie din aprilie frumos, cu o abordare nouă, de care eu sunt încântat. Fiecare capitol aduce o nouă poveste, inedită, aș îndrăzni să spun că e chiar neabordată în acest fel încă.

Manuscrisul „Aventurile melcului zburător și ale Pikralidei, păpădia Lunii” (2014), s-a dovedit a fi unul foarte dificil de publicat. De fiecare dată când am dorit să o fac, și chiar am încercat asta, am întâmpinat numai dificultăți, iar atitudinea editurilor față de carte a fost dezarmantă. Ce fac eu când nu îmi pot îndeplini aspirațiile literare în materie de publicare? Mai scriu o carte. Pe cea menționată, am început-o în aprilie, am scris până în 70% din cât îmi propusesem să scriu în cele patru părți. Este însă foarte posibil să îi adaug o nouă parte. Cred că aceasta va fi prima carte pe care nu o mai scriu doar ca să fie publicată, ci ca să pun în valoare fiecare idee care se potrivește temei. Vreau să mă epuizez de idei, iar acest lucru nu se va întâmpla prea curând.

În partea a patra, Frezia, rămasă pentru o vreme singură datorită unui incident în urma căruia îi este absorbit viitorul soț într-un Zid, pe care l-am numit Orizont, plămădește un om din lut nears, care se dovedește a fi cu mult mai mult decât l-a dorit iubitoarea de artă, Frezia. Plecat într-o misiune specială, acesta se regăsește în prezența Pikralidei, prima păpădie care a ajuns pe Lună. Ar fi atât de multe de spus despre întreaga poveste, însă acum doresc doar să vă las o secțiune pentru lectură.

„Orizontul este infinitul în forma accesibilă omului”

Din capitolul: Strălucirea Lunii este un spectacol al pikralidelor luminii

„La final mi-a vorbit despre o fetiță de dincolo de zid, chiar dincolo de lumea pe care o conține zidul. Mi-a cerut să călătoresc spre lumea ei pentru a-i oferi semințele de păpădie luminie, acum plantate în mine. Dar despre această călătorie cu siguranță voi vorbi cu altă ocazie. Primisem asigurări despre surpriza făcută de revenirea băiatului în mica lui comunitate. Nu își amintea nimic despre săptămânile petrecute în interiorul zidului. Frezia nu își dorea nimic altceva decât pe el și promisiunea că se vor căsători curând.

*

Noaptea s-a disipat în joaca stelelor, care mai de care mai curioasă de modul în care o asemenea poveste se scrie. Să privească spre omul de lut ce a trecut fără dificultate în cealaltă parte a zidului spre Țara minunilor ce țin, împăpădiat cu o mulțime de pikralide nestăvilite, mustind a dorințe gata de a fi îndeplinite, sau spre lumea de dincolo de orizont, acolo unde mai noii noștri protagoniști, unul rătăcitor prin zid, recuperat fără amintirea săptămânilor în care a fost rătăcit, altul, sau mai exact, o alta, plămăditoarea omului de lut, pe care l-a înzestrat fără să știe cum, cu o multitudine de trăsături umane, mai toate fiindu-i foarte cunoscute, ele reflectând-o.  

Dinspre stele, orizontul nu pare la fel ca pentru lumea Andrei. Oamenii și-au definit infinitul în termeni mult mai ușor de acceptat. Orizontul este forma asimilabila a infinitului, pe care omul o privește cu admirație și la care aspiră, neștiind că există o lume dincolo de simpla limitare impusă infinitului. Că din acea lume au fost făpturi ce au încercat să treacă de zid, sau prin el, spre Țara minunilor ce țin, nimeni nu știa, pentru că omul nu știa nici măcar de existența unui loc unde minunile țin, fără a se risipi, fără a se topi în priviri aplecate în pământ.

Dinspre mările și oceanele care îmbracă Pământul, orizontul este locul pe care îl caută marinarii, prietenii lunii și al stelelor. Când călătorești spre orizont este de preferat să îți păstrezi privirea spre stele. Te vor ghida fără greș, până orizontul se topește și devine o ființă căreia i-ai luat un inel de logodnă, pe care ai sperat să i-l oferi cu un genunchi aplecat în pământ. Fiecare poveste poate avea o cu totul altă frumusețe când singurul lucru pe care ți-l amintești este o călătorie într-o lume de care nu știi nimic, dar din care ai luat un inel pentru fata pe care o iubești.

Zilele se scurgeau cu greu pentru tânărul care a bravat în fața fetei pe care o iubea, pășind în Zid. L-a întrebat de lumea în care intrase, l-au rugat să le spună dacă a mai întâlnit oameni, dar toate acestea erau lipsite de sens, neinteresante prin comparație cu Frezia. Dinspre ea venea multă bucurie, căldură și parfum. O visa adesea, poate și pentru că zâmbetul ei îl răvășea de la prima clipă în care îl vedea.

Visele sunt cea mai scurtă cale de a mărturisi iubiri încapsulate în teamă. Și visa…”

Mulțumesc că mă citiți.

© Cosmisian

CONCURSURI LITERARE

CONCURSURI LITERARE – click pe anunț

Concursul Național de Creație Literarã Dimitrie Bolintineanu. Ediția a XXXI-a, octombrie 2022, Bolintin Vale

foto -net

Fănuș Neagu 2022. Concurs de proză scurtă. Lucrările se trimit până pe 30 noiembrie

Concursul Național de Proză „Mihail Sadoveanu”, ediția a XIII-a, 2022

Fascinația Mării 2022, concurs literar național ajuns la ediția a IX-a

Concursul Naţional pentru Traducerea Poeziei Româneşti Lidia Vianu Translates. Ediţia a patra, 27 iulie 2022

Concurs S.F. & Fantasy 2022. Asociația Culturală Renașterea Buzoiană

Concurs de carte publicată în 2021

Cosmisian & Litera13

Oare ce ființe locuiesc dincolo de zid?

Oare ce ființe locuiesc dincolo de zid?

„Priveam în sus spre ultima clipire a cerului,
atunci când pleoapa norilor se deschide
pentru a-mi face cunoștință cu misterioasa voce.
Era Luna.
Orizontul este o amintire continuă
pentru ființele din această parte a lumii,
el nefiindu-ne viitor pecetluit de aspirații,
sau trecut de care să ne simțim legați.

De partea noastră,
orizontul este o necunoscută din spatele unui zid
pe care nimeni nu s-a gândit să îl treacă.
Am multe întrebări legate de acest zid.
Sunt un arbore a cărei umbre a fost zvântată de vânt,
unul care se înțelege cu luna din priviri.
O vedeam înălțată pe cerul nopții,
cu inima neîmpăcată,
de parcă ar fi vrut să îmi spună ceva
despre călătoria ei dincolo de zid,
poate singura făptură a nopții
ce putea traversa o asemenea barieră
spre o lume despre care ar fi vrut să vorbească cu cineva.
Se deplasa lent și fără excepție,
seară de seară,
după ce ne priveam în ochi.
Eu nu o scăpam din ochi,
mai mult din dorința de a surprinde momentul
în care s-ar fi decis să îmi spună
despre ființele din lumea în care alegea să meargă.
Oare ce ființe locuiesc dincolo de zid?
Nu am aflat încă…”

© Cosmisian – Manuscrisul „Țara minunilor ce țin”

Foto – google

Zidul în care am dispărut

Zidul în care am dispărut

„Dragul meu, dacă trecem de zid nu vom mai fi la fel. Tu chiar vrei asta?”

„Întotdeauna te înspăimântă schimbarea. Relaxează-te! Ce poate fi atât de rău dincolo de zid?”

„Păi, să vezi… De unde să știu eu? Nu am ajuns atât de aproape de el niciodată.”

„Te temi de nou. Uite, întind mâna și îl ating…”

Alin și-a întins mâna spre zid, înspăimântat în sufletul lui. Asta era, orice ar fi, dădea bine la impresie. Spera totuși ca atingerea zidului să nu îi topească mâna, sau mai rău… Se asigură că îl privește și apoi, doar apoi, apropie lent mâna de zid. Nimeni nu se aștepta la acest rezultat, cel puțin nu de pe această parte a lui…

*

Nu ți-am spus despre Zid. Este timpul să îți spun cât știu eu, dar să nu te aștepți la detalii. Zidul a fost dintotdeauna acolo. Ne înconjura semeț, admirat dintotdeauna de oameni. Era ca un perete foarte înalt din apă cristalină care se ridica din pământ și urca până spre nori, revărsându-se pe cealaltă parte. Au fost mulți care s-au aventurat să pătrundă prin el înspre lumea de dincolo, dar nimeni nu a reușit să revină. De aici și multele zvonuri și legende, care mai de care mai ireale. De când ne știm noi iubirea, nimeni nu a mai încercat să treacă. I se admira doar frumusețea de departe, iar pâlcurile de arbuști îl făceau mai degrabă o iluzie optică, de care te țineai departe ca să nu riști.

Pe Frezia am cunoscut-o la Atelierul de Pictură din Mirror Lake. Ea se angajase într-un proiect al unui Om-Cap cu un destin filozofic, eu treceam pe lângă ferestrele joase ale clădirii, privind de fiecare dată preț de câteva clipe spre interior. Cursanții se schimbau, ea era tot timpul acolo. Am presupus că este o artistă care nu se oprește la propria artă, ci le oferă și altora o cale de a se regăsi prin culoare și formă.

Ne-a luat puțin timp să ne dăm seama că suntem amândoi visători, dintr-aceia care se înfășoară cu arta. Probabil că și ea o face ca să se scuze, ca să își justifice mai ușor visarea. Unul dintre cele mai înfocate subiecte pe care îl abordam era Zidul. Abordasem subiectul din perspectiva aventurii, nu a teribilismului. Oricum, nimeni nu se aventura să ajungă aproape de el. Aveam prea multe locuri în care să ne încercăm norocul, iar Zidul nu era unul dintre ele. Ei îi vorbeam despre el ca unul care părea prea încrezător în cele câteva detalii pe care le culesese de la oameni în puținii ani de viață.

La câteva săptămâni distanță de prima incursiune pe coridoarele ce găzduia Atelierul, o și invitasem pe Frezia la picnic. Pregătisem un coș cu diverse bucurii culinare, cât să poți degusta o varietate provocatoare de gusturi. Ne-am plăcut și la început, și atunci, și acum. Așa că, iată-mă cu mâna tot mai aproape de transluciditatea verticală a zidului. Ce nu știam noi în acest moment era modul în care reacționează zidul. Degetele mele deveneau una cu ființa volatilă a peretelui și dispăream treptat, fără să pot să-mi retrag mâna, sau umărul, sau corpul… Frezia se uita fără reacție. Inevitabilul i-a cuprins gâtul subțire și catifelat, oprindu-i bucuria de a respira. Se sufoca, iar trupul îi rămăsese inert, incapabil să mă salveze. Eu dispărusem fără urmă, fără a lăsa vreo posibilitate de a vedea în ochii Freziei cea din urmă expresie de iubire. Îmi pierdusem forma și culoarea, greutatea și importanța.

Au trecut câteva săptămâni de când dispărusem, caz deja cunoscut printre oamenii a căror liniște nu mai fusese tulburată de câteva decenii. Nu devenisem legendă. Aceasta era o veste bună, purtând cu ea și speranța că poate voi fi repatriat, reumanizat. Aș fi vrut să știu mai multe despre mine, despre ce mi se întâmplase, și-aș fi întrebat pe cineva dacă aș fi știut unde sunt. Sau, dacă aș fi văzut pe cineva. Să fie aceasta cea mai crudă soartă a unui tânăr care bravează în fața fetei pe care vrea să o încălzească cu iubire și aventură? Să se termine totul cu o căutare de sine, una pe care nu știam cum s-o explic, cum s-o definesc? Cine se pierduse vreodată de sine, de iubire, de tot, neștiind unde se află, și totuși să se caute? Devenisem un fel de ne-eu? Aceasta să fi fost oare soarta celor care s-au aventurat în Zid?

(Parte din secțiunea a treia a unui manuscris)

© Cosmisian

foto Najjie – waterfall mist

RECENZIE: „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, De Delicatese Literare

RECENZIE: „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, De Delicatese Literare

Cu doar câteva ore în urmă am ajuns pe pagina DelicateseLiterare în dreptul Recenziei cărții „Mariette – Muza și inspirația lui Jules Verne”, plin de apreciere pentru o asemenea recomandare de carte. Nu știam că s-a scris despre Mariette acolo, ceea ce a adus și mai multă bucurie, surprins fiind. Cu această ocazie îi mulțumesc Anei Sylvi Basica pentru Recenzie și vă invit să îi urmăriți activitatea pe Delicatese Literare aici! Le mulțumesc celor de redacțiile Editurii Siono (Link spre cărțile mele pe Siono aici!) și a echipei Delicatese Literare (Link aici!).

Vă invit să lecturați Recenzia cărții urmând linkul acesta, sau răsfoind pdf-ul de mai jos. Vă mulțumesc.

Cosmisian

Foto: DelicateseLiterare

___________________________________________________________________

Mariette. Muza și Inspirația lui Jules Verne – Cosmisian – Editura Siono – recenzie
23 iunie 2022
Mariette. Muza și Inspirația lui Jules Verne
Cosmisian
Editura Siono
Nr. de pagini: 192
An apariție: 2022


Dacă în Mouelle Roucher Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă, care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman, Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane. (N Marianne)

Îmi rezerv dreptul de a-l numi pe autor unic prin felul său uimitor de a transforma cuvintele în imagini de un estetic vizual dus până la sublim. (Ami Ancelin)

Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet. (Cristinne CC)

Mariette este o lume formată din mai multe lumi, un labirint în care Timpul și Destinul se întrepătrund și apoi se risipesc, asemenea unei păpădii atinse de vânt, între trecut și clipa prezentă, făcând între ele o punte ieșită dintr-o călimară a cărei cerneală ascunde mistere și secrete. (Potecuța)


Pe Cosmisian l-am întâlnit, în vasta lume a literelor, prin intermediul lui „Lucette”, sora mai mare a lui „Mariette”. Spun mai mare pentru că a apărut prima în lumea de care vă vorbeam, însă ceea ce au în comun cele două grațioase prezențe este faptul că autorul lor le-a creat colțișoare de lume numai și numai pentru ele. Sunt născute aici, într-un ungher de Românie, însă trăitoare într-o geografie mult mai amplă, la care puțini acces. Cosmisian însă ne permite și nouă să tragem cu ochiul în spatele cortinei prozaicului și să vedem ceea ce poate altfel ne-ar fi scăpat.

Am deschis cu sentimente amestecate cartea de un roz brumat, de pe coperta căreia ne zâmbește ea, Fetița cu Codițe la fel, eroina incontestabilă a poveștii lui Cosmisian și a unei alte povești, cea a propriului destin, care ar putea fi privit de majoritatea cu o clătinare de cap, fiindcă ea este un copil cu sindrom Down născut în anii ’80, în România comunistă. Pornind de la această premisă, s-ar putea crede că vom da de o istorie tristă, dar cât de departe am fi de adevăr… căci nu toate sunt alb și negru, tristețea și bucuria sunt uneori fețe ale aceleiași monede, iar un far călăuzitor, precum cel plantat de Narator și bunul său însoțitor, Firul Narațiunii, în centrul universului Mariettei, poate aduce la lumină o cu totul și cu totul altă dimensiune.

Mariette are norocul de a avea în preajmă părinți devotați, bunici generoși cu timpul lor, cu emoțiile, dar și prieteni buni. Sau poate nu e un noroc, ci un drept câștigat de prezența ei luminoasă într-o altă zonă a existenței, una nedezvăluită profanilor. Naratorul și Firul Narațiunii sunt ei înșiși călători în timp, între lumile pe care le acoperă, înregistrând aventurile unor spirite deschise, între care se pot crea legături indestructibile în timp. Cum ajunge Mariette, Fetița cu Codițe la fel, să fie cunoscută drept muza și inspirația lui Jules Verne? Cine este micul Joji și ce se va alege de el? Dar de minunata noastră protagonistă? Sunt toate întrebări la care veți dori să primiți răspuns de la prima la ultima filă a romanului.

La începutul anilor ’80 apărea în această lume Mariette, un copil diferit, dar iubit. O prezență solară, care de-a lungul timpului s-a deschis precum o floare în fața posibilităților neștiute aflate în spații accesibile doar unor inițiați, copii cu spirit de aventură nelimitată de amenințarea banalului, precum ea și Joji, sau ale creaturilor născute din esența cernelii vărsate de îndrăgitul scriitor Jules Verne, cel care devine co-protagonist al istorisirii de față, călător la rându-i pe marea timpului, între vârsta de 12 ani, aidoma cu cea a Mariettei și momentul plecării sale într-o altă călătorie, de data aceasta numai a spiritului. între 1840 și 1905, Naratorul și Firul Narațiunii, entitățile născute din esența creativității simbolizată de cerneala de care aminteam l-au însoțit pe Jules, cunoscând-o, bineînțeles, și pe Muza lui. Ce mirare pe aceștia să o regăsească pe Muză după atâtea decenii, în însăși Fetița cu Codițe la fel, julită la un genunchi, exact la vârsta pe care o avusese tânărul Joji cel dornic de aventură… Ce de momente prețioase, unele care țin cititorul cu sufletul la gură, pentru a afla cum depășește Mariette obstacole apărute în cale, reacția părinților iubitori și a celor care o iubesc, dimensiunile remarcabile ale lumii ei interioare.

Cosmisian ne invită să îi fim alături Mariettei, dar și să căutăm în străfundurile propriei ființe comori nebănuite. Mariette ne arată o cale, calea de a fi noi înșine, într-o lume ale cărei miraje sunt ușor de urmat și ale cărei risipiri ne poartă de colo-colo, precum puful păpădiilor sau frunzele duse de vântul sorții.

Numai dumneavoastră puteți decide dacă veți naviga în largul oceanului necuprins pe corabia unde Mariette – Fetița cu Codițe la fel – este angelicul căpitan sau dacă veți coborî în primul port.

„Pe rând, cu încetinitorul parcă, fetița își în mu ia degetele în cerneală. Păreau un mănunchi de stilouri vii, vibrând de dorința de a scrie. Sau de a contura ce numai inima ei putea face. S-a așezat în genunchi în fața măsuței, sprijinindu-se cu coatele pe albul ei, al paginii, al norilor. Palma stângă se împotrivea vântului care dorea să ducă mai departe albul norilor de pe pagină. Dar ea știa. Norii pot fi ținuți în loc de degetele ei înmuiate în cerneală, care acum păreau mai mult ca o corabie ale cărei pânze erau smulse din pânza unui pictor care dorea să picteze nedefinit pe ceru! nopții.”

By Anasylvi

___________________________________________________________________

Cosmisian în Agora Artelor, Nr. 9, Iunie 2022 „Îmi extrag perfecțiunea unui personaj din culorile unui cub rubik”

Cosmisian în Agora Artelor, Nr. 9, Iunie 2022
„Îmi extrag perfecțiunea unui personaj din culorile unui cub rubik”

Cu încântare vă anunț apariția în Revista „Agora Artelor” nr. 9, Iunie 2022 a capitolului „Îmi extrag perfecțiunea unui personaj din culorile unui cub rubik” din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, scris în perioada Septembrie 2021 – Ianuarie 2022.

Revista poate fi citită în întregime urmând linkul acesta: AgoraArtelorNr9

Textul propus îl puteți citi fie pe linkul de mai sus, paginile 58-59, fie aici, în PDF. Lectură plăcută. Aștept ziua în care să puteți citi întreaga carte „Ciornele unui scriitor tăcut”.

© Cosmisian

CRONICĂ LITERARĂ – Un nume de remarcat, de Veronica Balaj

CRONICĂ LITERARĂ – Un nume de remarcat, de Veronica Balaj

MeridianulTimisoara

Cosmisian, un nume/pseudonim, un pseudonume asumat artistic. În peisajul publicistic al tinerilor care exersează în proză, numele său are deja un răsunet. De obicei, noua generație nu are chemarea spre munca pe text, răbdarea, apetența să scrie proză. Care înseamnă trudă. Mulți atacă poezia, versul, inspirația frustă. Adesea și… neinspirația preferând descrierea nudă a unor stări sau mici secvențe dintr-o realitatea comună. La îndemână… Dar nu voiam să fac deschidere spre un asemenea subiect ci, să spun că, noii scriitori nu se aruncă în desfășurări epice la sute de pagini Lucru firesc dintr-un anume punct de vedere. Așadar, un autor de proză, intrat pe teritoriul literaturii și care preferă proza încă de la început, este de remarcat. Este și cazul lui Cosmisian.

Mouelle Roucher

Volumele sale, trei la număr, au văzut lumina tiparului la edituri din Capitală. Acesta despre care va fi vorba și precedentul, poartă sigla Editurii Siono, București. De notat că, mai toate beneficiază de o largă distribuție. Dacă precizez librăriile Cărturești, nu e un lucru de trecut cu vederea.

Volumele sale au o condiție grafică excelentă, atractivă, după toate normele marketingului modern. Autorul se implică, și în realizarea graficii de pe copertă așa cum, firește, trăiește fiecare frază, se împrietenește, construind personajele pe care le identificăm în povestea care se leagă ușor, ca o alunecare lină. Epicul pe care-l propune este colorat și chiar susținut în nuanțele sale prin metafore. Aceasta fiind tonalitatea predilectă.

REALITATEA SE RESCRIE ÎN ACEST REGISTRU

Întâmplări dramatice dar nu obsesive sau apăsătoare, personaje care alunecă în fantazare, ne propun o lume din visare și imaginar dar, cu suport în realitatea recognoscibilă. O anume tandrețe susține fluxul emoțional din cărțile sale. Punctul forte fiind fantazarea. Și expresivitatea prin metaforă. Ar fi superfluu să… povestesc vreuna dintre cărțile semnate de Cosmisian. Reținem poarta deschisă către imaginar prin susținerea metaforică, drept un îndemn la lectură.

Articole ale doamnei Veronica Balaj pe MeridianulTimisoara aici!

_____________________________________________

Cărți semnate de Cosmisian

LIBRIS

CĂRTUREȘTI

SIONO

COSMISIAN: MARIETTE – MUZA ȘI INSPIRAȚIA LUI JULES VERNE – RECENZIE

Au trecut cîteva ore de când mă lupt cu toate activitățile de astăzi, sperând să prind un moment liber pentru a citi. Sunt încântat să vă prezint recenzia scrisă de Oana. Prin ochii ei am văzut și eu ceva nou la cartea mea. Sunt surprins și eu de o perspectivă asupra tăcerii la care nu m-am gândit în acei termeni.
Sunt încântat.
Vă las puțin din text și vă invit pe Crâmpeie de Suflet să lecturați întreaga recenzie. Cartea poate fi găsită pe site-ul editurii la pachet cu Lucette, sau independent de aceasta.

_______________________________________

COSMISIAN: MARIETTE – MUZA ȘI INSPIRAȚIA LUI JULES VERNE – RECENZIE
2022-06-15

Cosmisian a reușit să ducă lumea poveștilor la un alt nivel, să transforme lectura în artă în adevăratul sens al cuvântului. Citindu-i cărțile, devii parte din ele la rândul tău, căci are darul ăsta, de a te scoate din pasivitate și a te transforma în personaj în propria operă, în martor activ la tot ceea ce produce imaginația sa. Și aceasta scoate la lumină multe minunății, căci autorul folosește cu talent de maestru tehnica narativă pentru a crea magie prin intermediul cuvântului, pe care îl vrăjește. Scrisul pentru el devine catharsis, iar asta se simte cu putere și îți bucură sufletul. Devii mai bogat citindu-l, iar acesta cred că este unul dintre marile câștiguri atunci când îi citești creațiile. „Din suflet de Narator își naște poveștile”, iar asta ajunge clar în suflet de cititor.

Este o adevărată sărbătoare atunci când cărțile sale își găsesc drumul până la mine. O știam pe Mariette încă din fașă, am citit ceva fragmente, dar acum mi-am încântat sufletul cu plinătatea prezenței ei. Și nu, din păcate nu am putut să o duc la Paris, dar am purtat-o cu mine prin Anglia, furând câteva rânduri unde era posibil. Și am lăsat-o să vadă puțin și din universitatea din Greenwhich, acum, serios, după aventurile sale prin universul lui Jules Verne, merita o nouă poveste și la Greenwhich, poate așa reușește să reînvie și manuscrisul pierdut!

Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne este un roman poezie, o feerie de senzații și trăiri, o minunăție de carte și de poveste, care îmbracă în nenumărate metafore un adevăr mai dureros și mai trist: cel al stigmatizării aduse de existența unui defect de cromozomi. Însă acest lucru nu împiedică deloc miracolul să se petreacă, pentru că Fetița cu Codițe este o adevărată muză și o inspirație pentru toți cei care ajung în contact cu ea, nu numai pentru marele Jules Verne:

Continuarea pe LINK

Crâmpeie de suflet

Cosmisian a reușit să ducă lumea poveștilor la un alt nivel, să transforme lectura în artă în adevăratul sens al cuvântului. Citindu-i cărțile, devii parte din ele la rândul tău, căci are darul ăsta, de a te scoate din pasivitate și a te transforma în personaj în propria operă, în martor activ la tot ceea ce produce imaginația sa. Și aceasta scoate la lumină multe minunății, căci autorul folosește cu talent de maestru tehnica narativă pentru a crea magie prin intermediul cuvântului, pe care îl vrăjește. Scrisul pentru el devine catharsis, iar asta se simte cu putere și îți bucură sufletul. Devii mai bogat citindu-l, iar acesta cred că este unul dintre marile câștiguri atunci când îi citești creațiile. „Din suflet de Narator își naște poveștile”, iar asta ajunge clar în suflet de cititor.

Este o adevărată sărbătoare atunci când cărțile sale își găsesc drumul până la mine. O…

Vezi articolul original 758 de cuvinte mai mult

VoceaTa.Eu @ „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, Iunie 2022

VoceaTa.Eu @ „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”

CARTEA LUNII

Cu încântare vă anunț apariția Recomandării de Carte „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, recomandare semnată de scriitoarea N Marianne, publicată în Ziarul Vocea Ta, ediția tipărită, Anul 2 * Nr. 10 (108), pentru care le mulțumesc Redacției pentru primire, Editurii SIONO – București, N Mariannei pentru textul scris și Cristinei Apostol pentru fotografie.

Totodată, în aceeași publicație poate fi lecturat și un text, drag mie, sub titlul: „Chipul tău îmi adăpostește mângâierea la umbra pleoapelor tale”.

Ziarul Vocea Ta, împreună cu publicația online AșiiRomâni.de este un Proiect susținut de Departamentul Pentru Românii de Pretutindeni. Ziarul Vocea Ta este distribuit în Zona Metropolitană Nürnberg.

Cu multă apreciere Theodorei-Raluca Paun pentru sprijin.

Când mă gândesc la Mariette, o văd înconjurată de mulți prieteni dragi. Vrei să devii și tu unul? Te invit să citești Recomandarea scrisă de N Marianne:

N. Marianne despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

„Dacă în „Mouele Roucher” Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în „Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero” Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane.

Mariette nu este doar un roman, ci o demonstrație stilizată. Cosmisian trasează liniile de construcție ale unei realități crude. Registrele bine structurate oferă personajelor o libertate expresivă. Paralelismul universului conceput folosește un limbaj plastic, ingenios, inventiv, și este completat de situații – povești de viață. Compozițiile realizate într-un stil incomparabil sunt naturale, conferindu-i cititorului emoții vindecătoare. Cu toate că Visul și Curiozitatea (o caracteristică definitorie a Copilăriei) o însoțesc pe Fetița cu codițe pe tot parcursul călătoriilor, Iubirea rămâne punctul de interes al lucrării.

Mariette, romanul care atinge cotele maxime ale metaforei, aduce în atenția cititorilor pe Fetița cu Codițe blonde. Ce are special această Fetiță față de alte fetițe din întreaga lume? Camarazii de drum, o conspirație a părinților care l-au rugat pe Joji, unul dintre cei mai mari aventurieri, cu o prestanță mondială, ireproșabilă, să îi îndrume Fetița în lumi nemaiîntâlnite vreodată, să călătorească și să exploreze până la capătul lumii și înapoi, să trăiască povești încă nescrise și să le transpună în termenii cei mai clari cu putință.

Romanul Mariette vine în întâmpinarea noastră cu un mesaj puternic, de actualitate, și anume stigmatizarea – o normalitate relativă, aș putea adăuga, dar o voi considera la rândul meu o limitare – „Universul unei copile cu Sindrom Down este adesea limitat de cei a căror inimă este încorsetată în prejudecăți și lipsă de empatie.”

Povestea care îmbracă întreg firul narativ este magică. Personajele pe care autorul le-a creat sunt aspiraţionale la rândul lor. Imprevizibilitatea Firului Narațiunii îl uimește chiar și pe Narator, care e nevoit să îi mai domolească pornirile, însă Iubirea va fi cu mult mai convingătoare.

Acțiunea se desfășoară în jurul Manuscrisului 66 care avea forma unei Neașteptări, ca un colier în formă de Fetiță cu două codițe. Aflat pe o tablă de șah interzisă, în interiorul unui Labirint născut de jos în sus pe măsură ce cuvintele albe, asemenea zăpezii, se aștern de sus în jos pe tabla de șah, Manuscrisul, care pare să dețină toate misterele lumii, așteaptă să fie descoperit. Aventura aduce cu sine strategii, dar și schimbări de împrejurări, printre cele mai diverse, transformând romanul într-unul excepţional.”

______________________________________________________________

Cu apreciere, al vostru Cosmisian!

Cosmisian în ANTOLOGIA PRIETENIEI, Vol. 6, Lansare 4.05.2022

Cosmisian în ANTOLOGIA PRIETENIEI, Vol. 6, Lansare 4.05.2022

Cosmisian – Mențiunea a II-a la Secțiunea proză cu „Femeia – o metaforă care a prins viață”
(cinci capitole din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, Sept.2021 – Ianuarie 2022)

Festivalul – Concurs Internațional de Literatură și Grafică „Elogiul Iubirii”
(Valer Popean), Ediția a IV-a
LANSAREA ANTOLOGIEI PRIETENIEI, Vol. 6
4 iunie 2022, orele 10 – 16
Cu Mirela Minuţa

Dragi prieteni,

Premiile pentru Festivalul-Concurs „Elogiul Iubirii” și Antologia Prieteniei, Vol. VI sunt pregătite pentru a vă întâmpina la Buzău, în 4 iunie, la un eveniment cultural de excepție: Lansări de carte, Lansarea Antologiei Prieteniei – Vol VI, Gala de Premiere a Festivalului Concurs Internațional Cultural-Artistic „Elogiul Iubirii” -Ediția a IV-a.
Mulțumesc domnului George-Nicolae Stroia, directorul editurii Armonii Culturale, pentru profesionalism și promptitudine! Mulțumiri – cu stimă, respect și prețuire – pentru prefața cărții, domnului George CĂLIN, scriitor – Ambasador Cultural Convenţia ONU-Geneva; Mulțumiri cu recunoștință, pentru Precuvântare și Binecuvântări, Pr. prof. dr. Milea Mihail, membru în Uniunea Scriitorilor şi a Ziariştilor Profesionişti din România; Mulțumesc graficienilor care, prin contribuția lor, au dat un plus de valoare Antologiei Prieteniei… și nu în ultimul rând mulțumesc tuturor creatorilor coautori…
În cuprinsul celui de al VI-lea volum al Antologiei Prieteniei sunt îmbinate poezie, proză și grafică de calitate, amprente nemuritoare ale unui număr de 135 de creatori, consacrați, amatori sau debutanți:


Cosmisian – Mențiunea a II-a la Secțiunea proză cu „Femeia – o metaforă care a prins viață”
(cinci capitole din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, Sept.2021 – Ianuarie 2022)

Alături de: Adrian Păunescu, Nicolae Tonitza, Valer Popean, Nicu Gavrilovici, Constantin Triță, Afrim Hyseni, Mișu Popp, Vasile Brânzan, Rodica-Cristiana Marin, Stelian Necșoi, Ionica Bandrabur, Mihai Cătrună, Iurie Brașoveanu, Nynna Vizireanu, George CĂLIN, George Filip, Florin Grigoriu, Aurel Anghel, Girel Barbu, Teo Laurean, Ștefan Stefan Doroftei (Doimăneanu), Camelia Florescu, Emil Almășan, Violetta Petre, George Tei, Liliana Liciu, Florin Bogdan Boitan, Sorin Bălășcău, Marina-Nicoleta Bădărău, Mircea Coroș, Viorica Cazan, Liliana Simion Mirela Minuța Alexa, Florin Tudoran, Doina-Maria Constantin, Sorin Dumitrache, Nicoleta Tudor, Mihai Soare, Ileana Vlădușel, Ioan Nicolae Mușat, Andreea Dilek Blahuță, Andreea Popa, Raissa Alexandriu, Andreea Berceanu, Vlad Alexandru Mărunțelu, Luisa Ramona Urucu, Monica Ștefania Hanciuc, Maria-Daria Balașca-Mihoci, Ecaterina-Elena Mititelu, Ana Enache, Andreea Stemate, Ada Ceparu, Raul Alexandru Mitruți, Victoria-Maria Pripon, Ioana Balmuș, Tamara Pop, Valeria Dulce, Valeria Postica, Andreea Georgiana Irimia, Cristina Cracea, Cristina-Violeta Gheorghiță Paula Diana Handra, Casian Ioan Sinpetreanu Dante Vescan Viorela Marinela Sandu, Adriana-Elena Axinte, Adelina-Maria Homenco, Oana Stephanie Roșu, Maria Antonia Vlad, Teodora Nițu, Georgeta Rada Geta Lipovanciuc, Nicolae Crepcia D, Daniela Konovală, Aurelius Belei, Marilena Răghinaru, Elena Stan, Georgeta Muscă-Oană, Simona Mihuțiu, Florinela Rusu, Issabela Cotelin Dorel Mancaș, Lăcrămioara Teodorescu, Ionel Alexa, Mihaela Ienuțaș, Marin Rada Ecaterina Chifu, Francisc Edmund Balogh, Mirela Cocheci, Olga Văduva Grigorov, Cristinel Badea, Voica Rusu, Elena Obrinteschi Angela Dumbravă, Gabriela Cecilia Cioran, Lăcrămioara Elefteriu, Constantin Iordan, Maria-Alexandra Iliescu Maria Pană, Laura Ilinca (LLaura Lali, Elena Mititelu, Bianca Timșa Stoicescu, Alexa Gavril Bâle, Florentina Danu, Andreea Cristea, Rodica Mureșan, Liliana Roibu, Carmen Ifrim-Săsărman, N. Marianne, Vasile Bele, Natalia Nicoleta Nicoletanatalia Soare Sandu Chiva, Marina Costa (Lelia-Elena Lelia Elena Vasilescu, Ramona Pantea (Irimie), Mirela Hubali, Nadia Urian, Iuliana Cozma, Ileana Corina Ciuraș, Costache Năstase, Loredana Cristea Loredana Constantin, Petru T. Grădinaru Vadurile, Cipriana-Manuela Nichita Frățilă, Eric Cristian Cirică, Corina Claudia Ioniță, Eugenia Calancea, Arpád Toth Elena Mărunțelu, Marlena Raducu Mioara Zaharia, Vladimir Potlog, Ileana Pușcașu, Radu Iorgulescu, Andreea Văduva, Liliana Albu.


Tuturor vă mulțumesc! Trăiască Cultura și Nația română!


Citindu-l pe Cosmisian. Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne”

Citindu-l pe Cosmisian. Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne”
„Citeşte. – E una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le poţi trăi.” – Lloyd Alexander

Și am citit, asemeni îndemnului de mai sus, și am trăit aventura vieții mele într-o poveste ce mi-a rourat privirea, ce mi-a pecetluit pe inimă durerea cuvântului scris într-o narațiune cutremurătoare. Și am citit, asemeni unei însetate de senzațional și am plâns neputința, fantasticul și bucuria. Acum într-o nevoie de a contempla gândesc scenariul, analizez mersul lucrurilor și mă las în voia firului narativ într-un joc al întâmplărilor fantastice ale unor personaje dornice de bine, de pace, de infinit. Astfel, „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” de Cosmisian a fost mai mult decât o incursiune de întâmplări, a fost vibrație constantă ce a luat amploare colorând cuvântul, îngroșind fiecare literă astfel menționând că aici și acum totul e mai viu decât ți-ai imagina.

„Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror singurătate insinuată se zbate în inocență. „

_____________________________________________________

Cristinei Apostol îi mulțumesc din nou pentru căldura și dragul cu care vorbește despre scriitura mea. Mariette este o reprezentare emoțională a ceea ce se poate petrece în lumea interioară a oricărui copil, despre care părinții uneori nu pot ști, dar pe care o pot susține prin iubire și prezență. Cum mai pot alimenta părinții călătoriile imaginare ale copiilor lor? Dându-le cărți.
Vă invit să citiți recomandarea făcută de Cristina.
Mariette și Lucette pot fi achiziționate la pachet într-o ofertă „serie de autor – Cosmisian” de aici!

Vorbe pentru suflet...

„Citeşte. – E una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le poţi trăi.” – Lloyd Alexander

Și am citit, asemeni îndemnului de mai sus, și am trăit aventura vieții mele într-o poveste ce mi-a rourat privirea, ce mi-a pecetluit pe inimă durerea cuvântului scris într-o narațiune cutremurătoare. Și am citit, asemeni unei însetate de senzațional și am plâns neputința, fantasticul și bucuria. Acum într-o nevoie de a contempla gândesc scenariul, analizez mersul lucrurilor și mă las în voia firului narativ într-un joc al întâmplărilor fantastice ale unor personaje dornice de bine, de pace, de infinit. Astfel, „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” de Cosmisian a fost mai mult decât o incursiune de întâmplări, a fost vibrație constantă ce a luat amploare colorând cuvântul, îngroșind fiecare literă astfel menționând că aici și acum totul e mai viu decât ți-ai imagina.

„Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror…

Vezi articolul original 439 de cuvinte mai mult

Transmisiune din Labirintul Fetiței cu Codițe – Theodora Savuli

Transmisiune din Labirintul Fetiței cu Codițe
Theodora Savuli depsre Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne

Pe Theodora Savuli o puteți găsi pe Site-ul Editurii Siono.

Mă bucur, dragă Theo, pentru că te-ai lăsat prinsă în Labirintul Fetiței cu Codițe. O călătorie bună, observ 🙂

„Cununa regăsirii” – pe Catchy.ro

„Cununa regăsirii” – pe Catchy.ro

Articolul de față poate fi citit în întregime pe pagina Revistei Online Catchy, dând click pe LINK

Articolele mele pe catchy sunt aici: LINK

Cununa regăsirii
Cosmisian

Venisem în grabă. Viktor a sunat imediat ce a aflat că Nadia se trezise. Agitația tuturor era blocată în spatele unui trup inert, insensibil la tot ce se întâmpla în jurul lui. Tânăra era așezată pe un scaun fără spătar, sprijinită de caloriferul rece, privind în jos. Cuprinsă în liniștea din interiorul uraganului ce i-a ruinat universul, privea în jos, fix și fără a clipi. Într-o astfel de liniște nu este permis să clipești, poate și pentru a ține simțurile departe de aerul ce le-ar aduce înapoi în trup de om.

Trecuseră mai bine de două luni de când nimic nu a mai reușit să o smulgă din ceața adâncă și lipicioasă în care o prinsese începutul lunii martie. Veștile curgeau în acea dimineață cu repeziciune, usturând ca o ploaie rece și sărată ce curgea nemilos peste un trup gol, rănit și însângerat, căzut la pământ, unde se topea lent, sfâșiat de durere. Sufletul unei tinere se zbătea în neputință, cu mintea blocată pe câteva scene succesive ce o loviseră ca un pumn nemilos în tâmplă, atunci când praful și resturi din lumea ei zăceau pe caldarâm. Lumea ei, cu tot ce îi era drag, fusese lovită frontal pe contrasens, mult prea repede ca să poată face ceva. Somnul liniștit al normalității nu poate păzi pe cineva de neprevăzut. O salvaseră vecinii de lumea spulberată într-o clipă, dar ea se dusese; alunecase într-o lume a tăcerii, una din care nu a mai reușit să o salveze nimeni.

(pinterest)

O luase Viktor la el acasă, departe de lumea în care i se pierduse nepoata, singura ființă a binelui ce îi mai era lăsată aproape. O crescuse împreună cu soția lui, o văzuseră iubind arta populară încă de mică, și ce putea face mai mult pentru ea decât să o trimită la liceu, la oraș!? Anii s-au scurs, copila crescuse între două lumi, care ajungeau spre sufletul ei în armonie. Vacanțele în singura casă pe care o cunoscuse de când rămăsese singură erau sublime, capabile să risipească orice încercare a răului de a prinde formă. La fel era și acum, sperau cu toții. Nu era oare de așteptat ca lumea ei interioară să reintre în armonie aici, unde o iubeau cu toții?

Pe Nadia o cunoscusem într-o dimineață din toamna anului trecut, în apropierea Universității de Cultură și Arte din capitală. Eu îmi serveam micul dejun sumar la o masă din apropiere, când am văzut-o trântindu-se grăbită pe un scaun, cu o plasă imensă din care scotea capete de material monocolor, aproape de natură, aproape de culorile unei zile în care poți privi cerul și pământul în ochii iubitei cu care vrei să colinzi universul într-o continuă iubire. Eu mă îndrăgostisem pe loc, ea strecura un șnur albastru deschis, ca al unui cer fără nori, prin mânecile înalte ale unei cămăși din ceva ce părea cânepă netopită.

Mi-am luat jurnalul și din acea clipă am început să scriu despre ea. Era pricepută, dar se vedea că se agită peste măsură. Privirea i s-a ridicat brusc spre mine, întrebând scurt un „Ce e? Ce găsești tu de râs fix acum?” Aflasem atunci că se numește Nadia și că era în primul an la Artă vestimentară. Pregătise o ținută cu care ar fi vrut să călătorească în timp, acolo unde o mai avea pe mama ei, unde viața la sat era întotdeauna ca un câmp plin de flori sălbatice mirositoare, peste care roua căzuse dimineața doar pentru a le amplifica mirosul, unde adierea caldă a vântului servea la nașterea viselor.

Făcuse o cămașă din cânepă, cu mâneci adunate sub cot ca un buchet de flori albe de câmp, strânse discret cu un șnur albastru, discret ca și fusta lungă până la glezne, din același material. Îi mai lipseau cămășii acea atingere din urmă, născând în privitor impresia că din acea strânsoare a florilor de la încheietura cotului se naște cea mai frumoasă floare pe care o puteai privi. Nadia era frumoasă, cu părul blond șaten, căzut puțin peste umeri. Chipul ei era alb ca o petală de crin înmuiată în seninătate, cu o simetrie pe care niciun artist nu o putea reproduce cu precizie, pentru că pe chip i se nășteau forme incipiente de bucurie și perfecțiune pe care un om le poate doar admira. Sau, ca în cazul meu, iubi. Prezentarea îi reușise în acea zi. Aflasem în acea seară în care ne-am întâlnit pentru o plimbare cât o clipă, pentru că seara se terminase mult prea repede.

Frumosul nostru ne-a fost pătat de o teamă care pusese stăpânire pe mulți dintre cei mai în vârstă, doar că noi, tineri fiind, nu credeam că e posibil ca lumea noastră să poată permite trecutului să zdruncine liniștea și integritatea vieții cu care ne obișnuisem. Nadia devenise universul meu, pe care îl lăsasem în inima mea tânără, acolo unde îi crescuseră primii lăstari de viitor. Mai aveam câțiva ani și puteam întemeia o familie, pentru că ne iubeam peste măsură.

Ce putea să ne răpească nouă viitorul? Nimic. Până în acea dimineață. Aflasem cu stupoare că Nadia supraviețuise, dar nu știam unde se pierduse. Și o căutasem, o zi, două, o săptămână. Nimeni nu știa nimic. Iar acest lucru a devenit norma cu care tot mai mulți se trezeau și cădeau în genunchi, căutând printre ruine bucăți de viitor pe care să le lipească la loc cu lacrimi. Într-un târziu am primit un mesaj pe telefon. Era al Nadiei, dar nu era ea expeditorul. Am vorbit la telefon câteva minute și am aflat ce se întâmplase. Aveam un piept plin de lacrimi cu care să îmi lipesc viitorul. Aflasem unde este Nadia.

Am bătut ușor în lemnul masiv al ușii, temător. În fața unei asemenea situații vii cu inima strânsă, sfios. Mi-au deschis ușa, privindu-mă cu lacrimi în ochi. Unchiul iubitei mele, Viktor, m-a cuprins cu palmele lui mari și moi, strângându-mi pumnii mici și încleștați. Avea lacrimi în ochi, dar pe undeva avea și speranță. Putea oare ca iubirea să răzbată dincolo de trupul crud al fetei, dincolo de nebunia cu care bucăți din lumea ei, a noastră, se învârteau amenințător pentru a o ține captivă haosului pe care îl văzuse? Neputință peste tot…

M-am așezat pe canapea, aproape de Nadia. I se spusese că vin, se îmbrăcase cu cămașa pe care o finisa când ne-am cunoscut în toamnă. Fustei îi mai făcuse pe laterală o fâșie din albul cămășii de cânepă, unind lumea pieptului ei plin de viitor cu al lumii nesăbuite pe unde călcaseră picioarele ei. Era tăcută, privind spre poala ei unde mai fixa ultimele flori dintr-o cununiță simplă. Era perfectă ca un cerc înflorat al vieții, de care prinsese o panglică verde din satin, lucioasă ca un fir crud de iarbă plin de rouă.
M-am așezat în fața ei, sărutându-i mâinile. Am luat cununița și, după ce i-am ridicat bărbia cu degete tremurânde, am sărutat-o. I-am așezat-o pe cap, pe al iubitei mele ce purta primăvara pe un chip tăcut. Firele de panglică i le-am împletit cu părul ei blond șaten, și am sărutat-o din nou. M-am așezat din nou aproape de trupul ei, cu capul în poala ei. I-am simțit degetele prin păr, așa cum o făcea ea când ne făceam planuri de viitor. Eu am vărsat o lacrimă pe ascuns, cu care am reușit să lipesc o frântură a unui viitor împreună într-o lume pe care ne-o dorim liniștită.

„Clepsidra și creația literară” – Publicat pe Logos & Agape

„Clepsidra și creația literară” – Publicat pe Logos & Agape

Cu acest articol debutez în Revista Logos și Agape, pe care vă invit să o urmăriți urmând linkul articolului „Clepsidra și creația literară”, apoi click pe pagina principală. Articolul de față face parte din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut” pe care l-am scris anul trecut între septembrie și decembrie, și câteva zile din ianuarie. Îi mulțumesc și domnișoarei Niculicea Lavinia Elena, a cărei contribuție în Revistă o puteți găsi aici (LINK).

Vă invit la lectură!

Logos și Agape & Veronica BALAJ: Realitatea între metaforă și visare – „Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne”, autor Cosmisian

Logos și Agape & Veronica BALAJ: Realitatea între metaforă și visare – „Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne”, autor Cosmisian

Cu o bucurie deosebită vă ofer spre lectură Cronica scrisă de doamna Veronica Balaj și publicată de Revista Literară Logos & Agape. Îi mulțumesc și drei Lavinia Niculicea pentru găzduire.

Textul la sursă este aici!

Realitatea intre metaforă și visare – Cosmisian: Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne     

„Realitatea între metaforă și visare – Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne”
Cronică de Veronica Balaj
Editura Siono, Bucureşti, 2022

Mulțumiri distinselor doamne, Veronica Balaj pentru Cronică și doamnei Emilia Țuțuianu, pentru găzduirea acestui articol pe Melidonium.

Melidonium

La Editura Siono, din București, a apărut un nou volum semnat de Cosmisian, scriitor care se află deja în posesia unei tonalități proprii, recognoscibilă dacă citești fie și fragmentar vreuna dintre cărțile sale. Ar fi vorba de mlădierea metaforei după cum impune inspirația. Desfășurarea epică a celor trei volume ale sale, Mouelle Roucher, Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero,și acum, Mariette,muza și inspirația lui Jules Verne, se sprijină pe sentimentul iubirii, eterna lege a firii. Întâmplările din volumele sale au totdeauna o aură ușor enigmatică, problemele grave sunt îmbrăcate în metafore așa cum sunt și trăirile care strălucesc sau faptele neprevăzute.

Vezi articolul original 749 de cuvinte mai mult

Realitatea între metaforă și visare: Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne, Cronică de Veronica Balaj

„Realitatea între metaforă și visare – Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne”

Cronică de Veronica Balaj

Editura Siono, Bucureşti, 2022

Cronica a apărut în Revista Floare Albastră (ISSN 2734-7710 ISSN-L 2602-0580) AICI

Cartea poate fi achiziționată de AICI

_______________________________

La Editura Siono, din București a apărut un nou volum semnat de Cosminian, scriitor care se află deja în posesia unei tonalități proprii, recognoscibilă dacă citești fie și fragmentar vreuna dintre cărțile sale. Ar fi vorba de mlădierea metaforei după cum impune inspirația. Desfășurarea epică a celor trei volume ale sale, Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp, Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero, și, acum, Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne, se sprijină pe sentimentul iubirii, eterna lege a firii. Întâmplările din volumele sale au totdeauna o aură ușor enigmatică, problemele grave sunt îmbrăcate în metafore așa cum sunt și trăirile care strălucesc, sau cum sunt faptele neprevăzute.

Să ne imaginăm că ne propunem a fi cititorul acestui volum care, firește, a fost gândit să intre mai întâi în competiția vizuală cu numeroasele apariții editoriale care ne încântă și ne atrag privirile oriunde ar fi expuse. Așadar, condiția grafică nu trebuie neglijată. Ca urmare, se arată excelentă. Nu o poți trece cu vederea între celelalte exponate livrești de pe rafturile unei librării. Atractivitaea copertei și-o asumă Claudia Feti.

Prefața cărții, prin autoarea sa, Petruța Petre, ne avertizează că vom avea de-a face cu o poveste plină de surprize. Imprevizibilul se ivește din metafore dar, nu numai. Acestea fac nota particulară despre care pomeneam la început. Ușurința cu care manevrează iluzia că universul epic își are veridicitate, că este chiar așa cum ni-l prezintă metaforele, am mai subliniat-o și cu alte ocazii, și repet, este remarcabilă. Cunoscând acestea, iată-ne oarecum pregătiţi să purcedem la lectura acestui volum cu titlu atât de incitant.

Prima surpriză este că, ne învăluie un parfum imprimat în fiecare pagină.Ar fi, să spunem, o discretă invitaţie la o lectură plăcută. Se astfel confirmă faptul că autorul este un perfecționist, un foarte atent la detaliile care pot stabili o relaționare cu cititorul.

   Mă feresc a povesti în detaliu subiectul. Ar fi ciuntită curiozitatea stârnită de subiectul care, trebuie spus de la bun început, se clasează în trei părți și un Epilog. Pentru a nu răpi plăcerea descoperirii noului, a evoluției epice, mi se pare absolut firesc să mă refer la particularitatea artistică a textului, la valențele sale stilistice în structura epicului.

Remarc de la bun început inventivitatea autorului. El însuși devenind personaj, recunoscut în Naratorul (vocea auctorială). Foarte interesantă această poziție a celui care creează povestea.

Textul ne atrage într-un vertij de întâmplări care, ne-ar putea depărta de realitatea imediată. Dar, nu se întâmplă acesta întrucât Cosminian știe să echilibreze balanța visare-imaginarrealitate, la momentul potrivit. Exact când trebuie. În acest carusel, adevărat carusel dirijat între enigmatic și explicit, Jules Verne este absolut firesc să apară. Legătura dintre Mariette și Jules Verne este o altă dovadă de inventivitate artistică. Într-un angrenaj al visării, gestionat de Fetița cu Codițe, Jules Verne devine și el, într-un anume fel, personaj implicit, precum Fetița cu Codițe – Mariette, precum părinții, precum obiectele fermecate, tabla de șah, sentimentele atât de diverse.

Punctul care susține caruselul este în mișcare, sub forma unui pandant mobil între vis și realitate. Luând în atenție și relaționarea dintre personaje și tehnica folosită, înaintând pe firul epic, ne întâlnim cu Firul Narațiunii, care, uneori se implică explicit în mersul poveștii sau, rămâne doar spectator. Desigur, nu putem să nu remarcăm această altă inventivitate scriitoricească:

„M-am abținut cu greu să nu intervin. Cu toții știm ce se întâmplă dacă Naratorul îi permite Firului Narațiunii să intervină pentru a-și salva personajele, doar pentru că ar putea să le schimbe destinul.” (Cap. 16)

  Putem conchide că avem a cunoaște un demers epic plin de dinamism, o derulare a faptelor trăite la rang de vis ardent sau, nu, de realitate ambiguă, uneori tristă. Oricum, caruselul se învârte între magie, și realitate. Vom accepta să ne imaginăm o tablă de șah misterioasă, o călimară, la fel, o bogată lume de vise pe care o duce cu sine Mariette și, ca element de rotunjire al acestui univers magic, intervine realitatea cât se poate de palpabilă.

Putem conchide că întreaga derulare a epicului poate fi asemuită cu o călătorie fascinantă între cei doi poli numiți deja: real și imaginar legați prin metaforă, (o forță magică de asemeni).

În același registru al metaforei, a surprizelor narative, intră în scenă personaje simbol: Destinul, Timpul, Manuscrisul 66 în forma unei Neașteptări, (ca un colier care o sugera chiar pe Fetița cu două Codițe) sau, Joji, rugat să o îndrume pe fetiță într-o aventură de la un capăt la altul al lumii… De remarcat felul în care Cosminian, și în acest roman, ca și în celelalte semnate anterior, îmbracă faptele dramatice în metaforă și tandrețe discretă. Coloratura aventuroasă a viselor, tristețea, un anume dat dramatic, care ține de destin, legat de fetița cu Sindrom Down, totul este prezentat cu o admirabilă finețe sentimentală.

Călătoria dinspre realitate spre zona fascinantă a visării, a imaginarului și invers, redă un anume fel de-a trăi. Subliniez acest pandant foarte bine strunit. Când ai impresia că Fetița cu Codițe, personajul principal, Mariette, ne va atrage în labirinticele spații ale imaginației sale, unde ne-am putea pierde, la moment, se restabilește un echilibru și intrăm într-o realitate cât se poate de obișnuită.

Veronica Balaj

„Tu, Fetiță cu Codițe”, Issabela Cotelin despre Mariette

„Tu, Fetiță cu Codițe”, Issabela Cotelin despre Mariette

Mariette, frumoasă fată,
Te-am plimbat prin Orășel,
Te-am mai răsfoit o dată,
Te-am iubit din nou la fel.

Tu, Fetiță cu Codițe,
Muză-n vis a lui Jules Verne,
Gândurile-ți sunt mlădițe,
Sufletul din vis – etern.

de Issabela Cotelin

Pe Issabela Cotelin o puteți citi aici: https://semaiintampla.com/

„Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne” a fost publicată de Editura Siono

„Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne” a fost publicată de Editura Siono

Am bucuria să vă anunț faptul că în 20 aprilie 2022 a ieșit de la Tipografie cartea „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, la un an distanță de data apariției cărții „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”.

Cum poți obține un exemplar? Direct de pe site-ul SIONO. La final voi lăsa o listă a locurilor unde poate fi găsită în scurt timp.

Despre carte au scris deja cinci prietene bune ale scrisului meu. Mi-au făcut bucuria de a citi manuscrisul înainte de publicare și apoi au scris prefața și patru recomandări de carte în carte. Le veți putea citi în carte.

Voi reda în cele ce urmează Prefața scrisă de Petruța Petre, căreia îi mulțumesc în mod deosebit pentru cuvintele alese cu care mi-a condus cartea spre publicare.

PREFAȚĂ

Cuvintele devin într-o secundă sărace și se ascund exact așa cum o face Fetița cu Codițe din volumul lui Cosmisian, intitulat sugestiv Mariette –Muza şi Inspirația lui Jules Verne, iar eu acum,ca oricare alt cititor, mă simt dezarmată neștiinddacă este bine să rămân pe loc și să o privesc sausă alerg după ea să-i răpesc toate cuvintele pentrua putea să-mi scriu textul.

Cunoscând stilul lui Cosmisian din celelalte două volume citite, Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp și Lucette – Viața dincolo de imunitate zero, știam că voi avea o misiune grea. Cosmisian scrie îngerește, este un magician al metaforei, se joacă cu înțelesuri, scoate frumosul de unde te aștepți mai puțin, surprinde, atunci când crezi că te-ai obișnuit cu felul în care își țese pânza, Sensibilitatea sa o transpune în cuvinte și cuvintelor le oferă puteri nebănuite. Trezește emoții, le lasă să crească repede, exact cum cresc copiii…, apoi suflă peste ele și le risipește în sufletul cititorului.

Dar cine este ea? Cine este această fetiță – Mariette? De ce a apărut mica fantasmă să tulbure viața unui scriitor? Cum reușește o făptură plăpândă să oprească respirația Narato-rului, să-l facă să tresară, să lăcrimeze sau să zâmbească? Cum de Naratorul nostru pare uneori atât de pierdut, atât de emoționat?
Privit de sus, „dindărăt”, se poate observa cu ușurință duioșia cu care Naratorul călăuzește pașii fetiței, Narator care în momentele dificile plasează povara pe umerii Firului Narațiunii, făcând el însuși câțiva pași în spate, pentru a-și putea trăi emoțiile la maximă intensitate, fără să știe, poate, că odată cu el și cititorul se oprește copleșit de aceleași trăiri. Fără să bănuiască o clipă că și cititorul s-a oprit așteptând ca emoțiile să se așeze în sufletul său.

Narațiunea este la persoana I, naratorul lăsând uneori impresia că nu cunoaște mai mult decât personajul, alteori ne lasă să credem că într-o clipă, atât cât noi, cititorii, am întoarce privirea, ar putea să schimbe complet destinul personajului său.

Uneori avem senzația că suntem spectatori la teatru de păpuși, iar Naratorul este chiar păpușarul care-și mânuiește marionetele. Firul acela de care este prinsă păpușa, invizibil de cele mai multe ori, este Firul Narațiunii, pe care doar un Narator iscusit îl poate pune în valoare și căruia îi poate încredința misiuni importante.

Ne aflăm într-un labirint prin care se caută perpetuu toate instanțele comunicării și în clipa în care, cu sufletul la gură, există iluzia unui tot, imediat acesta se dispersează, plasându-l pe cititor într-o nouă căutare.

Mi-am întărit ideea că autorul este atent la ceea ce se-ntâmplă în jurul său și că este un fin observator al ființei inocente – copilul.

Observasem în opera literară Lucette acest aspect de o finețe impresionantă, iar acum am primit confirmarea. Se observă grija cu care Naratorul călăuzește pașii fetiței. Dar Doamne, cine este fetița? Iar apar zeci și zeci de întrebări în mintea cititorului. Fetița cu codițe este Muza? Nu, fetița cu codițe este Mariette. Ei, da! Linia dintre real și imaginar este atât de fină, încât uneori dispare și cele două planuri se contopesc într-unul singur ca o iluzie. E ca atunci când privești liniile de cale ferată și la început le observi drepte și paralele, pentru ca apoi să-ți lase mereu impresia că se unesc și se separă continuu. Așa te fură povestea, te introduce într-o lume din care fie nu mai vrei să ieși, fie cu greu deschizi poarta către realitate.

Povestea în sine este emoționantă, drama este profundă, sensibilă și reală. Taie în carne vie la propriu, lasă urme adânci în conștiința cititorului care, de fiecare dată, are nevoie de clipe de meditație, de momente de căutare de sine, de fire invizibile de care să se prindă strâns pentru a-și păstra echilibrul și pentru a rămâne în contact cu lumea reală. În mod sigur, volumul Mariette – Muza şi Inspirația lui Jules Verne va avea un ecou frumos, va trezi întrebări și-l va plasa pe cititor în ipostaza omului aflat în căutarea răspunsurilor. Aceasta este menirea unei opere literare, acesta este rolul unui scriitor. Cosmisian este autorul care m-a impresionat încă de la început, de la prima sa apariție editorială, și sunt convinsă că deține resurse nebănuite pentru a face asta în continuare. Este, cu siguranță, o revelație a literaturii noastre contemporane.

Și iată cât de frumos sufletul unui Narator țese povestea: „Mi-a fost dificil să aleg unde să îmi fixez rolul de Narator, așa că am rămas în apropierea doctoriței. Detaliile despre tăcerea Mariettei i-au rămas în gât doamnei Ecaterina, sufocând-o de suferință. Auzise puțin din toate acestea la telefon, dar greul părinților era intensificat aici. Speranța de a găsi răspunsuri i-a făcut să agite minutele în care au povestit despre momentele ce au urmat episodului de febră al fetei. Ochii i s-au umplut de lacrimi, mai mult pentru durerea părinților, decât pentru lipsa de reacție a unei fetițe cu o condiție medicală ciudată, despre care oricum se știau prea puține lucruri.”

Petruța Petre

Descriere

Dacă în Mouelle Roucher Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă, care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman, Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane. (N Marianne)

Îmi rezerv dreptul de a-l numi pe autor unic prin felul său uimitor de a transforma cuvintele în imagini de un estetic vizual dus până la sublim. (Ami Ancelin)

Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet. (Cristinne CC)

Mariette este o lume formată din mai multe lumi, un labirint în care Timpul şi Destinul se întrepătrund şi apoi se risipesc, asemenea unei păpădii atinse de vânt, între trecut şi clipa prezentă, făcând între ele o punte ieşită dintr-o călimară a cărei cerneală ascunde mistere şi secrete. (Potecuța)

Mariette & Lucette împreună cu celelalte titluri Siono pot fi găsite:

Rețeaua națională Humanitas

București (Auchan, Cișmigiu, Kretzulescu, Magheru) • Alba Iulia • Bistrița • Brașov • Cluj • Galați • Oradea • Piatra Neamț • Ploiești • Sibiu

Rețeaua națională Cărturești

București (Verona, Carusel, AFI, Modul Cărturești, Promenada) Arad • Baia Mare • Brașov • Brăila • Cluj-Napoca • Constanța • Craiova • Iași • Oradea • Pitești • Ploiești • Sibiu • Suceava • Timișoara

Rețeaua națională Alexandria

Arad • Bacău • Bistrița • Botoșani • Buhuși • Buzău, Câmpulung Moldovenesc • Fălticeni • Focșani • Galați • Gura Humorului • Iași • Onești • Piatra Neamț • Rădăuți • Râmnicu Vâlcea • Roman • Suceava • Târgu Ocna • Vatra Dornei

Șt. O. Iosif – Brașov
Mihai Eminescu – București
Elstar – Câmpina
Gaudeamus – Cluj-Napoca
Prăvălia cu Cărți – Constanța
Dorian Gray – Constanța
Aida – Drobeta-Turnu Severin
Casa Cărții – Iași
Junimea – Iași
Esotera – Timișoara
Libris Eminescu – Târgu Mureș
Librali Cart – Turda
Galerie Moldave – Paris

ONLINE
Cărturești
Humanitas
Libris
Adler
Galerie Moldave

Călătorii și muzică

Călătorii și muzică

Călătoriile cu bagaj restrâns sunt cele mai degajate. Mi-am făcut un bagaj sumar, cum am spus, amintiri și vise. Trecut și viitor, o călătorie pe care niciodată nu am plănuit-o. Am făcut primii pași spre o desfășurare de evenimente pe care am lăsat-o în priceperea timpului, mare maestru al întâlnirii dintre oameni. Că am întâlnit oameni care mi-au pus aripi, se știe din experiența tuturor. Nu e de mirare că la fel au simțit și ei când s-au intersectat cu mine. Eram o întâmplare menită să le apară în cale, un fel de „trebuia să mi se întâmple” neprevăzut. Și, dacă nu ne-am mărturisit uluirea cu care am redenumit coincidența, am crezut că ea chiar vine la noi sub numele de coincidență, nemascată, fără pretenții sau înșelătorie. Că au fost dintre aceia care ne-au legat de glezne cu neîncredere și urâțenie de suflet, o știm. Sigur că o știm și pe aceasta. Ne-ar fi plăcut să nu fim atât de cunoscuți. Doar că magnetismul acestora ne-a dezarmat. Nu de la început, pentru că magnetizarea se face treptat, așa cum se schimbă anotimpurile.

Muzica pulsează notele dintr-o zonă profundă a creierului, acolo unde se nasc cele mai multe iluzii. Muzica este și ea o iluzie. Te face să crezi că vibrația ei este un ecou al pulsului, al bătăilor regulate ale inimii, gazda perfectă pentru ritmicitate. Din copilărie am avut o abordare greșită a ideii de amplificare a sunetului. Primul Pick-up ce mi-a căzut pe mâini a rămas fără difuzoare. Le-am luat pe rând pentru a pune în valoare primele casete cu muzică instrumentală, cu muzică pop, cu nopțile ce promiteau îngemănarea liniștii depline cu a sunetelor ce făceau echilibristică pe un fir reparat în prea multe locuri, uneori ajungând prea puține în cartonul difuzorului. Într-o zi am legat de cele trei fire un difuzor mai mic, cu aspirații înalte. Sunetele care au căzut de pe fir au reușit de această dată să se țină de firele difuzorului mai mic. Călcau pe fire subţiri și aveau aspirații înalte. Anii ce au trecut nu mi-au schimbat preocuparea. Am pieptul plin de difuzoare, iar inima mea a devenit un dispozitiv de produs ecouri.

© Cosmisian, Timișoara

Fotografiile nu îmi aparțin.

Și florile se ofilesc, cedând decăderii efemera lor perfecțiune

Și florile se ofilesc, cedând decăderii efemera lor perfecțiune

Și florile se ofilesc, cedând decăderii efemera lor perfecțiune. Lăsate în voia propriei sorți, florile par a reînflori, uscate fiind. Culorile li se estompează, parfumul devine ca mirosul unei cărți vechi pe care nu a mai deschis-o cineva de multă vreme, iar petalele lungi devin rigide și casante ca ale aripilor de Mantis, după ce aceasta și-a sacrificat viața pentru a fi servită în cel mai deosebit punct al procreării. Și florile se ofilesc, devenind în prea scurt timp o imagine de care vrei să te desprinzi. Să știe ele că primăvara este o înflorire în oglindă a toamnei, care pare că înflorește atunci când umple pământul cu ruginiul desfrunzirii?

Afară ninge, i-am spui cuiva. Petalele unui cireș s-au lăsat purtate spre palmele unor fete. Că au vrut să lovească trunchiul cireșului, este un subiect pe care nu îl voi aborda. Le-a salvat de o vină inutilă vântul după ce a făcut un pact cu inflorescența rozalie a primăverii. Le-a spus el cât de frumoase vor fi fructele ce vor crește din rana desprinderii petalelor, așa că au cedat și s-au lăsat purtate spre palmele fetelor, care nu au vrut să facă nimic deosebit cu ele. Un băiat care mergea în direcție opusă le-a făcut fotografie. Ele au râs, aruncând petalele pe asfaltul rugos al nepăsării. Pentru a nu le îndurera inima, vântul a suflat petalele spre un pâlc de iarbă. Nu-i așa că ierbii îi șade bine împodobită în roz?

În fiecare an am spus că primăvara s-a instalat cu adevărat atunci când vrăbiile cântă vesele, ascunse în desișul tufelor ce promit culoare și parfum. Am ajuns să le apreciez veselia atât de mult, poate prea mult, că iarna le așezam hrană în apropierea crengilor pe care au înflorit smocuri de zăpadă. Încă din copilărie am știut cum să deosebesc femela vrabie de bărbătuș. Pasiunea cu care se iubeau, delirul cu care se certau de la orice, le-a făcut să nu mai respecte o înțelegere perpetuă. Cântau fără să țină cont că m-am pregătit de multe ori pentru primăvară, înșelat de lipsa lor de responsabilitate. De ce m-am răzgândit să le asociez cu primăvara, e simplu acum de înțeles. Încă mă mai opresc să le asimilez ciripitul.

Știați că albinuțele au limbă? De trei ani m-am atașat de o familie sălbatică de albine, una cu care mă înțeleg de minune. Diminețile de primăvară, după ce și-au desigilat odăițele ceruite, albinuțele ies la exerciții de gimnastică obligatorie. Părinților nu le-a fost niciodată dificil să își lase puiuții în grija mea. Eu le întind un deget, puiuții mă știu, vin la căldura căușului meu primitor. Uneori fac exerciții sportive, altori își fac toaleta și bâzâie sublim, de antrenament. Încă obișnuite să doarmă după puțina exersare a piciorușelor, se adună în grupuri de patru și dorm în palma mea. Albinelor nu le displace să petreacă timp cu mine. Când li se fac ochii mari, zboară din floare în floare, a polenizare. Știam că vântul le-a promis florilor că le încununează sacrificiul cu fructe, dar până azi nu am știu că a trecut de mine și a cerut albinelor polenizarea. A trecut de mine fără a-mi cere sfatul, deși știa că aș fi acceptat bucuros. Am depășit momentul când le-am văzut pe albinuțe simţindu-se împlinite. V-am spus ca sosirea albinuțelor este cel mai de încredere semn că primăvara chiar e aici?

© Cosmisian, Timișoara

Femeia din Labirintul în formă de Clepsidră

Femeia din Labirintul în formă de Clepsidră

 Notele pianului și-au răspândit de-a lungul anilor parfumul de lemn de pădure, iz adânc absorbit de fibra tapetului vechi al casei din munți. O părăsisem de mulți ani, o lăsasem pradă naturii ce și-a revendicat dreptul asupra spațiului fără ezitare. Am părăsit acea casă cu mulți ani în urmă, iar gândul la ea îmi readuce trăiri pe care nu credeam că omului îi este permis să le simtă. Un motiv bun să citești ce urmează, nu crezi?

Eu îmi amintesc de seratele oferite participanților, pline de candoarea Annerisei. O rochie albă, împletită manual dintr-o singură iubire de artă și forme, avea să se lipească de trupul frumos al tinerei, ca un soclu ce îi susținea perfecțiunea. Chipul îi era frumos, cald, alb ca un vârf înzăpezit de munte, acolo unde norii își croiesc destine, acolo unde mintea umană se transformă în vise și aspirații. Cred că am descris destul de bine chipul ei, ca unul care mi-am văzut viitorul în strălucirea ochilor ei căprui prin care soarele își desăvârșea opera cromatică, născută din strălucire și iubire.

Pentru a fixa amintiri pe axa timpului, omul are nevoie de contraste, unele impuse de Principiul care controlează destinele, altul spontan, născut de abundența părului ei negru, lung, ce cădea în șuvițe frumos răsucite, poate de ea, intenționat, poate de privirile celor mulți, care o sorbeau din prima clipă în care intrau sub influența frumuseții în forma ei feminină.

Când s-a oprit în dreptul meu, eu tocmai îmi terminasem strategia de a o ignora. M-a privit cu o buză mușcată, seducătoare ca o fiică a Evei ce era, cu desăvârșire dezinteresată de privirile ce o încorsetau strâns, şoptindu-mi să o însoțesc într-o călătorie dincolo de pereții reci ai Labirintului în care o abandonase ideea de frumos, apăsată fiind de așteptările tatălui ei. Să creadă ea, naivă ființă, că i-aș fi cedat? Mi-am așezat batista în buzunarul sacoului, privind spre candelabrul imens ce părea a coborî perpetuu din tavan, ca un fel de cascadă de lumină cristalizată, oglindind destinele celor prezenți. O imagine sugestivă, nu crezi? Annerisa își dorea un răspuns sincer, unul pe care nu îl putea primi de la nimeni altcineva, în afară de mine. Să o fi atras aparenta mea indiferență? Să știe că o admiram de când ne-am intersectat prima dată privirile, ale ei fiind izvorâte de pe palmele ce îi susțineau bărbia, de brațele ei așezate pe luciul oglindiu al pianului? Sau, de privirile mele ce o căutau printre notele ce suspinau pe partiturile din care îmi luasem respirația, din care pianul vechi trăia?

Ne-am regăsit drumul spre o lume transcendentă oricărui labirint nisipos doar privindu-ne. Chiar atunci, pe când muzica le alimenta invitaților rătăcirea spre o stare impusă de bucurie, asemănătoare unei stări de reverie colectivă, eu i-am întins palma, ea mi-a răspuns. Dacă a fost adevărat sau nu, cine ar putea spune? Tu, spre exemplu, ai putea spune că a fost adevărat ce am văzut aievea, atât de real încât i-am dat drumul mâinii, mi-am aruncat greu privirea în podeaua lustruită, ca să scot din mintea mea o asemenea fărâmă de viitor?

Când s-a apropiat de mine în această seară, i-am simțit parfumul din păr, strălucirea de pe buza mușcată, ușor umezită, lacrima din ochi. Mi-a sfâșiat sufletul cu o forță pe care o ținusem departe de mine, dar pe care a reușit să o împingă în mine când degetele ei fine, înmuiate în rouă, mi-au atins chipul, întorcându-l spre privirea ei. M-a privit, șoptindu-mi că vrea să plecăm în chiar această clipă. Un amestec de iubire declarată și o teamă pe care nu ar fi putut să o descrie, iată ce am simțit eu când ne-am privit cum o fac cei care vor să își unească inimile într-un dans etern. Că mă iubea, era o alegere a ei, una pe care nu o înțelegeam, că se temea, da, aici m-am oprit. Se temea. De ce anume se temea o tânără admirabilă ca ea?

Am ezitat să dau curs unei asemenea invitații. Mintea mea făcea calcule peste calcule, iar îndoielile că m-ar fi plăcut cu adevărat m-au paralizat. O priveam ca un orb, o atingeam ca unul care și-a pierdut orice formă de asimilare a emoției prin această uluitoare comunicare a doi oameni care se iubeau cu taină. Nu știu cât să fi trecut de când i-am refuzat șoaptele. Am trădat-o fără vreun jurământ care să ne pecetluiască iubirea, iar asta doare mai tare decât orice altă înfățișare ar fi adoptat trădarea. Annerisa se transformase într-un păpușă ceramică ce adăpostea un suflet în lacrimi.

Un tremur mi-a cuprins genunchii, o durere mi-a apăsat fiecare vertebră, dislocându-mi coloana vertebrală. Fără să mă pot controla, m-am trezit una cu podeaua, încă lustruită, oglindind neputința ce se instalase în trupul refuzului meu. Tavanul se crăpa cu zgomot metalic, dintr-acelea care se laudă cu impusă teamă, făcându-și singur ecou. Pulbere de perete sfărâmat curgea peste toți cei prezenți, la fel de prinşi în reveria lor colectivă, transformându-i în ființe de pulbere, încă dansând în spectacolul propriei lor ruine.

Candelabrul a început să vibreze din toate cristalele lui aurii, atingând un punct critic, pe care îl intuiam, unul de care mă temeam. A explodat cu un zgomot ce mi-a chinuit urechile până la rădăcina propriei mele existențe. M-a orbit pentru o clipă atunci când cioburile lui tăioase mi-au pătruns prin ochi, neasemuit de arzătoare. Durerea mi-a ajuns până în gât, sufocându-mă aproape de bătăile inimi.

Am oftat gândindu-mă ce i s-ar fi putut întâmpla femeii de care nu am ascultat, vinovat fiind de dezastrul ce abia se apucase de schimbat întreaga scenă a ceva ce trebuia să conducă la iubire. O altă explozie a antrenat pulberea reveriei colective într-un vârtej expansiv din ce antrena particulele de cristal auriu într-o înfricoșătoare imagine, de departe cea mai incredibilă priveliște. Sunetul pe care îl produceau cioburile cristalelor a reușit să îmi trezească cele mai teribile temeri suprimate.

Dintr-o dată vârtejul s-a oprit, iar masa mare de pulbere de reverie colectivă și cioburi de cristal auriu a căzut pe podea, neuniform. Din ruina aceea se puteau vedea frânturi de suflet, alb ca tenul femeii pe care o trădasem, poate și pentru că vârtejul o cuprinsese și pe ea, ființă ceramică cu suflet trădat în clipa unică a iubirii necondiționate.

Un sunet la fel de înspăimântător ca al exploziei candelabrului s-a auzit din nou, punând în mișcare întreaga masă de ruină. Pe măsură ce se ridica, se spirala cu o viteză tot mai tare, transformându-se într-un labirint în formă de clepsidră, unul de care nu auzisem vreodată, unul care nu părea să poată exista. Eu nu îmi mai simțeam trupul, pe al Annerisei îl vedeam refăcându-se în interiorul Labirintului în formă de clepsidră, atât de pierdut în fluidul ce se prelingea de sus în jos, schimbând pereții clepsidrei pentru a împiedica scurgerea finală a nisipului. Palmele ei lipite de sticla groasă a clepsidrei au fost lipite în dreptul privirii mele. Șoapta ei nu se putea auzi, dar am citit de pe buzele ei un strigăt chinuitor.

Cum poți salva o femeie dintr-un Labirint în formă de Clepsidră ce-și schimbă forma pentru a o reține dincolo de pereții transparenți ai unui destin impus de hazard? Eu am salvat-o pe Annerisa. V-aș spune cum, dar fiecare om își are propria lui poveste.

© Cosmisian

29 martie 2022, Timișoara

Foto Printerest

Ora de vară

Ora de vară

Alergăm la infinit. De când mă știu aleg fără să mă opresc. Mi-au amorțit picioarele de mult timp și alerg fără să îmi pese. Viteza cu care tălpile revin pe sol este atât de mare încât nu văd nici un lucru care să mă atragă, nimic pentru care să mă opresc. Mi-aș fi încetinit delirul dacă aș fi văzut unde se termină iluzia orizontului. Alerg. Alerg de un infinit și mă îndrept spre un altul, chiar dacă o fac de puțin timp. Timpul se măsoară în lucruri importante, în motive de bucurie sau tristețe, în zâmbete de copii sau lacrimi de despărțire, în stropi de ploaie sau în nisip ce adăpostește pentru o clipă urme de om. Eu alerg fără a mă alipi de ceva.

Sunt un om fără amintiri, unul care nu are bucurii sau tristeți. Dacă am fost dintotdeauna astfel, nu știu. Nu am amintiri care să mă facă să regret ceva, nu am pauze de la care să fi crescut vreun zâmbet pe chipul meu. Alerg și nu știu dacă am chip. Tălpile mele au pus în mișcare bucăţi din mine, disociate de orice trăire umană. Trupul meu aleargă fără să miște aerul, pe care l-am consumat cu mult timp înainte. Nici urme nu las, poate și pentru că ele ar putea arăta că alerg în cerc, unul desprins de infinitul ce mi-a impus ritmul.

Alerg fără aer în piept. Au fost momente în care respiram lent, controlat. De acele respirații îmi amintesc. Ce nu îmi amintesc eu, dacă îmi amintesc ceva, este unde mi-am oprit toracele, pe ce notă l-am fixat cu gratii făcute din os, din coaste circulare. Am expirat sau am inspirat ca sigiliu al refuzului de a mai respira? Alerg fără a mai privi în urmă. Când alergi între două planuri infinite, ca om, nu devii infinit, ci cel mai finit și fix punct în mișcare liniară înainte. Trecutul nu există pentru că sunt un om gol. Am inima goală.

Trecutul este o repetiție a lucrurilor pe care le-am găzduit în noi. Eu nu am avut niciodată loc pentru ceva în inimă. Aș fi scos-o din mine, goală fiind, dar fără o inimă goală aș fi devenit un om fără viitor. Viitorul este omul care are pieptul ancorat într-o inimă fără așteptări.

Alerg de unul singur. Când alergi în acest fel nu mai poți spune că alergi singur. Se autoexclude raționamentul și poate exista numai dacă îl accepţi. Alerg și am mintea fără gânduri. Ele te fac să alergi în mai multe direcții în același timp, iar eu nu pot alerga decât cu picioarele amorțite. Alerg fără să mă opresc dintotdeauna.

De unde ești tu, mă vezi alergând?

(Exercițiu literar pe tema trecerii la ora de vară)

© Cosmisian

Foto 7-themes

%d blogeri au apreciat: