Când tăcerea a prins curaj

Când tăcerea a prins curaj

În liniştea nefirească a nopţii,

Când tăcerea a prins curaj a se manifesta,

Din umbre strigate pe nume,

O altfel de fiinţă se arăta,

Numele de umbre îi era ştiut,

Formă nedesluşită n-avea definitul început,

Paşii ce-i făcea spre mine,

Tropote cu praf ce-l ridicau,

Fricile de păr ușor mă apucau,

Eu mi-l aranjam cu repeziciune,

La loc zgribulit părul mi se aşeza,

Cât teama din ochi ai spune.

N-aveam ce să fac, m-am lăsat dus,

Cerul nopţii nu era unde s-a spus,

Nu ştiam dacă mă-ndepărtez

Sau de m-apropii de Apus.

Şoapta cuiva de mână mă strângea,

Nu era prea înfricoşătoare,

De aş putea spune aşa,

S-a prins apoi de umeri,

În spate lipită se simțea,

Era doar o camasă,

Și una chiar a mea.

Oare noapte ai mai călca o cămașă

Dacă în drum de ea ai da?

Joacă, de Cosmisian

Sursa poza ConexitWallpapersHD