Melcul și Licuriciul, de Alina L

„La apusul soarelui când lumina palidă deveni aurie, apoi roșiatică, Melcul cu căsuța lui în spate fu tot pe drum, mergând agale, obosit și supărat că acum nu mai vede pe unde să meargă pentru că soarele fu pe asfințite deja, doar câteva raze se mai strecurară plăpând prin desișul copacilor. Deși, Melcul avu căsuța cu el ca de obicei, totuși nu putu dormi acolo unde se află, căci nu era locul cu care se obișnuise de atâta amar de vreme, și nici nu-l avu alături pe frățiorul mai mic, cu care crescuse împreună.

Melcul merse o bună bucată de vreme cu cochilia în spate pe întuneric, tot împiedicându-se și cât pe ce s-o piardă și regretând amarnic că dormise la o umbră deasă preț de câteva ore din cauza căldurii.

Noroc că liniștea apăsătoare a nopții nici nu apucă să-și facă bine simțită prezența, că greierii, locuitorii de la marginea pădurii și începură să-i încânte pe locuitorii acesteia cu cântecele lor minunate.

In drumul său, pe neașteptate, Melcul zări o lumină puternică strălucind în întunericul beznă și crezând că e cineva întârziat ca el, dar care are o lampă să-i lumineze poteca, se gândi o clipă cum să intre în vorbă cu el si să-l convingă să-i fie camarad de drum. Așa că decise să grăbească pasul și se apropie de îndată de cel cu lumina.

• Bună seara, domnule, salută politicos Melcul.

• Bună seara, domnule Melc, i se răspunse.

• Încotro mergi? întrebă curios Melcul

• Eu merg spre lacul cu apă cristalină de la marginea pădurii.

• Ce bine, că și eu merg într-acolo, zise Melcul bucuros. Acolo e locul unde am crescut și locuiesc, dar astăzi am cam întârziat pe drum din cauza căldurii și pân să-mi dau seama se înseră și-acum nu mai văd pe unde să merg. Ai fi bun să-mi fi camarad de drum și să-mi luminezi și mie calea cu lampa ta? întrebă Melcul cu sufletul la gură de teamă să nu fie refuzat.

• Ce lampă? eu nu am așa ceva.

• Cea cu care luminezi poteca, răspunse mirat Melcul.

• Aceasta nu este o lampă, eu sunt Licurici, iar acestea sunt antenele mele cu care luminez,
  îi replică amuzat Licuriciul.

• Aha, ești Licurici, va să zică, ai și antene .. spuse fascinat Melcul în timp ce-l studie și
  uitându-se cu băgare de seamă, observă o pereche de antene lungi și strălucitoare de-ți orbeau ochii cu lumina lor. Melcul auzise de la părinți despre licurici, dar nu văzuse niciodată vreunul.

• M-aș bucura să mă însoțești Melcule, astfel voi avea și eu cu cine povesti până acolo.

• Mulțumesc pentru amabilitate, Licuriciule.

• Dar ce lumină puternică au antenele tale, se miră plin de apreciere Melcul.

• Eu sunt Licuriciul Splendid, de-asta luminez așa tare, zise îngâmfat Licuriciul.

• Luminezi așa puternic pentru că te numești Splendid .. dar cum poți dormi cu
  lumina asta așa puternică? continuă Melcul cu întrebările, curios din cale-afară.

• Eu mă odihnesc ziua, căci noaptea e timpul meu de petrecere, spuse Licuriciul Splendid.

Si tot așa pălăvrăgiră tot drumul câte-n lună și în stele, ba despre lumina Licuriciului, ba despre familie și prieteni, ba despre petreceri, până ce ajunseră la lacul cu pricina, unde era o mare petrecere cu o sumedenie de licurici care-și etalau antenele care mai de care mai frumos. La petrecere fu invitată o orchestră foarte cunoscută de greieri, care încinseră atmosfera prin cântecele lor.

În timp ce Melcul se pregăti să-și ia la revedere de la Licurici, îi ieși înainte frățiorul foarte îngrijorat, dar bucuros de reîntâlnire. Licuriciul îi invită pe Melc și frățiorul lui la petrecere, însă Melcul îi mulțumi politicos și îi spuse că el e tare obosit de drum, dar cu promisiunea că la următoarea petrecere va participa și el și fratele lui numaidecât. Melcul îi mulțumi și pentru drumeție, iar Licuriciul Splendid îi spuse că de-acum poate să-l cheme oricând să-i lumineze poteca atunci când va avea nevoie, că de-acum sunt prieteni. Tot ce trebuie să facă e să fluiere, iar el va veni de îndată.

Astfel, fericiți, își luară rămas bun unul de la celălalt, Melcul recunoscător că a ajuns cu bine și pregătindu-se de dormit, iar Licuriciul Splendid de petrecerea ce începuse deja pe marginea lacului.”

Articol scris de Alina L.