7 ani de blogging

7 ani de blogging

Au trecut șapte ani de când am scrijelit prima dată pe blog, iar scoarța pe care am făcut primele mele schițe de gânduri s-a remodelat, parcă ştirbind frumosul inițial. Nici eu nu mă mai pot uita chiar atât de în urmă. Spre deosebire de unii dintre voi, bloggeri care parcă v-ați născut astfel, eu mi-am petrecut primii șapte ani căutându-mi drumul spre arta scrisului, iar în ultima perioadă parcă m-am pierdut tocmai de scoarța pe care scriam.

Dar, în prag de an nou în lumea blogging-ului, țin să vă mulțumesc pentru vizitele pe care le-ați făcut paginilor mele gandurineinfinite şi povesteapapadiei, pentru comentariile voastre încurajatoare.
Sper că am fost o companie decentă în toți acești ani în care am postat.

Vă ofer fiecăruia dintre voi, dragilor, o păpădieeeeeeeeeeeeee 🙂 După cum se știe!

Și, ca de început de an nou blogăricesc, iată aici puțin dintr-o nouă serie de povestioare.

Al vostru,
Cosmisian

---

„Fireasca trecere a timpului pare să fie adesea ca o suită de trepte care nu te duce în sus, ci înainte. Treptele timpului par a se asemui pietrelor cubice ce dictează pașilor umani un sens, unul fizic, dar și unul spiritual. Trepte ce par a nu își schimba cu nimic forma, poate doar strălucirea impusă de gândurile, macină minți și șlefuiesc laturile imperfecte ale pașilor pierduți cu grijă. Clădirile vechi sunt lipite unele de altele și doar din loc în loc mai vezi câte-o alee strâmtă ce pare a ascunde o lume diferită de cea a vitrinelor luxoase ale magazinelor ce se reflectă în zilele însorite în luciul drumurilor pavate într-o direcție neștiută. Zilele se repetă și nu aduc trecătorilor nicio schimbare. Viața locuitorilor nu are orizont, translucidă precum sticla magazinelor, unde ochii ți se opresc în contemplarea unor lucruri inerte.

Din când în când, printre oameni apare un băiețandru cu chipul ars de soare și pistrui sub ochi, aproape de nas. Peste părul nepieptănat stătea apăsată o pălărioară cu cozoroc uzat, ce nu reușea să îi umbrească ochii albaștri, clari ca zilele de vară fără nori. Purta o jachetă reiată, deschisă la culoare ce finețea blănii de căprioară, plină de buzunare de multe dimensiuni și forme, cusute de el din motive de nimeni știute. Pantalonii nu îi depășeau genunchii, lăsând loc pentru piciorușele lui subțiri să trădeze răni vechi și noi, nevindecate. Purta bocanci. Îi purta de atât de mult timp încât șireturile îi erau uzate, deșirate. Cureaua genții îi cădea peste umărul drept, forțând o linie diagonală să traverseze pieptul lui tânăr, plin de aspirație. Aș fi vrut să îl întreb ce ducea în geantă, dar nu a stat prea mult în zona principală a orașului, dispărând pe una dintre străduțele înguste ce duceau spre o altă lume, despre care nimeni nu vorbea.”

Citat din noua serie: „Băiatul care coase buzunare”

Pe curând!