Mi-am propus să uit complet de păpădii, dar privirea ei nu mă lasă – XVII

Mi-am propus să uit complet de păpădii, dar privirea ei nu mă lasă – XVII

Îmi închideam ochii și o vedeam zburdând prin locurile înverzite din apropierea casei ei. Îi plăcea să alerge desculță pentru a simți răcoarea ce se ancorase la rădăcina covorului viu din acele ultime clipe ale nopții. Cu brațele ridicate se învârtea pentru a admira florile ce au acoperit crengile pomilor, care nu demult erau lipsite de înflorire așa cum arată sufletele oamenilor ce nu iubesc. S-a oprit în dreptul unei buburuze ce și-a sprijinit trupul lucios de o petală, dar nu pentru că se credea albină. A cuprins crenguța și a tras-o spre ea ca să pară că buburuza venea de bună voie spre năsucul ei. Tot așa crezuse și buburuza despre fată.

Mi-am deschis ochii și m-am scuturat din umeri și mi-am spus că nu am vreun motiv întemeiat să o las pe blânda făptură feminină să alerge liberă prin mintea mea. Știam ce se poate întâmpla, motiv pentru care mi-am ținut ochii deschiși, evitând chiar și să clipesc. O metodă ce ar fi dar rezultate bune dacă nu m-ar fi trezit încurcat de reacția ochilor mei, care au pierdut tempo-ul clipirilor și s-au blocat pe nota greșită a muzicii.

O vreme am crezut că o văd alergând prin imaginația mea chiar și atunci când am ochii deschiși, doar că ei au ales de la sine să permită lumii interioare să își aleagă propriul destin.

O priveam încă alergând în jurul casei, încântată de fiece fir de frumos ce se ridica din pământul crud al viselor. Iar florile nu mai erau făpturi ale parfumului ușor de identificat. Le-a luat puțin timp să împrumute din aspirațiile unor zmeie ce planau nestingherite pe deasupra imaginii create de veselia fetei.

Le atribuisem în trecut roluri ale libertății ce poate coexista cu creatorul lor numai în termenii unei sfori răsucite după încheietura lui, a omului, după propriile-i fire, ale sforii ce părea invizibilă, doar că astăzi zmeiele planau de bună voie în jurul fetei, chiar acolo unde parfumul părului ei se regăsea în cel al câmpului înflorit.

Te-ai întrebat cum poți mânui un zmeu ce nu-și menține plutirea fiind legat de mâna cuiva? Privirea mi-a stat fixată pe corpurile suspendate ale unor moriști de vânt scăpate libere, ca acelea din copilărie, făcute din hârtie glasată. Mi-am întins o mână pe cerul din mintea mea, din mintea ei, și am tras de una dintre moriști mai aproape de mânuța ei, pentru că a ei este mică, cu degete delicate. Și-a întins mâna tremurândă până i-a atins paletele despicate în perechi de două, egale între ele. Poate o atrage simetria, poate ea a născut-o în morișcă.

Venise și rândul meu să îi imprim moriștii mele o mișcare uniformă spre înaltul cerului, doar că viteza cu care se învârtea nu a făcut-o să se îndepărteze. Viteza cu care se rotea le-a împrumutat celor două zmeie portanța de care aveau nevoie pentru a o bucura pe fată.

Când mi-am coborât privirea spre locul tainic al înfloririi, chipul ei, aș adăuga, ea mă privea. M-a intimidat, aș recunoaște. Zâmbetul ei copilăresc este intimidant. Aș vrea să cred că acesta îmi va rămâne în privire chiar și atunci când pleoapele mele își revin și le redau ochilor mei contactul cu realitatea. Ochii ei erau ca ai unei îmbrățișări gemene, cuminți ca apa cristalină din munte care coboară lent spre vale, nefiind forțată să dovedească ceva. Mă privea și mă dezarma. Știam amândoi că acesta este rezultatul zâmbetului ei.

Am încercat să mă desprind de privirea ei, dar fără să se vadă acest lucru. La ureche purta o păpădie înflorită, galbenă ca incandescența unui suflet ce iubește. Culesese o păpădie cu o floare destul de mare, pe care nu am confundat-o cu o margaretă sălbatică. O confundasem pe aceasta cu o păpădie într-o altă primăvară, așa că acum nu am căzut în aceeași ignoranță.

Dacă mă intimidase înainte să o privesc în ochi, acum mă simțeam hipnotizat de galbenul intens, dulce-amărui, al păpădiei. Mi-am întins palma spre a ei, a fetei, poate pentru a-i stăvili tremurul născut de emoție, poate pentru a-mi masca dorința de a-i simți catifelarea ce și-a găzduit perfecțiunea pe momentul atingerii. Nu și-a îndepărtat mâna dintr-un motiv pe care nu îl cunosc. Ei îi dispăruse tremurul de emoție, mie mi-au alunecat degetele peste palma ei, de pe care am cules răcoarea sincerității.

Poate că timpul a trecut nefiresc de la acea atingere spontană, nu știu, dar păpădia de la urechea ei se maturizase pe alocuri, dând naștere unor fulgi de păpădie născuți din îmbrățișarea noastră. Doi visători, s-ar crede, pășesc spre o destinație comună, lăstari dintr-o salcie ce învăța să crească în mai multe direcții, și o făptură a devenirii, o fată ce încă mă privea, ce își avea sufletul ca o stea, o făptură a înfloririi, păpădia de care, și de aș vrea, nu pot uita.

Pentru cei care nu pot visa, afirm că mi-am propus să uit complet de păpădie, dar ea și-a îngemănat înflorirea de a mea, privirea ei curată, albă ca o stea. Mi-am propus să uit complet de păpădii, dar privirea ei nu mă lasă.

© Cosmisian

26 februarie 2023

Foto: C-ID