Lucette și O casă misterioasă din Timișoara

Lucette  și O casă misterioasă din Timișoara

Vrei să citești o perspectivă fictivă despre această casă misterioasă din Timișoara? Te invit să citești cartea „Lucette – viața dincolo de imunitate zero”

Din capitolul: Pick-up-ul din casa misterioasă

„Erau aproape de intrarea în parc. Au pășit pe aleea plină de frunze încrețite, ruginii. Ce poate încânta auzul mai mult decât foșnetul sublim al frunzelor necăzute încă sau al acelora care transformă drumul spre surpriză într-un adevărat exercițiu de culoare?

Parcul adăpostea o singură bancă lipită de acea clădire misterioasă. Chiar sub fereastra joasă era prinsă de perete banca, de parcă fusese amplasată doar pentru cei care locuiau acolo. Dar nimeni nu fusese văzut așezându-se pe ea.

– Tu vrei să mă duci acolo? Ești nebun? Tu nu ai auzit câte se spun despre casa aceea? Vezi? Are fereastra rabatată!

– Ți-este teamă? Ești cu mine! Orice fobie ai avea tu, cu mine ești în siguranță.

– Și cum se face că pe bancă este ceva? Și cablul acela de ce este petrecut de pe fereastră spre banca aceea? Ce îmi faci? Mi-e cam teamă, ca să spun așa. Ți-ai găsit și tu seara în care să mă testezi dacă mă sperii de ceva. Ah!

S-au apropiat de bancă, ea mai în spate. Obiectul de pe bancă era obiectul ei de suflet. Un pick-up! Un pick-up în parc, pe o bancă lipită de casa de care se temeau mai toți trecătorii! Și totuși, un pick-up? Unul de culoarea toamnei și a frunzelor ruginii!

– Ce surpriză mai e și asta? De ce îmi faci una ca asta? Un pick-up și un disc de vinil cu Cohen? Și mai e și la priză! Pot să îi dau eu drumul? Mă ucizi pe muzica mea favorită. Tu chiar atât de mult mă iubești?

– Ți-am tot spus! Dar să nu crezi că eu am adus toamna ca să te impresionez. Și surpriza mea este…

– Este.

– Este! Știi expresia aceea, „pe firul poveștii”?

– Nu. Chiar este o asemenea expresie?

– Vino cu mine!

O luă din nou de mână și a fost necesar să o tragă puțin după el, că o prinsese mișcarea pe Dance me to the end of love. Luase pick-up-ul în cealaltă mână.

– O, stai! Asta nu cred că se poate numi surpriză! Eu nu intru acolo! Tu înțelegi că prea mult mister duce la senzații horror?

Casa părea misterioasă pentru că nu avea decât o fereastră pe partea cu parcul. Prea puțini știau că acea casă era locuită, că avea o curte generoasă, cu bănci și câțiva pomi fructiferi.

Au intrat în casă, iar prima încăpere era un fel de coridor puțin luminat, în ton cu misterul cu care au zugrăvit mulți casa. Numai toamna începea să se vadă zidul ei, atunci când frunzele ce îl ascundeau nu se mai puteau abține și trădau misterul. Și iată-i pășind spre capătul coridorului, spre o ușă întredeschisă.”

© Cosmisian

Foto: Silviu Nastase