Băiatul dintre dune – Cosmisian pentru Catchy

Băiatul dintre dune

Articol scris pentru Catchy – Vezi link!

     Căldura topea orizontul, sfărâmându-i menirea de a inspira speranță. De departe, băiatul părea o simplă răsfirare de nisip, umbrit în labirintul dunelor de nisip amorfe sau ale căror amorphe erau instabile estetic. De aproape, palmele lui loveau burta unui ocean dezintegrat până la nivel de granule, un ocean auriu infinit, dar fără orizont. Orizontul și-a topit forma de dragul băiatului, lipindu-se de suprafața dunelor mișcătoare, doar ca să îi susțină acestuia moralul.

      L-am privit pe băiat de aproape, cât să nu mi se vadă umbra. Părul lui creț, negru, lucios, găzduia particule fine de nisip auriu, de parcă oceanul infinit al deșertului căuta să îl absoarbă pe acesta în sufletul său. Și totuși, nimic nu îi stătea împotrivă băiatului care părea că înaintează spre ceva. Cum poți înainta spre ceva dacă ți-ai plasat trupul în mijlocul acestui infinit?

     Vântul fierbinte mătura trecerea lui prin nisip, nelăsând loc pentru trecut. O viață fără trecut nu este oare o nemiloasă nisiparniță care își scurge nisipul, uitând să îi numere trecerea? Fără trecut, fără direcție, dar cu o hotărâre neînțeleasă, de parcă ceva interior îi dicta înaintarea, băiatul își ducea menirea la infinit cu ochii închiși. Nisipul absorbea muzica pe care el o compunea în gând, topindu-i silabisirea fără milă. Ce nu reușea nisipul era să îl oprească din mișcarea brațelor în opoziție cu mișcarea picioarelor. Genunchii lui se adunau spre abdomenul subțiat de foame, iar senzația aceea de fetus protejat de mamă îi anestezia durerea.

©Anton Petrus

     Din loc în loc, băiatul desena câte un semicerc, întotdeauna sprijinit de trecut. Punctul maxim se înălța spre o destinație ce se contura doar pentru cele câteva respirații lente, ca mai apoi să dispară sub trupul lui, tactică folosită cu intenția de a nu trăda ce nu putea fi subiect de înțelegere în plin deșert.

     Am stat în urma lui și m-am întrebat dacă el căuta orizontul, sau dacă în sufletul său avea întipărit un destin pe care tăcerea l-a învățat doar să îl contureze efemer pe nisip. L-aș fi întrebat, dar aş fi intervenit în simplitatea lui. Un astfel de băiat nu este singur în acest moment. El este doar un mister. I-aș fi inventat singurătatea doar din curiozitate. Am rămas tăcut în umbră. Apoi, m-am cufundat în scobiturile lăsate de trupul lui, fiind absorbit în destinul misterios conturat efemer.

     Pierdusem noțiunea spațiului de multe bătăi de inimă. Trupul meu dezvoltase ritmic o deplasare perpetuă spre infinit, fără nici cea mai mică schimbare. Apoi, cerul și-a schimbat culoarea, înnegrindu-se și, revoltat și-a asmuțit norii asupra densei neschimbări pe care o îmbrățișasem de prea mult timp.

Citiţi şi Fiinţa cu pistruiClick pe Link

     Soarele nu mai ardea, iar vântul biciuia liniștea nisipului. Ceva nevăzut se întâmpla sub privirea mea. Îmi deschisesem ochii atunci când un strop nefiresc a zvântat perfecțiunea nisipului, semănându-se în cel mai infertil sol pe care îl putea găzdui pământul. Deșertul riposta în fața invaziei cerești de stropi, încercând să le respingă acestora alienarea. În zadar! Fiecare strop de apă își anunța hotărârea de a rămâne, țintuind petic după petic de nisip.

     Curând, parcă din sânul imposibilității, cerul turna miliarde de stropi peste nisipul amorf. Mi-am întors întâmplător privirea spre ceea ce nu păruse o direcție. Surpriză. Trecerea prin nisip era mai vizibilă ca niciodată, fapt care îmi aduce aminte de mamele broaşte ţestoase care se târăsc pline de speranță spre ocean, după ce au ascuns destinul în nemilosul nisip. Băiatul chiar știa înspre ce direcție se îndreaptă.

      Norii se calmaseră brusc, iar soarele a venit să cuantifice schimbarea. Particule de apă, până atunci invizibile, au prins curaj și au format un curcubeu, plin de culoare, nefiresc de frumos. Băiatul s-a ridicat mai întâi în genunchi, cu o mână întinsă spre acel cerc pierdut la orizont, în nisip, semicerc de curcubeu. Oare curcubeul să fie forma intermediară a orizontului?

      Băiatul se ridicase de mult și alerga! L-am lăsat să o facă. Aș fi putut să îl însoțesc.

© Cosmisian