Peripețiile unui stilou ce rescrie destine – © Bianca Alina Luchescu

Peripețiile unui stilou ce rescrie destine

Pașii mă purtau spre parc, deși ar fi trebuit să fiu acasă acum jumătate de oră. Acasă e acolo unde îți este sufletul – spunea cineva, dar sufletul meu nu mai era de multă vreme acasă. Teama de a nu fi cuprins de invizibilitatea în care se zbătea zilnic trupul, îl făcea să caute mereu un refugiu.
Am intrat în parc, m-am așezat pe singura bancă liberă și mi-am scos cartea din rucsac. Un buchet de flori era așezat pe marginea băncii. Lumina soarelui le dădea florilor o strălucire neobișnuită, ca și când ardeau în interior – petalele pe jumătate închise, adăpostind și protejând flacăra ce nu le consuma, ci le înfrumuseța.

©Bianca Alina Luchescu

– Bună ziua! Dumneavoastră ați uitat florile aici?, o întreb pe doamna care se apropia de bancă, ținând de mână un băiețel.
– Bună ziua! Nu sunt florile mele, poate le-a uitat domnul care a fost aici mai devreme.
– Mami, vorbești despre domnul acela care era foarte trist?
– Da, puiule!
– Ați putea lua dumneavoastră florile, sunt foarte frumoase și ar fi păcat să se ofilească. Vă las să citiți, spuse doamna, zâmbind. O zi bună!
– Mulțumesc, asemenea!
I-am urmărit cu privirea pentru câteva clipe, apoi am început să citesc. La plecare, am luat florile, dar am simțit ceva alunecând pe lângă buchet. M-am aplecat și am văzut că sub bancă căzuse o cutie mov. Probabil era un cadou pe care domnul care uitase florile voia să îl dea unei persoane dragi. Dar cum de uitase florile și cadoul? De ce nu se întorsese să le ia?
Trebuia să îl găsesc și să îi dau cutia.
Odată ajunsă acasă, m-am ocupat de flori, am scos cutia din rucsac și am deschis-o – înăuntru erau un stilou și o scrisoare.
„Dacă citești aceste rânduri, probabil te-ai gândit deja să mă cauți ca să îmi înapoiezi stiloul.
Nu o face! În mâna potrivită, el poate rescrie destine, dar poate fi folosit în acest scop doar o singură dată. După aceea, va deveni un stilou obișnuit până în momentul în care va ajunge la următoarea persoană. Eu l-am folosit deja și oricum nu aș fi putut face nimic… ne este permis să rescriem doar destinul unei persoane pe care nu o cunoaștem. Mi s-a explicat în scrisoarea pe care am primit-o că stiloul nu va fi folosit decât atunci când ceea ce nu era stabilit să se întâmple, se întâmplă și declanșează o serie de evenimente imposibil de controlat. Doar atunci rescriem destinul conform indicațiilor primite. Rescriem ca să restabilim echilibrul, nu ca să creăm haos. Orice intervenție neautorizată asupra destinului va fi pedepsită. Asta e ceea ce am făcut eu când am lăsat cutia pe banca din parc. Dacă nu vrei să mă ajuți, înțeleg. Sunt doar un străin. Dacă totuși ai decis să mă ajuți, îți mulțumesc și te asigur că voi face tot ce îmi stă în putință ca tu să fii în siguranță!
Cu trei luni în urmă, logodnica mea, Ela, a avut un accident. De atunci e în comă. Medicii spun că doar un miracol o mai poate salva. Șansele ca ea să iasă din comă sunt minime. Nu o pot pierde pe Ela. Nu contează ce mi se poate întâmpla mie, vreau ca ea să fie bine. Vreau să o mai văd zâmbind măcar o dată.”

©Bianca Alina Luchescu

Am scos călimara din primul sertar al biroului, am potolit setea de cerneală a stiloului și am început să rescriu destinul Elei. Simțeam stiloul ca pe o extensie a mâinii mele drepte, era ca și cum el mă folosea ca să dea un sens paginilor albe, să creeze un alt destin din cuvinte născute din albastrul cernelii. Se făcuse deja târziu când m-am oprit din scris. Am recitit fiecare rând în timp ce stiloul se odihnea pe birou, apoi am pus totul în sertar.
Deși nu îl întâlnisem niciodată pe cel care îmi ceruse ajutorul, m-am gândit adesea la el. Am căutat, dar nu am găsit nicio știre despre vreo tânără care să își fi revenit în mod miraculos. La o lună după ce rescrisesem destinul Elei, am găsit în cutia poștală un plic. Numele și adresa expeditorului lipseau. Mi se cerea să trimit stiloul la adresa indicată în scrisoare cât mai curând posibil. Niciun cuvânt despre felul în care ajunsese în posesia mea.

Era timpul să mă despart de el. Undeva, nu foarte departe de orașul în care locuiam, destinul cuiva era pe cale să se schimbe.