Parfum ce schimbă anotimpuri

Parfum ce schimbă anotimpuri

Zvonul că ar exista un parfumier care extrage esență de parfum din orice anotimp nu a fost confirmat de nimeni, deși mulți au încercat să îi ia locul, mici impostori ce sunt, sperând ca din strădania lor să se nască o capodoperă a la ol-factum. De ar ști cine este acela care și-a născut arta din momentele de delir ale fiecărui anotimp, nu ar fi îndrăznit să înfăptuiască o asemenea grozăvie.

Înclin să cred că vă este necunoscută întreaga poveste a parfumierului. Neștiința este mamă tuturor zvonurilor, iar ignoranța intriga ce îi animă pe cei care au păşit pe urmele secretelor anotimpurilor și ale lor parfumate treceri. Mi-am dorit să nu se ajungă la acest punct al destăinuirilor de noapte, sau al toamnei. Aș fi ales orice altă sarcină pentru o seară în care scrisul își cere caligrafia printre acele ființe care îi știu dansul unduitor, aș fi ales…

Fiecărui anotimp i s-a permis să ocupe o parte a scurgerii timpului. Iarna le-a înghețat tuturor simțurile și a abuzat de lunile anului, răsfrângându-se de pe un an până în pântecul următorului, în franjuri ce mărginesc primăvara. Iarna este un anotimp încleștat. A fost o vreme în care iarna nu și-a mai dezlipit înghețul de pe trecerea timpului, iar oamenii s-au obișnuit foarte repede cu uzurpator, poate și pentru că ceva din sufletul înghețatului le-a pătruns în inimi.

Într-o asemenea iarnă neasemuită s-a zvonit că o femeie și-a crescut fiul pentru a readuce primăvara. Oamenii uitaseră de vară, de toamnă, de natura plină de patosul înfloririi, de miracolul fructelor ce bucură copii, de căderea frunzelor și încetinirea timpului în ochii îndrăgostiților ce se plimbă doar pentru o clipă, una ce le poate lega destinele. Poate vă întrebați ce ar putea face un copil în fața unui anotimp ce a redus viața la tăcere, ce i-a oprit respirația. Aș vrea să vă pot spune totul despre el, dar nu mi-am propus să îmi destăinui secretele. Vă pot spune doar numele lui.

Iarna trebuie să privești în sufletele copiilor. Ar fi singurul loc rămas unde se mai poate găsi un cuib de primăvară. Focul timpuriu al vieții nu se stinge în copii în primii lor ani de viață. Apoi, ghearele iernii îi înfașcă pentru a le stinge viața și a-i transforma în ființe ale înghețului și ale lipsei de speranță în schimbarea anotimpurilor. Un singur copil și-a păstrat focul din inimă, unul care îi inunda întregul trup. Ochii îi trădau secretul, iar biata lui mamă îi lega întotdeauna o bucată de pânză îndoită peste ochi ca să nu îi trădeze neasemuirea. L-ar fi protejat o viaţă întreagă dacă nu l-ar fi pierdut într-o călătorie prin marele alb. Nu l-a mai găsit nimeni.

Sursa foto

Anii au trecut peste lumea acoperită de anotimpul alb, iar uitarea s-a așternut peste oameni. Sufletele lor au înghețat cu totul, de la copil la om mare, încetinindu-le viața aproape de inactivitate totală. Totul era pierdut. Totul era înghețat și lipsit de schimbare. Departe de cei care l-ar fi putut recunoaște, un tânăr legat la ochi mergea tot înainte, fără întrerupere încă de pe vremea când se pierduse de mamă lui. Simțise un parfum ce părea a se fi pierdut de totalitatea sa. Se disipase în spatele rafalelor de timp ce l-a înstrăinat de locul lui de origine, iar tânărul se îndrepta spre acel loc. Pe măsură ce înainta, aromele deveneau tot mai vii și pregnante, încât a fost nevoit să își dea jos acoperitoarea ochilor. Se poate să fi știut că a ajuns la locul unde acel parfum își tăinuise perfecțiunea?

În fața ochilor lui a văzut o câmpie ce se încăpățânase să rămână verde. Florile se pierduseră unele de altele, răsfirate ca stelele cerului într-o noapte târzie a contemplării. Băiatul și-a încetinit respirația pentru a atinge nemărginirea verde cu ochii, apoi a căzut în genunchi la granița dintre alb și verde, dintre îngheț și viață. A luat în palmă zăpadă și a suflat-o spre câmpia plină de viață. Pe atunci nu știa că soarele putea transforma fulgii de zăpadă în stropi binefăcători de apă, dintr-aceia care bucură petalele margaretelor sălbăticite de așteptare. Pentru băiat apa nu a existat niciodată într-o altă stare de agregare, până în acel moment al dezghețului ce picura de pe albul catifelat al florilor. Le-a gustat căderea spre pământ și i-a venit o idee.

A luat o frunză mare și a strâns de pe mai multe flori stropii de zăpadă ce și-au redefinit forma, apoi a strâns la piept recolta. A apropiat-o de nas, inspirând lent și profund, satisfăcut de parfumul nou creat al lumii în care ajunsese mergând cu ochii închiși. Ochii i s-au umezit de lacrimi pentru prima dată, iar el nu știa ce i se întâmplă. Când i-a căzut o lacrimă i-a căzut în compoziția nou creată, parfumul a devenit atât de puternic încât i-a trezit toate simțurile, și-atunci a înțeles ce trebuia să facă. A luat parfumul și l-a aruncat în aer și s-a rugat ca vântul să-l poarte în toate colțurile pământului. Așa s-a făcut că pe unde ajungea mireasma aceasta, primăvara străpungea albul infinit al iernii pentru a aduce din nou viața și respiraţia naturii. Oamenilor le dezgheța sufletele lipsite de bucuria pe care o aduce trezirea naturii. Primăvara revenise pe pământ după o perioadă nespus de lungă.

Pe măsură ce primăvara creștea în sufletele oamenilor, armonia dintre ei și natură sporea. Peste tot puteai vedea pomi în floare, albine vesele încărcate cu polen, copii zburdând spre un viitor strălucitor. Primele roade născute în noua lume au purtat parfumul primăverii, un tribut adus unui necunoscut ce a rupt blestemul înghețului cu un parfum.

Câte ar mai fi de spus…

© Cosmisian – Timișoara, 19 septembrie 2021