Singurătate

Singurătate

  Seara, coridoarele largi ale Muzeului se topesc de oameni, disipându-le existența efemeră. Covorul roșu se rulează înapoi singur, mulțumit ca a scăpat de tălpile celor care i-au tocit sufletul, mai ales ale celor care își târâie picioarele de parcă ar vrea să își curețe noroiul din suflet. Uneori, prea rar, ar spune bietul covor roșu, o balerină pe post de bufon alb, dansează pe suprafața colorata a acestuia, atât de fin, atât de blând, încât atingerile punctate ale poantelor îi recolorează porțiunile de roșu stins.

  Puțin mai sus, lămpile ce se țineau din toate holșuruburile de diblurile din perete, răsuflau mulțumite de liniște. Ziua, când lumina naturală putea să încânte singură mulțimea grăbită de trecători, căci asta erau cei care vizitau Muzeul, cineva le inunda cu electricitate, considerând că o zi la Muzeu nu este conform așteptărilor dacă nu stoarce lumină și din lămpi. Acestea străluceau în zadar, absorbite de lumina soarelui, disprețuite de oamenii care nu priveau nici măcar pe unde mergeau, cu atât mai puțin spre ele.

  Seara, acea parte a timpului ce le-a născut destinul, cineva, diferit de cel de dimineață, le frângea bucuria de a prinde formă. Luminii de noapte îi place cel mai mult să acopere trupul unei copile ce alerga veselă pe coridoare. Numele ei nu îl știu, dar semăna cu balerina catifelată. Umbrele imită trupuri, târându-se după ele, pe când lumina se contopește cu ființele umane care îi seamănă copilei. Doar că, așa cum am spus, destinul le era frânt, chiar dacă tânjeau să lumineze cu folos. Lumina lunii nu le-a făcut niciodată să se simtă inutile.

  Întunericul nopții zăcea, pustiit de singurătate și lipsă de formă. Durerea resimțită pe coridoarele înalte ale Muzeului te înduioșa, lăsându-te într-o stare de confuzie avansată. Ce puteai face tu, ființă uitată peste programul cu publicul? Ți-ai fi scris propriile temeri pe marmura rece, doar că sufletul tău era mai rece. Ca să nu te mai simți singur, deși doar astfel te știai dintotdeauna, ai tras chitara de gâtul ei, lung și acordat, aducând-o în față. Păreai ca un cântăreț de ocazie, obosit de puținele acorduri pe care le știa, cu care abia dacă forma introducerea unui cântec. Te-ai așezat lângă un soclu înalt, tu odihnindu-ți degetele pe acorduri imaginare, formate doar în mintea ta, iar umbra ta, fixată cu grijă deasupra umerilor tăi, învăța ritmul cu care singurătatea îi cânta iluziei că e ca orice altă durere de cap ce trece.

  Te-ai întrebat de ce există agenți de pază în Muzee, angajați doar pentru ture de noapte? Singurătatea își are proprii agenți de pază. Nu am văzut niciodată singurătatea liberă, lăudându-se cu plimbări departe de coridoarele Muzeului.

© Cosmisian, Timișoara