Spicuiri din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii” – Din cap. „1840”

Spicuiri din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii” –

Din cap. „1840”

*

     Vremea rece din Paimbœuf te obliga la deghizare. Doar legendele își îmbracă personajele în ținute cu etichetă. Visele întotdeauna șterg ideea de deghizare. În vis, ținutele se topesc, luând forma personajului, confundându-se până la gradul suprem al unui rol jucat între real și ireal. Rolul de vis.

     Visarea este momentul în care fetița cu codițe la fel se poate regăsi. De această dată, nu mai trebuie să se prefacă, pentru că trupul i s-a desprins de limitare, ajungând acolo unde inima își amintește de o viață pe care a avut-o în imaginația altei persoane. A unui băiat care a trăit cu mai bine de un secol în urmă. Cum este posibil acest lucru, vom afla.

     Personajul secundar al acestei narațiuni este chiar locul de desfășurare al întâmplării. Spre deosebire de imaginație, visarea se camuflează cel mai ușor în sufletul unei fetițe de nici 12 ani, cu codițe prinse de mama ei, întotdeauna la fel, împiedicându-și personajele să se oglindească în ideea de piesă de teatru. Iată cum, pentru a se potrivi descrierii tocmai oferite, în bătaia rece a vântului, Visul a devenit un Velier ce tocmai își primea pasagerii. Pânzele lui se hrăneau cu aspirațiile încă nenăscute ale pasagerilor. Niciodată nu se mișca din loc. Doar mările și oceanele o făceau, dorindu-și cu ardoare să poată trece, dacă e posibil, chiar pentru o clipă, o noapte sau, de ce nu, mai mult de atât, pe lângă personajele pe care le voi aduce, rând pe rând, în poveste.

     Vântul aspiraților nenăscute încă în pieptul fetiței a suflat în proră, drept indicație că este timpul ca personajele să își facă apariția. Fetița cu codițe la fel ținea pe braț cu coș de nuiele voluminos, în care ascundea ceva. Se îmbrăcase ca un băiat, cu pantaloni trei sfert, de parcă ar fi venit din alt timp. Peste cămașa uzată și considerabil mai mare decât trupușorul ei, plana o vestă brună, cu buzunare mari. Cizmulițele, la fel de mari și ele, erau fixate în picioare de trei perechi de ciorapi împletiți. Fiecare picior își rezervase dreptul la aceleași trei culori, pe care le ținea aproape de căldura tălpilor ei mici în altă ordine decât ar fi făcut-o, spre exemplu, un pelican curios. O văd pășind curioasă în noua lume, pregătită de ea la îmbinarea trecutului cu prezentul.

     Privind trecerea mării, un tânăr cam de aceeași vârstă cu fetiță cu codițe, stătea cu un jurnal mare în brațe, în care se putea vedea numărul mare de povești scrise după uzura paginilor. Prea tânăr pentru o asemenea experiență scriitoricească, avea să trădeze multă îndemânare și inspirație pentru chiar mai mult decât vârsta pe care nici nu și-o lua în seamă. Deși nu i-am spus numele băiatului, de dragul anonimatului, îl vom porecli Joji. Atât pot spune acum, că vesta pe care o purta cu mândrie nu era a lui. Dar, avea buzunare mari. Nici numele scris pe ea nu îi aparținea.”

Sursa poza.

© Cosmisian