Ciornele unui scriitor tăcut – fragment

Ciornele unui scriitor tăcut – fragment

Noaptea este ca o fâșie de orizont pe care nu a atins-o vreo privire, ca plutirea unui vultur la înălțime acolo nu există om, ea este pieptul din care liniștea perfectă își expiră oftatul. Te-ai întrebat adesea ce obiceiuri am eu când scriu, ce fac, ce simt, ce caut. Ei bine, dragul meu, obiceiul meu este noaptea. Formularea este corectă doar dacă te îndepărtezi puțin de gramatică pentru acest joc al imaginilor. Eu noaptea! Sau, eu noaptea liniște. Eu liniște. Eu liniștea scriu. Scriu când nopții îi este liniște, într-atât de suavă, de lină, încât eu pot să nasc cuvinte lipsite de influența cuvintelor ce au fost, neatinse de viitorul lor.

Am sufletul lipit de nemărginirea nopții, a celei din jurul casei mele, a celei ce nu se numește noapte când este în Univers. Înainte de a scrie primul cuvânt, chiar înainte de a avea vreo pornire spre primele bătăi de inimă ale metaforei, pe mine mă vei găsi iubind liniștea. Sunt un scriitor ce nu are mintea plină de idei. A mea este locul de unde liniștea plonjează spre ceea ce vor citi alții, acolo unde pana aripilor devine pana cu care îi scriu metaforei un rol nedefinit.

Ai crede că mi-am propus să te umilesc spunându-ți că atunci când mie îmi e liniște noaptea, scriu. Liniștea aceea nu este absența sunetelor. Mi-am întinerit pieptul cu sunete pe care cerneala le transformă în suspinul personajelor, în bucuria lor, în chip de om chiar. Te-aș lua cu mine în norul din care liniștea dictează pulsul ploii, acolo unde dansul gândurilor predă cursuri capitolelor ce întotdeauna pornesc din partea superioară a paginii, poate și din dorința de a spune că începutul oricărei povești este susținut antigravitațional.

Noaptea este o ființă care nu reproșează nimic. Ea te ajută să interiorizezi neajunsul zilei. Întotdeauna mi s-a părut că ziua este mult prea scurtă pentru dorința mea de a da frâu liber cuvintelor. Am atât de multe de spus, iar cuvintele vor să aibă libertatea de a fi scrise fără întreruperile pe care le are duetul minților ce conversează. Iată un secret pe care îl prețuiesc în sânul nopții. Cuvintele mele au un răsunet mai puternic atunci când sunt absorbite în chipul palid al hârtiei albe, dându-i acesteia o șansă la visare.

Am întâlnit mulți oameni a căror bătaie a inimii trădează prea multe zbateri pentru a supraviețui într-o lume ostilă. Fac prea puțin să îi salvez, poate și pentru că mâna mea se transformă într-un șnur ce atârnă după mine, ca o dovadă a faptului că nu le pot fi de folos. Mi-a rămas doar neajunsul lor. Unele personaje din cărțile mele și-au personalizat recuzita din neajunsul zilelor acelor oameni pe care eu nu îi pot ajuta. Iată aici un secret al scrisului despre care sunt mai mult decât rezervat să îl împărtășesc cu tine. Ai crede, și acest lucru pe bună dreptate, că și întrevederile noastre pot deveni recuzită. Am spus că această teamă a ta ar putea fi justificată. Nopțile mi le petrec cioplind aripi făcute din neajunsurile zilei. Cele mai mari aripi sunt sculptate din neajunsurile mele. Le asimilez fără să le știrbesc privirea. Pe aceasta o poți regăsi în ochii personajelor mele, cel puțin în anumite ipostaze. Noaptea este o ființă ce și-a strâns recuzita din suspinele zilei, atunci când ele dor.

Scriu doar atunci când mă desprind de vâltoarea zilei. Cuvintele pe care le folosesc au o topica a lor, născută din dorința lor de armonie. Mi-am obișnuit cuvintele cu pretențiile mele, iar lor nu le-a fost dificilă supunerea. Spre deosebire de frunze, a căror cădere armonioasă prevestește înghețul sufletesc, mie îmi cad cuvintele precum stelele o fac în nopțile senine. Mi-am căutat cititori care să-mi privească scriitura așa cum o fac ființele străvezii, prin care se poate vedea iubirea atunci când numără stelele căzătoare. Te-ai întrebat ce sunt stelele căzătoare și unde cad? Metafora este ca o ploaie de stele ce cad departe de pământ, deși o fac adânc în inima celor ce iubesc până în miezul nopții. Metafora pe care o înscriu pe negrul nopții este o priveliște pe care o poți doar surprinde cu privirea, uimit, fără a-i putea limita misterul și trecerea.

M-ai întrebat dacă un scriitor ca mine, mai mult retras decât interesat în a-și măsura fontul scriiturii cu al elitei, are obiceiuri. Dintr-acelea care favorizează scrisul. Îți pot spune doar că nu pot adormi decât atunci când oboseala îmi devine dulce, iar dulceața îi vine din satisfacția cu care îmi recitesc ultimul paragraf scris, înainte de a mă așeza în pat. Îmi place să le ofer personajelor mele atenția cuvenită. Adorm cu zâmbetul pe buze. Tu nu așa adormi?

© Cosmisian

Foto