Fluturi de cristal – ea își vindecase singură lumea, sărutând-o

Erai chiar acolo, plină de rouă în locul iubirii 

S-a trezit.

Splendoarea muntelui era acoperită de roua abia așezată pe verdele crud al unui nou început.

La umbra unei stânci amenințătoare încă mai dormeau amorțiți câțiva mănunchi de licheni.

Erau albi.

Reacționaseră la apăsarea întunericului care nu i-a putut subjuga negrului nocturn.

Albul lor își vindeca menirea de a arăta nordul, cuprinși de verdele viu al buzelor tinerei ce alerga.

Bărbatul îi vindecase întunericul, iar ea își vindecase singură lumea, sărutând-o.

Era atât de delicată.

Atingerea ei trezea pas cu pas întregul munte, care era de fapt o inimă. Iar inima era din cristale albe, luminoase, în formă de iubire, fericire, sinceritate și prietenie.

 (Sursa)

© Cosmisian