O seară şi mai multe scrisori

O seară şi mai multe scrisori

Ninsoare-de-noapte

 – Alo! Bună iubito! Am ajuns în Staţiune, trenul garează în câteva minute. Poţi veni? A, nu?! Cum nu? Dar… parcă spuneai că… Bine, atunci merg direct la Cabană şi ne vedem cum am stabilit? Ne vedem, nu? Cum, crezi că vii, nu eşti decisă? Cum rămâne cu tot ce am stabilit?

Am ajuns la Cabană, la restaurantul de la parter se servea cina. Îmi era foame, dar îmi doream atât de mult să o văd pe Serena, încât am alergat la Recepţie şi am luat cheia. Am urcat în cameră şi am găsit pe pat un bilet, scris pe o pagină ruptă dintr-o agendă nedatată: „Dragule, iubitule, Florinelul meu… a intervenit ceva, sigur voi ajunge înainte să aprinzi focul de tabără pe care l-ai comandat. Doar am ceva de făcut. Vin. Să mă aştepţi acolo. Serena”

Am făcut un duş fierbinte. În tren fusese rece. Un bătrânel insistase să ţinem geamul deschis pentru că aerul era uscat. Până am ajuns în Staţiune, devenisem un om de gheaţă. Eram aşa de încântat că ne vom revedea, încât am fost naiv. O clipă nu mi-a trecut prin cap că…

*

 Lemnele erau aşezate în formă conică, numai bune pentru un foc ce stătea să ardă pentru o noapte întreagă. Nu era departe de Cabană, doar 100 de metri mai sus. Cerusem unui băiat de la Bucătărie să îl pregătească în acelaşi loc în care o cunoscusem, cu câteva veri înainte. Aveam un buchet de flori albe, pregătite cu grijă. Pe tren scrisesem şi o scrisoare. Recunosc că am pus mult suflet în ea. Paginile se adunaseră nemilos. Chiar am scris. Tu ştii că îmi e greu să mă exprim, să spun ce simt. Aşa că, am scris să fiu sigur că surprinzi tu gândurile mele.

Trecuse cam jumătate de ora de aşteptare, frigul mă muşca tot mai tare de faţă. Din liniştea serii am auzit paşi. Erau lenţi, apăsaţi şi se apropiau. Umbra ta devenea tot mai neclară, pentru că tu erai, tu deveneai evidenţă în umbrele albe ale zăpezii ce înnopta pe deal. Am alergat şi te-am cuprins în braţe.

– Serena! Ce s-a întâmplat? Pari preocupată. Mă aşteptăm să mă întâmpini la Gară. Dar, nu ai fost nici în cameră.

Serena mă strângea tare în braţe, iar eu am luat strânsoarea ca pe o strânsoare a bucuriei revederii. Mai târziu am realizat că…

Ne-am aşezat pe băncuţă, privându-ne îndelung. I-am mângâiat chipul tăcut, jucându-mă cu nasul ei. Serena îşi ţinea palmele apropiate, lipite de genunchi. Am crezut că îi e frig, aşa că am strigat, încercând să aduc bucurie pe chipul ei, acea bucurie pe care ştiam că o are…

– Să aprindem focul, haide tu îl aprinzi de acolo, eu de aici.

Focului nu i-a luat mult să îmbrace lemnele uscate! Haina portocalie era foarte călduroasă.

– Florinelule iubit. Aşteaptă-mă puţin, fug până în cameră.

– Vin cu tine, nu vreau să mai ratez clipele cu tine…

– Nu, nu e cazul. Mă întorc. Revin!

M-a sărutat repede pe faţă şi a alergat spre Cabană.

*

Cerul albastru închis părea că se luminează, focul mocnea în jarul obosit de noaptea în care mi-a ţinut de urât. Serena plecase. Plecase nu pentru a se întoarce. De atunci au trecut mulţi ani. E iarnă, lemnele sunt aşezate din nou pentru a lumina noaptea şi a-mi încălzi aşteptarea. Tu nu vei veni. Când ai plecat, nu ai privit decât puţin înapoi. Florile erau aşezate în paharul de apă din baie, sprijinite de cadă.

Am aprins focul. Credincios aşteptării mele, focul a îmbrăcat din nou lemnele în haina lui călduroasă.

Azi ţi-am scris această scrisoare. Am lăsat-o aici pe băncuţă. Focul mocneşte din nou în jarul obişnuit cu mine.

Scrisoare. Cred că a XIX-a.

 Dragă Serena,

Am recitit scrisoarea de la tine de multe ori… ştii, ignorantul de mine, a crezut că tu ai simţit plăcerea să îmi vorbeşti despre tine. Dar, după primele rânduri am înţeles, am înţeles că este un fel de „te las să trăieşti”, sau „trăieşte-ţi clipa”. Relaţia mea cu tine este o vântuire prin viaţă de om şi nu aş putea să lupt cu tine să te conving de că ar fi fost altceva…

Citeşte ce scriu sec, fără să analizezi, fără să simţi… sunt cuvinte simple şi nealterate de intenţii… atât de mult cât pot eu, acela… De-a lungul anilor mei de „căutare”, am interferat cu multe persoane, şi-o fac, şi-o voi mai face. Mai toate şi-au găsit mica lor conexiune cu mine în momente aparte ale vieţii lor. Au venit, au rămas, au plecat. Unele revin, ca să întărească sentimentul de a fi lăsat… Dintre toate, tu ai fost singura pe care am lăsat-o să participe în mai orice din viaţa mea de aici. Rând cu rând, pagină cu pagină, persoană după persoană… şi adesea doar noi doi… Ne doream un Univers al nostru.

Dar, să te dai la o parte, ca eu să trăiesc, e trist pentru mine. „Vreau să stau în băncuţă mea”, ai scris… să înţeleg că, băncuţa ta, cea de după sticlă, e caracterizată de o prezenţă invizibilă? Forma de prezentare e mai degrabă o retragere care mă întristează… eşti acolo, dar nu mai eşti… ce nu înţeleg eu din toate astea? În cele din urmă, ai spus adesea că ne întâlnim pentru că vrei asta. Cât timp vrei, vrei.., orice alt motiv nu mi se pare întemeiat să caracterizeze retragerea ta.

Îmi va lua foarte mult timp să mă împac cu decizia ta… de fapt, te asigur, mă voi lupta cu tine în inima mea zilnic… deja o fac de atâţia ani.

Cuvinte ce exprimă ce simt: Sunt trist. Dar, tot cred că vei veni!”

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: