Peripețiile unui stilou ce scrie necuvinte în tăcere

Peripețiile unui stilou ce scrie necuvinte în tăcere

 

– Domnule, să îl folosiți.

– … sănătos? Asta ați vrut să spuneți?

– E doar în avantajul dvs să fiți sănătos. Eu sunt preocupată doar de soarta acestui stilou. Lucrez în acest magazin de-o viață întreagă. Acest stilou este singurul pe care îl revindem.

– Îl revindeți? Cum ați putea să îl revindeți dacă tocmai l-am plătit? Mi-l confiscați dacă nu îl folosesc? Asta îmi spuneți?

– Sunteți nostim și nici nu vă dați seama de acest lucru. Nu acesta este motivul, din start vă spun. Nimeni nu vi-l va confisca, nici chiar în situația nefericită a neutilizării lui.

– M-ați făcut curios. În afară de aspectul lui și de materialele din care este făcut, ce ar mai fi special la el? Prețul? Cam mare, aș spune eu, mai în glumă, mai în serios.

– Riscați să deveniți hilar. Da, acest stilou este revândut la preț foarte mare, dacă ar fi să vă uitați la cele din vitrina aceasta, scumpe ele fiind, spre comparație. Că este făcut din fildeș din Africa, nu știu prea mulți, dar plăselele din fildeș i-au fost sculptate de un artizan din Etiopia secolului al XIX-lea. Și vedeți și dvs că sunt potrivite la perfecție, dând impresia de continuitate, așa cum inspirația nu are limite.

– Dețin un stilou făcut prin exploatarea negrilor din Africa? Cine a fost deținătorul, mă rog? Cui i se datorează privilegiul unei asemenea asupriri în numele artei?

– Pentru un tânăr chipeș, domn drag, sunteți tare ignorant. Un ignorant dulce.

– Cui i-a aparținut? Sunteți cumva o scriitoare și vă exersați ideile pe ignoranța mea, de care mă considerați vinovat atât de lesne?

– Stiloul i-a aparținut unui cronicar, prieten bun al artizanului. Am în bibliotecă o cărțulie despre acest stilou, numită: „Aventurile unui cronicar ce-a scris prea puțin”

– Glumiți acum, nu-i așa? Nu trebuie să mă cuceriți să cumpăr stiloul; l-am plătit deja.

– Cum spuneam, acest stilou are propria lui viață. Pe undeva pe la începutul secolului al XX-lea, acesta figura pe o listă scurtă a testamentului, alături de obiecte pe care le puteai pune într-o geantă ca a dvs. Manuscrisele au fost oferite împreună cu stiloul. Nimeni nu știe de ce nu le-a publicat autorul, sau cum de nu le-a menționat cuiva. După moartea lui, moștenitorul le-a citit, în lacrimi, dintr-acelea ce dor. Tinere, tu știi cum dor acele lacrimi?

– Le-a publicat? Au avut succes?

– Le-a publicat de dragul tatălui său. Ediție limitată, păstrată doar pentru familie. Cine le are, cu siguranță că te-ar invidia că ai intrat în posesia acestui stilou.

– Scrie singur? Nu cumva îi dați prea multă importanță, de parcă ar fi materializarea Muzei?

– Eu spun să îl păstrați întotdeauna aproape de un caiet cu copertă groasă, ceva de genul acestuia…

– Și acesta este scump? Pare și el vechi. Este de „revânzare”?

– Primul moștenitor a primit o ladă din lemn plină de astfel de caiete. Acesta este ultimul. Și da, tot scump este și acesta.

– Bine, îl iau. Cam aveți noroc cu mine astăzi. Numai pe mine m-ați avut client de o oră. Tocmai ați vândut cele mai scumpe articole din colecția dvs specială.

– Ar mai fi un ceas de buzunar, făcut special pentru moștenitor. Și manuscrisele scrise cu stiloul în posesia căruia ați intrat.

– Ceas de buzunar? Sună interesant. De ce nu le publicați? Le-ați citit? Le pot vedea?

…

După câteva minute, tânărul a plecat cu cele mai prețioase articole pe care le-a vândut vreodată doamna aceea. Le luase pentru fiul lui, Marin. Ce putea fi mai potrivit pentru un băiat de 13 ani? Un stilou ce se revinde, manuscrise pe care nimeni nu le-a publicat…

*

Tânărul se întorsese la magazin la 3 zile. Acolo, nimeni nu auzise de acea doamnă, nici de stilou, sau de manuscrisele despre care întreba acesta. Speriat că totul a fost un vis, și-a introdus mâna în buzunarul de la piept, sperând ca ceasul acela să nu își fi disipat existența, aruncându-l pe posesor în derivă.

Dacă tu crezi că ar fi fost mai surprinzător pentru tânărul nostru să nu găsească acel ceas, decât ce i s-a întâmplat, așteaptă să îți povestesc ce s-a întâmplat.

Tânărul a găsit acel ceas, l-a deschis pentru a se asigura dacă este într-adevăr real. Spre surprinderea lui, era real. Pe capac, la interior, era gravat numele fiului său.

Fiul tânărului care a cumpărat stiloul tatălui meu a devenit un poet al necuvintelor. Anii au trecut peste scriitura lui, Dacă ai un stilou revândut, scrie. Scrie și publică. Dă-le formă necuvintelor tale.

Cu drag,

Bunica ta pe care nu ai recunoscut-o…

 

 

 

---

© Cosmisian – Timișoara