Lucette, cubul rubik ce descompune perfecțiunea în culori accesibile omului (Cap. 15)

Lucette – Viața dincolo de imunitate zero

Manuscris

Capitolul 15 – Lucette, cubul rubik ce descompune perfecțiunea în culori accesibile omului

      Mi-am ales de la distanță un fotoliu din camera de zi. Era noapte acum, dar noi îi spunem din generație în generație „cameră de zi”. Am pornit combina de sub televizor, am ales dintre casetele vechi, una cu muzică instrumentală cântată de o trupă de indieni din America. 

      Eram în camera de zi, în plină noapte, cu ochii încețoșați de oboseală și de neliniște, dar muzica în surdină a făcut ca lumina pierdută a lumânării să mijească spre noua lume ce se forma la o distanță de „cât s-atingi cu mâna, dacă te forțezi un pic”, cum ar spune tata.

      Îmi lua puțin să mă dezleg de lumea controversată a sufletului meu. Și, cât o mirare de repede, mă trezeam cu stiloul peste albul perfect al Jurnalului meu. Îi spuneam Jurnal de Timișoara pentru că îl începusem cu ocazia primei mele vizite în camera de cămin a fratelui meu. Am ales să scriu foarte grupat, cu litere mici. Literele mici sunt ca trăirile mele. Pot trece neobservabile, dar păstrate, mă fac să fiu ce sunt dincolo de teama și acceptarea faptului că eram grav bolnavă.

      Prima vizită la medic din această nouă perspectivă m-a ruinat complet. Întrasem în cabinet cu teama aceea confuză, care încă mai spera că nu e posibil ca eu să fiu atât de bolnavă, ca după 20 de minute să ies prinsă în menghina sisifului pe care nu îl salvasem nici eu. Dar, poate am fost singura ființă care și-a dorit să îl salveze. Pe el, dar și pe mine.

      O priveam pe Lucette în căruciorul cu care o ducem când ieșeam în oraș, si mergeam puțin mai departe de casă decât de obicei.  Am privit-o îndelung pe micuța iubirii noastre stând pe coridorul puțin luminat al spitalului, clipind parcă în sincron cu pulsațiile unui tub neon ce se revărsa ca lumină pe ultima lui clipă de funcționare. Lucette era ca un refren pentru noi, acea compoziție muzicală ce te obligă să uiți de tot, pentru că, la mijloc era cea mai extraordinară ființă pe care ni s-a dat să o iubim în mica noastră familie.

      Versurile din care Lucette își formase ființa erau rima perfectă. Repetiția ei aducea întotdeauna bucurie și speranță. Cu ea în preajmă nu mai puteai rămâne demolat în fața unui diagnostic atât de nefavorabil. Cât îl mai rugase Marcel pe medic să se uite din nou peste analizele de sânge, dar unele lucruri nu se schimbă nici daca ai vrea să le reinterpretezi.

      Durerea sufocantă cu care am ieșit din cabinet nu era nouă. De această dată nu știu ce a strâns-o în jurul gâtului meu fără milă, dar confirma acea senzație ardentă pe care o aveam din când în când. M-am aplecat spre Lucette, care mi-a atins chipul cu mânuța ei pură, mi-a șters o lacrimă ce abia se formase. Nici să o mângâi eu nu am mai apucat. Refrenul vieții noastre aducea din nou curaj și un sens în lupta pentru eliberare de blestemul autoimunului sisific. Am atins-o cu obrazul mângâiat pe mâna ei și doar am zâmbit, șoptindu-i numele.

      Micuța noastră nu știa cât de repede ți se poate da peste cap întreaga viață. Destinele formate de oamenii fără diagnostic sunt cel mai adesea forma ignorantă cu care este cel mai bine să trăiești. Din când în când îi mai răspundeam întrebărilor ei. Drumul spre casă nu mai era de 20 de minute. Acum era un drum al tăcerii obligate să răspundă unui copil.

      Lucette era un cub rubik. Ai crede că destinul unui cub rubik este acela de a se uniformiza cromatic pe fiecare fațetă. Destinul unui cub rubik este acela de a te obliga să își amesteci viața cu fiecare combinație pe care o faci ca să ajungi la finalul unui cub uniformizat, ca apoi să te oblige din nou ca într-o secundă să amesteci perfecțiunea în culorile ce o compun. Sau, o descompun pentru a fi accesibilă omului. L-am privit pe Marcel și i-am spus cu lacrimi în ochi:

      – E cel mai bun lucru care ni s-a dat. Să o iubești dincolo de boala mea, te rog iubite!

Sursă poză – google

     Pentru Elena, aceasta fusese o altă noapte în care adormea pe fotoliu, cu Jurnalul deschis pe genunchi. Nu scria nimic. Doar adormea cu el, căutând soluții imaginare pentru viitorul Lucettei fără de mamă. Era trecut de 2 am. S-a trezit amorțită de un picior, dar a pășit spre un somn cald alături de Marcel. L-a cuprins strâns în brațe.

     © Cosmisian

Manuscrisul „Lucette – viața dincolo de imunitate zero” este terminat,

chiar dacă în ultimele două zile i-am mai adăugat trei capitole. 🙂