Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

     Am dat întâmplător peste acest articol, scris de mine cândva, cumva. Ce să fac, mi-a plăcut și m-am gândit să vi-l aduc spre delectarea voastră.

„Cu greu a reușit să își deschidă ochii.

Fata dispăruse. De fapt, dispăruse totul.

Era doar el cu stâlpul lui.

Cumva mulțumit, se trage spre stâlp,

doar că stâlpul nu mai era sprijinit în betonul greu al orașului,

ci se sprijinea doar pe umbra lui,

a băiatului.”

     Pentru întregul text, vă rog…

Sursă fotografie

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

În soarele puternic și ruginiu al serii îi puteam vedea doar servieta din piele maron, cu colțuri din tablă, suflate în aur. Cumva, încleștată pe mânerul sever al servietei, o mână obosită strângea pentru a se sprijini pe inerția cu care aceasta plutea în aer, înspre prima stație de Metro.

M-am apropiat de om. Un bărbat care se potrivea la perfecție în costumul integru pe care îl purta, albastru intens, fixat de pământ printr-o pereche de pantofi ascuțiți, din piele lucioasă.

Deși se grăbea, nu am auzit niciun zgomot sau foșnet. Doar de la încheietura mâinii se auzea, cu pauze, ticăitul unui ceas mecanic Haemmer Characatica, ce nu avea țagăre. Din curea și cadranul ceasului se puteau vedea tentacule ce se conectaseră în venele bărbatului, parcă alimentându-se din timpul pe care îl mai avea acesta.

Când am văzut primele pagini…

Vezi articolul original 511 cuvinte mai mult