Inima unei clepsidre

Inima unei clepsidre

Mă dor palmele, mi-am spus eu, așezat pe scaunul din nuiele de dinainte de apusul soarelui. Vieții i-am oferit totul. Că au fost lucruri bune sau mai puțin reușite, am fost acolo, făcând din puținul meu, frământat cu putere în palmă, fărâme de speranță pentru un viitor învăluit de orizonturi agățate la distanță.

De câteva nopți mă văd obosit din cale afară, aproape de a adormi, ca să constat că m-am așezat prea repede în poziția mea favorită de somn doar ca să nu adorm. Sau, ca să mă macin de nesomn și preocupări. Dacă pentru mulți noaptea este un sfătuitor bun, pentru mine este ca un chinez care vrea să mă avertizeze cu privire la ceva ce nu înțeleg, cu atât mai puțin când țipă. Limba lui mă ține treaz și nu îmi mai pasă dacă înțeleg ceva.

Mă dor tâmplele, mi-am spus eu, sperând ca acea durere ce îmi traversa cutia craniană să cedeze, că nu eu am înșelat-o spunându-i că ar fi menghină. Am pretenția de la biata durere de tâmple să își dea seama că strânsoarea ei nu este cel mai bun destin pe care și-l poate dori o durere. Am strâns ochii ca să îmi reduc spiritul de observație, suspinând a durere și a preocupări difuze. Știam însă faptul că tăieturile din palme provin de la o meserie pe care o avusesem în tinerețe. Și cât a trecut de la acea expediție în care am colectat clepsidrele iubirilor spulberate, și câte petice de nisip însângerat am atins.

Din piept îmi curge nisip roșiatic, fin și uniform. Văzusem acest dans doar la clepsidrele ce și-au stins menirea de a măsura timp atunci când au spulberat sticla ce le făcea să pară ființe ale unui destin mult prea simplu. Mi-am lipit palma îndurerată de piept, sperând să opresc sunetul calm al pierderii. Mi-ar fi plăcut ca pieptul meu să nu conțină nisip. Aș fi acceptat cu plăcere să conțină un săculeț plin cu note muzicale, poate chiar cu partituri nescrise încă. Să am un piept plin de nisip m-ar conduce la singura concluzie acceptată.  Eu sunt ultima clepsidră, una solitară. O altă concluzie ar fi aceea că sunt o marionetă a timpului, una în care acesta și-a ascuns o palmă de nisip pentru vremuri de criză.

Mă doare pieptul de la timp, mi-am spus eu. Mă doare până în genunchi de la teama că mi-aș putea pierde bătăile inimii. Mă gândesc să devin și eu o clepsidră pulsatoare, una cu o inimă ce pulsează uniform spre dor. Nisipul scurs fără pulsație este o pierdere de timp. Aș vrea să pulseze cu viață, cu dor, cu iubire.

Ce este dorul? Mă întreb mult prea des, mai ales acum când cioburile clepsidrelor de pe Marte par a mă însoți pe Pământ. Dorul este nașterea unei limbi noi, una care poate să traducă ramificațiile interioare ale iubirilor rătăcite în trecut, acele iubiri ce și-au scurs secretele prin pereții fisurați ai clepsidrelor. Dorul ne ancorează în trăiri trecute cu valoare imposibil de exprimat, făcându-ne rătăcitori incurabili, alienați de menirea noastră primordială de a iubi. Dorul fără speranță este ca un ocean surprins în încăpățânarea lui de a lăsa orizontului puțin loc în depărtare. Speranța este acea ființă care ne ridică peste oceanele greu de traversat.

Mă doare senzația de orizont, mi-am spus eu. Pierdut de el mă simt ca naufragiat în leagănul unui ocean, supărat pe nopțile fără stele. El și-a făcut nori din suflet, evaporându-se, în timp ce eu mi-am strâns la piept dune de nisip pentru a-mi întârzia scurgerea. Căldura topește orizontul, sfărâmându-i menirea de a inspira speranță. De departe, păream o simplă răsfirare de nisip, umbrit în labirintul dunelor de nisip amorfe sau ale căror amorphe erau instabile estetic. De aproape, palmele îmi loveau burta unui ocean dezintegrat până la nivel de granule, un ocean auriu infinit, dar fără orizont. Orizontul și-a topit forma de dragul meu, lipindu-se de suprafața dunelor mișcătoare, doar ca să îmi susțină moralul. Din străfundul oceanului uscat se aud pulsațiile unei noi deveniri, una care să dea naștere unei clepsidre obișnuite cu orizontul.

Mi-am îndepărtat palma de pe pieptul ce-și scurgea nisipul. Credeam că sângele meu se va amesteca cu nisipul pentru a-l coagula, ca să constat că mi-l pierdusem cu mult timp în urmă. Mi-am petrecut peste un umăr o bucată de material de in dublu bătut, cât să nu permită celui mai fin nisip să se scurgă. L-am așezat sub rană, ascultând tonalitatea scurgerii. Nisipul aluneca uniform, găsindu-și loc în forma sferică a inului. Ai spune chiar că între pieptul meu și material exista o comunicare pe care o puteai asemăna cu cea a unei clepsidre. Îmi propusesem să schimb acest lucru.

Mi-am înfipt palma dreaptă în nisipul ce și-a liniștit pentru moment alunecarea și m-am simțit acolo, în căldura lui, în auriul ce îi definea culoarea. Când am ridicat privirea, orizontul și-a ancorat asigurarea că nu mă părăsește. Rotindu-mi privirea în toate părțile am constatat că mă aflu într-un câmp de curând arat. Pe loc mi-a venit o idee. Cum ar fi să iau o mână de nisip ce s-a scurs aproape de pieptul meu și să îl presar în sol?! Să îl semăn, dându-i posibilitatea să își crească singur înclepsidrarea.

Mi-aș semăna inima de clepsidră în pământ. Înclin să cred că mi-am rănit pieptul involuntar pentru acest simplu fapt: un câmp plin de semințe de clepsidră solitară, crescute cu grijă de aliații mei, ai oricărei clepsidre. Timpul, orizontul, speranța…

Era să uit de iubire și dor…

www.cosmisian.com

© Cosmisian

Foto google

22 iunie 2021 Timișoara

Tag-uri:clepsidra, inima, nisip, timp