Ora de vară

Ora de vară

Alergăm la infinit. De când mă știu aleg fără să mă opresc. Mi-au amorțit picioarele de mult timp și alerg fără să îmi pese. Viteza cu care tălpile revin pe sol este atât de mare încât nu văd nici un lucru care să mă atragă, nimic pentru care să mă opresc. Mi-aș fi încetinit delirul dacă aș fi văzut unde se termină iluzia orizontului. Alerg. Alerg de un infinit și mă îndrept spre un altul, chiar dacă o fac de puțin timp. Timpul se măsoară în lucruri importante, în motive de bucurie sau tristețe, în zâmbete de copii sau lacrimi de despărțire, în stropi de ploaie sau în nisip ce adăpostește pentru o clipă urme de om. Eu alerg fără a mă alipi de ceva.

Sunt un om fără amintiri, unul care nu are bucurii sau tristeți. Dacă am fost dintotdeauna astfel, nu știu. Nu am amintiri care să mă facă să regret ceva, nu am pauze de la care să fi crescut vreun zâmbet pe chipul meu. Alerg și nu știu dacă am chip. Tălpile mele au pus în mișcare bucăţi din mine, disociate de orice trăire umană. Trupul meu aleargă fără să miște aerul, pe care l-am consumat cu mult timp înainte. Nici urme nu las, poate și pentru că ele ar putea arăta că alerg în cerc, unul desprins de infinitul ce mi-a impus ritmul.

Alerg fără aer în piept. Au fost momente în care respiram lent, controlat. De acele respirații îmi amintesc. Ce nu îmi amintesc eu, dacă îmi amintesc ceva, este unde mi-am oprit toracele, pe ce notă l-am fixat cu gratii făcute din os, din coaste circulare. Am expirat sau am inspirat ca sigiliu al refuzului de a mai respira? Alerg fără a mai privi în urmă. Când alergi între două planuri infinite, ca om, nu devii infinit, ci cel mai finit și fix punct în mișcare liniară înainte. Trecutul nu există pentru că sunt un om gol. Am inima goală.

Trecutul este o repetiție a lucrurilor pe care le-am găzduit în noi. Eu nu am avut niciodată loc pentru ceva în inimă. Aș fi scos-o din mine, goală fiind, dar fără o inimă goală aș fi devenit un om fără viitor. Viitorul este omul care are pieptul ancorat într-o inimă fără așteptări.

Alerg de unul singur. Când alergi în acest fel nu mai poți spune că alergi singur. Se autoexclude raționamentul și poate exista numai dacă îl accepţi. Alerg și am mintea fără gânduri. Ele te fac să alergi în mai multe direcții în același timp, iar eu nu pot alerga decât cu picioarele amorțite. Alerg fără să mă opresc dintotdeauna.

De unde ești tu, mă vezi alergând?

(Exercițiu literar pe tema trecerii la ora de vară)

© Cosmisian

Foto 7-themes