Ecouri – De când a devenit omul o ființă literară

Ecouri – De când a devenit omul o ființă literară

– Am ajuns!, a strigat Amelia încântată.

– Nu te apropia de marginea stâncii, te prefer întreagă. Așteaptă-mă să urc și eu.

S-a apropiat de gulerul muntelui, a privit cu palma deasupra ochilor, de parcă ar fi vrut să se ferească de soare, apoi a strigat cât a ținut-o aerul din piept. Credea că suntem singuri. Nu știam că deasupra noastră locuia o creatură solitară a munților, adormită de cine știe de cât timp. Amelia o trezise, sau o speriase atât de tare încât a strigat cum nu ne așteptam de tare. Strigătul ei s-a înfășurat de brațele strigătului Ameliei, auzindu-se tot mai încet, tot mai departe, pe măsură ce se îndepărta printre crestele munților din față.

Pe noi ne-a derutat acest spectacol al vocilor luate la întrecere spre orizont. Când am ajuns pe platoul unde era Amelia, aceasta își pierduse glasul. Îl luase ființa din inima mulților. Am rămas câteva minute nemișcați, sperând în întoarcerea celor două făpturi rătăcitoare.

De când a devenit omul o ființă literară, pe ascuns i s-a strecurat în suflet o făptură din munți, o singuratică ce domnea liniștea dimineților cu nori. Unii i-au spus ecou. Cine s-ar fi gândit că o asemenea făptură își dorea să vadă lumea omului, cea din interior, cea din exterior…

Amelia se lupta cu ecoul pe ascuns fără a spune cuiva ce i se întâmplase pe munte. Cât și-ar fi dorit să îmblânzească ecoul din ea, pentru că unii oameni, dragi ei, o ajungeau cu vorbele până în inima ecoului. Lor le răspundea cu aceeași tonalitate, cu aceeași nuanță în sufletul cuvintelor. Au fost și dintr-aceia ce i-au rănit sufletul, făcându-i ecoul interior să îi zăpăcească mintea cu tot felul de scenarii. Ce și-ar fi dorit să poată să-și țină ecoul interior în frâu.

Când îi vorbești femeii-ecou să te aștepți să reacționeze. Nu îți poți striga intriga în fața ei. Ea face ca munții să se simtă întregi. Cum crezi că te va face ea să privești orizontul?

© Cosmisian