Trecerea timpului adâncește dureri și doruri

Trecerea timpului adâncește dureri și doruri

Nu mi-am închipuit niciodată că voi măsura timpul în podul palmei. Da, acolo i-am fixat mecanismul și mi-am făcut un ceas cu mecanisme ticăitoare legate de palma mea. Firicele subțiri de vene translucide își croiseră drum spre limbile ceasului, pofticioase de viață. Îmi hrăneam trecerea timpului cu propriile mele vise. În palma mea timpul era ținut la căldură.

Cel mai adesea ieșeam la fereastră cu palma întinsă și deschisă. Cu cealaltă mână îmi fixasem încheietura pentru a-mi menține palma-ceas într-un paralelism perfect cu dorurile. Priveam aleea pietruită când în stânga, acolo unde mă întâlneam cu o clădire identică cu a noastră, făcută după ce ai plecat tu, când la dreapta, de unde știam că apare negreșit nea Bască Albastră, cum îi spuneam eu în sinea mea. Venea întotdeauna la fix, după ceasul din palma mea, după primele triluri ale păsărilor ce și-au revendicat câteva crengi din singurul arbore de pe alee, în al cărui coronament se zgribuleau în așteptarea dimineții.

Foto: mani parkes Art

Pe nea Bască Albastră nu îl salutam. El trecea în liniște, visător, însoțit de cățelul lui. Se făceau nevăzuți la scurt timp după ce se apropiau de clădirea ce bloca vederea pe partea stângă. În dimineața asta am ieșit să ud florile de la fereastră de pe trepte. Nu era necesar să o fac de acolo, cum nu era necesar să fiu păzită de Butoiaș, pisicul nostru. I-am schimbat numele pentru că se schimbase și el. Mânca, mieuna, dormea și se juca. S-a făcut ca un butoiaș. O să vezi când te întorci.

Strada era a tuturor, chiar dacă devenise mai mult ca o pictură statică unde nimic nu părea să se schimbe. M-am făcut că nu îl văd pe bătrânel, el aproape că a trecut pe lângă mine mormăind un salut prea scurt ca să fie un Bună dimineața. Până când cățelul lui… sau Butoiaș… ei nu au fost nepăsători. S-au salutat, el lătrând vesel, pisoiul șuierând, nesigur de intențiile cățelului. Așa ne-am intersectat și noi privirile.

Ne-am zâmbit, ne-am salutat… Avea în mână un buchet mare de flori, sau câteva crengi de iasomie tăiate egal din copacul ce le-a insuflat înflorirea. Ne-am lăsat purtați pe notele încântătoare ale parfumului primăvăratec și ne-am aflat dorurile. Sau, ne-am aflat speranța revederii și căile de a păstra proaspătă amintirea celor plecați dintre noi. Eu așteptam cu speranță să te întorci, el hrănea amintiri cu perseverența unui iubitor de o viață întreagă.

I-am întins palma și am lăsat ca ceasul crescut în ea să își facă loc întra lui. Te superi, dragul meu, că i-am cedat lui așteptarea mea? Aș vrea să nu mai aștept să revii. Aș vrea ca el să-i lase timpului puțin din durerea lui, să-l învețe că trecerea lui adâncește dureri și doruri. Poate așa ne va oferi reveniri. Și lui nea Bască Albastră și mie și…

Aleea pietruită s-a încălzit de la razele soarelui. Pesemne că ne privise în tot acest timp. Se făcuse dimineața pe care cei mai mulți o cunosc. Strada era iar plină!

© Cosmisian

(Text scris pentru Revista Agora Artelor – 500 cuvinte – Proză pe Poză)

_________________________________________________