Arhive pe categorii: 00. Publicații și Recenzii

Cosmisian în Agora Artelor Nr. 11, decembrie 2022

Cosmisian în Agora Artelor Nr. 11, decembrie 2022

Cu deosebită încântare vă împărtășesc un text din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, pe care, cu amabilitate, Agora Artelor l-a găzduit alături de alte bucurii literare.

XLI. Când îmi citești manuscrisele, mă poți citi dincolo de secretele pe care le tăinuiesc

Toamna își face simțită prezența prin parc. Oare eu de cât timp mă plimb pe singura alee pe care o are acesta? Aerul răcoros de seară m-a distras cât să nu remarc că toamna și-a adus întregul alai, cu lecțiile învățate de anul trecut. Un felinar cu mai multe brațe, nu știu câte, străjuia stropii mici de ceață ce se certau pentru o particulă de grund de pe bănci. Le spusese cineva că ruginiul este culoarea preferată a toamnei, doar că de la amețeală au confundat pastelul eșarfei pe care Toamna o împrăștie prin parc cu scândurile ce se dau surorile anotimpului.

Felinarul acesta avea și el un frate, poate chiar doi. Spun asta pentru că, privindu-l, nu părea să se simtă singur. De ce îmi plac mie felinarele? Privindu-le, mă simt inspirat. Mă fac să mă gândesc la toamnă, sau la parcuri cu bănci ce țin noaptea de picior. Pe cititoare nu am întâlnit-o niciodată seara. Ciclicitatea cu care ne întâlneam o făcuse pentru mine o ființă a zilei, a luminii, ce îi permitea să citească. Îmi scăpase din vedere că noaptea este cea mai bună parte a zilei pentru lectură, poate în aceeași măsură în care este și pentru mine, scriind.

Înclin să cred că este mai ușor să dansezi pe o muzică interpretată de o orchestră ce și-a netezit drumul spre perfecțiune în ascuns, decât actul solitar de a crea muzică. Sunt un scriitor solitar, unul care nu își lasă din mână penelul de față cu un cititor. Un act egoist, ar spune mulți. Am învățat să scriu singur mult mai târziu decât am fost învățat în copilărie, ajutat fiind. Mi-am redefinit scrisul pe vremea când litera devenise sufletul cărților pe care le citeam cu foame și respect.

Pe cititoarea misterioasă, acum posesoarea pe ascuns a unui manuscris din sertarul tăinuit în biroul făcut de tatăl meu, o văzusem pe o bancă. M-am apropiat de ea, surprins. La fel fusese și ea, pentru că a ascuns în geantă o carte de îndată ce m-a văzut. Am salutat încântat de revedere, am luat loc aproape de ea și ne-am întins la vorbă. Aveam senzația că mă știa mai bine decât ar fi trebuit. Dusese conversația noastră spre ceva ce se născuse într-un manuscris despre o ființă a regăsirii, Irette. Scrisesem despre ea, scrisesem despre mine, scrisesem despre o multitudine de copii ce se reîntregeau cu o parte a lor din viitor, înstrăinată de traume ascunse. Aș fi bănuit-o de puterea de a-mi citi secțiuni ale minții, dintr-acelea care păstrează sufletul manuscriselor.

Ne-am oprit la bucuria pe care o dă lectura. Amândoi eram ca niște biblioteci cu două picioare și un suflet flămând. Pasiunea pentru lectură m-a determinat să învăț să scriu din nou, folosind numai cerneala născută din amprenta mâinii mele. Gândindu-mă la acele vremuri, am fost tentat să îi citez un paragraf din manuscris, dar am făcut-o cu delicatețe, pozând într-un simplu povestitor. Eu nu știam că îmi citise manuscrisul, ei îi era mult mai ușor să se îmbrace cu puritatea unei pagini care nu văzuse până atunci cerneală.

„Copilăria[1] mea a fost o aventură verde a paginilor pe care nu le scrisese nimeni. Mi-a luat mult timp să înțeleg rolul prafului de așteptare, dar când am văzut cum paginile vechi ce foșneau zgomotos, dar lent, își trădau înscrisul uniform desprins de pe degetele mele, am apreciat tunelul verde ce mă ascundea până și de mine însumi.

De departe, scrisul ce se contura părea unul banal, dispus ușor neuniform. Dar, de aproape, fiecare linie purta amprenta mea, de parcă cineva a strâns cu răbdare un ghem al liniilor ce constituiau amprenta palmelor mele, apoi le-a folosit pentru a scrie.

Ai văzut vreodată un mosor din care se desfășura gradat un fir de amprentă prins de penița unui scriitor nevăzut? Copilăria mea a fost o coală nouă de sugativă pe care am scris la lumina kiriannelor. Liniile se topeau parcă pe paginile vechi, îngălbenite, absorbite lent. Mi-am privit palmele. Dispăruseră linii de mine însumi. Eram eu însumi o formă de scriitură”, i-aș fi spus, dar mă temeam că ar fi dori să afle despre kirianne, motiv pentru care am tăcut și am savurat în secret senzația pe care o adusese punctul la care ajunsese conversația noastră.

Luna se furișa pe creștetul felinarului pentru a-l ajuta să ne facă să uităm de trecerea timpului. Noaptea nu se grăbea să cedeze loc, îngrămădindu-și trupul rece aproape de noi. Eram prea prinși în lumea noastră ca să ne gândim că timpul nu încetinește noaptea doar pentru că ne plăcea să ne privim în suflete, fără prea multe cuvinte. Eram amândoi oameni ai literei, susținându-i trupul zvelt de ambele părți. Ne erau suficiente necuvintele.

Mă simțeam ca un scriitor care, deși nu și-a făcut publice toate scriiturile, este cunoscut de o ființă a lecturii. Era de înțeles, o văzusem cu degetele așezate pe albul finalului de capitol. Eram și eu, în cele din urmă, un fel de carte pe care nu o scrisese nimeni, dar care abundă în povești, croită dintr-un singur fir al narațiunii. Mă putea citi dincolo de secretele pe care le tăinuiam.


[1] Kirianne  „Acordeonul de pluș, Irette și kiriannele”, Manuscris

Textul și-a făcut loc în Nr. 11 din decembrie 2022 al Revistei Agora Artelor.

13 ani de Cosmisian pe WordPress

13 ani de Cosmisian pe WordPress

Joi, 12 ianuarie 2023 am fost anunțat de WordPress că am împlinit 13 ani de blogging. Cum au mai trecut anii! Sunt încă aici chiar dacă nu am fost perseverent cu postările mele, iar acest lucru nu are nicio legătură cu scrisul. Ce pot spune despre cei treisprezece ani?

Aș spune că sunt surprins de frumosul pe care mi l-a adus scrisul. Mă mir că încă scriu, mă surprinde direcția în care a luat-o scrisul. O simplă joacă a ajuns să prindă culoare, formă și copertă. Există o satisfacție anume în acele minute în care scriu, iar acest lucru m-a făcut să scriu și să tot scriu.

Scrisul este o ființă din cerneală care nu are nicio relevanță fără cititor. Vă sunt recunoscător că v-ați oprit pe pagina mea să citiți puținul meu. Fără scris mi-ar fi imposibil să știu ce poate naște gândul, fără cititor nu aș cunoaște lumea pe care o formează cuvintele.

În următorii ani vor urma câteva titluri inedite. Vă țin informați.

Cosmisian pe Cărturești – aici!

Mouelle Roucher – aici!

Lucette & Mariette – aici!

Toamna este o ciornă rescrisă – aici!

Îmbrățișări!

© Cosmisian

Din „Ciornele unui scriitor tăcut” – Iarna

Din „Ciornele unui scriitor tăcut” – Iarna

„Mi-ai cerut ceai, ceai de lavandă culeasă de noi din lanurile parfumate ale plimbărilor de seară. Ți-am deschis ușa, privindu-te pas cu pas cum pășești stingher spre tocul ușii. Te-ai sprijinit de el, apoi ți-ai întins o palmă pentru a mă susține. M-am aplecat spre piciorul tău drept, înghețat de la umbra pe care o lăsase Luna pe zăpadă. Ea ți-a însemnat drumul spre mine, dar ți-a furat din căldura tălpilor. Soarele i-a lăsat lunii semne ale iubirii, iar tălpile tale formau literele cu care pădurea îi vorbea Lunii. Oare Luna ne știe dorul pe care lacrimile îl maschează în sânul dimineților reci de munte?

Mi-ai arătat Luna. Iarna o vedem adesea uitând să își ascundă prezența. Efortul ei de a-și întâlni iubirea este de înțeles, chiar și atunci când Soarele pare a ignora oftatul rece al iubirii. Luna își fardase fața cu mult argintiu. Ți-am așezat pe piept lumina ei, pe galaxia pieptului tău, acolo unde și soarele și-a așezat zâmbetul. Oare Luna ar putea să-și întregească neforma pe pieptul tău, acolo unde noaptea se crede sărutul ce armonizează șoaptele de iubire?”

(Din Cap. X „Când îmi rescriu ciornele, în ochii tăi văd întreaga noastră iubire”)

Crampeiedesufletblog despre „Toamna este o ciornă rescrisă” de Cosmisian – Recenzie

Crampeiedesufletblog despre „Toamna este o ciornă rescrisă” de Cosmisian – Recenzie

Link spre sursa acestei recenzii aici: RECENZIE

„Cosmisian are un stil aparte, pe care reușești să îl dibuiești întotdeauna încă de la primul cuvânt citit. Are darul de a da un sens nou lumii, de a îmbrăca totul în poleială aurită, de a ridica metafora la rang de artă, de a te face să vezi lumea dintr-o perspectivă nouă: ce a artistului îndrăgostit de litere sau a omului de Litere transformat în pictor. Trebuie să recunoaștem că, citindu-l, toate simțurile ni se activează, ca în cazul unui tablou, pentru că el meșterește pictopoezii, întoarce în așa fel cuvântul scris încât acesta se golește de semnificația sa inițială și capătă noi înțelesuri. La fel ca Iv cel Naiv, și Cosmisian adoră să își ofere el însuși un dicționar de cuvinte vechi, dar cu miriade de alte semnificații. Ca într-un dans printre cuvinte, în care te rotești la infinit, fără pica însă învins de rotația continuă, căci te cuprinde doar magia picturii de cuvinte, așternute cu pană măiastră pe hârtie.

Toamna este o ciornă rescrisă se poate citi toamna, așa cum îi spune titlul, dar, la fel de bine, se poate lectura în orice perioadă a anului. Este un cadou minunat, care bucură sufletul și mintea în egală măsură, un regal de trăiri, emoții, sentimente, grupate într-o formă perfectă de semnificați și semnificanți, așa cum frumos învățam la cursurile de lingvistică. Este un volum aș spune puțin  atipic, pentru că reunește proza și poezia între filele sale, dar care se completează extrem de frumos, într-o formă aproape intimă, în care cuvintele capătă un soi de lirism, iar versurile substanța prozei. La fel cum „toamna dă impresia că există lirism în căderea frunzelor”, și Cosmisian lasă impresia că despre toamnă se poate scrie la nesfârșit, că se pot relua poveștile la infinit, ca într-un zbor lin al frunzelor către pământ. Volumul acesta poate fi văzut clar ca o ars poetica în forma sa cea mai pură, în care scriitorul se contopește cu frunza, iar cuvântul devine una cu frunza ce așterne covoare multicolore pe lutul înghețat al literaturii:

„Toamna este o ciornă rescrisă. Eu toamna scriu cel mai bine. Te întrebi adesea cine sunt. Sunt un trecător pe care ploaia și vântul l-au pictat cu frunzele ce se credeau fiicele toamnei. Sunt ciorna pe care toamna se rescrie.”

TOAMNA ESTE O CIORNĂ RESCRISĂ SAU NAȘTEREA METAFOREI DIN FRUNZE RUGINII

Cosmisian pictează toamna pe hârtie, așterne emoția în starea ei cea mai pură în cuvinte de o frumusețe aparte. Adună la un loc texte, povestiri, gânduri (și m-am bucurat să regăsesc aici fragmente din Lucette și Mariette) care au toate în centru un personaj de top: toamna, cu tot ceea ce are aceasta de oferit. Poate un pic de bucurie, iubire, căci dragostea se simte în toată plinătatea ei toamna, poate un strop de melancolie, de nostalgie, de transformare a florilor în petale ruginii, ce umplu pământul asemenea unui covor:

„Septembrie este o înfășurare de deveniri. Cu toții și-au dorit să înflorească, crezând că înflorirea este apogeul devenirii. Septembrie este o surpriză pentru aceștia. Cu privirea înmuiată în praf de toamnă, Septembrie și-a aruncat peste umeri, indiferentă chiar, eșarfa frunzic-ruginie împletită aseară la marginea unei păduri. Septembrie privește finalitatea diferit. Când florile își pierd petalele, crezând că și-au pierdut frumusețea, efemeră ce e drept, semințe de toate formele și culorile își croiesc drum spre o moarte sigură.”

Și totuși, dincolo de tot, este speranța renăscută. Din Toamnă, se naște și speranța. Ca să nu fie lăsat totul în așteptare, „fluturii de ploaie” își întind zborul peste toate. Iar în nori, își au sălașul ființe cu „plutiri nesuspendate, care caută să își sprijine suflarea pe vârful munților”. Iar negrul nu e o non culoare, ci stare, ca „o etalare fractală ce și-a originat fractalul nelimitării spre o redefinire”. Iar din toate acestea, renaște ființa mai puternică, mai plină de sevă, de sămânța creației, mai încărcată de vitalitate în ciuda tuturor căderilor:

„Eu renașc din propria sfâșiere, renasc dintr-o amnezie naivă, așteptându-te din nou. Nu te gândi că îmi voi mai lăsa verdele să-și cadă visarea și năzuința într-o pală stingere fără inimă. Voi umple viețile trecătorilor cu ruginiul meu multicolor într-o expoziție unică. Mă voi ridica în vânt și-l voi face auriu.”

Practic, prin acest volum, Toamna este o ciornă rescrisă, Cosmisian traduce toamna folosindu-se de penelul său aurit. O dărâmă până la temelii, cu tot ceea ce semnifică aceasta, o duce la increat, doar pentru a o naște din nou, cu o mai mare forță. Se folosește de lună, de frunze, de fructul zemos, de noapte, de iubire, de tot ceea ce e necesar pentru a readuce la viață anotimpul cel mai încărcat de sublim și poezie. Și o face în cel mai frumos mod cu putință, extrem de liric, de melancolic, de creativ. Pur și simplu ia cuvintele și se joacă cu ele, creând o feerie de senzații și emoții:

„Am pieptul plin de frunze căzute

Ziua e un vârtej ruginiu

Pământul vrea pustiu

Nimeni n-are curaj să-l acuze

Și vrea o eșarfă pastel

Din frunze scăldate

De pe-al pomului spate.”

DATE DESPRE CARTE:

  • Titlu: Toamna este o ciornă rescrisă
  • Autor: Cosmisian
  • Editura: Castrum de Thymes
  • Anul apariției: 2022
  • Număr de pagini: 108
  • Stele pe Goodreads: 5/5

Cartea o puteți găsi și voi aici.”

MARIETTE – Muza și Inspirația lui Jules Verne – fragmente audio

de Cosmisian

Ascultă fragmente din Mariette aici https://youtu.be/5_odvMY1Ow0

MARIETTE – Muza și Inspirația lui Jules Verne – fragmente audio

Unele povești se scriu strunind blând cuvântul, altele pot prinde glas sub perfecțiunea lecturii unei actrițe precum doamna Nathalie Marga Luca Z.

Câtă recunoștință le port eu Editurii Siono pentru publicare, doamnei Nathalie pentru o extraordinară lectură și vouă, celor care aleg să asculte, aleg să citească întreaga poveste!

Cartea poate fi achiziționată de la Editura Siono – vezi link.

Nu uitați să vă abonați la Canalul Nathaliei 🙂

© Cosmisian

Recenzie: „MARIETTE – Muza și inspirația lui Jules Verne”, de Marina Costa

Recenzie: „MARIETTE – Muza și inspirația lui Jules Verne”, de Marina Costa

MARIETTE – Muza și inspirația lui Jules Verne
de Cosmisian
192 pagini
Editura Siono, 2022
ISBN 9786306509027

Cosmisian este unul dintre scriitorii români contemporani cu o voce și un stil proprii, ușor de distins, transformând cuvintele în muzică fără note și literatura într-o nouă artă. Își denumește stilul neoproză smart emotional și mărturisește public: „Metafora este Sublimul tradus pe înțelesul meu”.

Într-adevăr, în toate cărțile sale de până acum („Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp”, „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”, „Toamna este o ciornă rescrisă” și cea pe care o recomand în prezent), dacă ar fi așezată altfel în pagină, proza sa poate deveni ușor poem epic în vers alb, iar emoțiile autorului, redate astfel încât să rezoneze direct în sufletul cititorului, sunt întotdeauna prioritare față de acțiune.

Am găsit, în „Mariette – Muza și inspirația lui Jules Verne” alte două trăsături comune cu cele două romane care au precedat-o, pe lângă cele enumerate mai sus: toate trei au un personaj principal cu un nume de rezonanță franceză și toate trei pun dragostea în prim plan, însă fiecare dintre ele o altfel de iubire cu turnuri misterioase, izvorâtă din alte aspecte existențiale care constituie excepții la cotidianul cu care suntem obișnuiți.

Prefața este semnată de scriitoarea Petruța Petre, care afirmă că povestea este un labirint cu surprize. Într-adevăr, principala surpriză este tehnica de povestire. Pe lângă metaforele ce transformă povestea în poezie, sau poate chiar într-o magie a vorbelor, naratorul practică metareferința, intervenind în poveste, împreună cu Firul Narațiunii, personificat – sau, uneori, aceștia doi se mulțumesc să asiste la desfășurarea acesteia:

,,M-am abținut cu greu să nu intervin. Cu toții știm dacă Naratorul îi permite Firului Narațiunii să intervină pentru a-și salva personajele, doar pentru c-ar putea să le schimbe destinul.”

M-am adâncit în lectură, curioasă să înțeleg legătura dintre fetița cu două codițe la fel, pasionată de cărțile lui Jules Verne, și scriitorul căruia se pare că i-a devenit muză, plus rolul personificărilor Firului Narațiunii și Naratorului. În paginile cărții, realitatea se împletește cu visul, în noi incantații magice, implicând un manuscris tainic al lui Jules Verne, o călimară cu cerneală, un joc vechi de șah și un dans subtil între prezent și trecut, între România și Franța:

Nimeni nu știe cum părinții fetei au ajuns în posesia unei călimări, a tablei de șah și, mai presus de orice, cum de în familia lor s-a născut o fetiță cu codițe, un soi de Colier despre care Manuscrisul 66 era plin. Chipul ei era ca revărsatul Neașteptării.

Mariette este o fetiță cu două codițe la fel… doar că ea nu este la fel ca ceilalți, ci suferă de Sindromul Down. Se joacă, citește, îi place șahul, o fascinează poveștile și aventurile… dar, când se îmbolnăvește, doctorilor le este greu s-o ajute. Pe unii nu-i interesează, pe când alții recunosc direct că încă nu se cunosc suficiente detalii despre acest sindrom, care să poată fi aplicate în cazul ei. Și totuși, părinții ei o iubesc și se zbat pentru ea, iar, de peste timp, scriitorul pe care îl admiră ea cel mai mult, un om care, la vârsta copilăriei, s-a confruntat cu altfel de discriminări și necazuri, dar o poate înțelege, îi trimite o vibrație în ajutor…

Lumea noastră este mai frumoasă cu cartea despre Mariette, așa cum lumea părinților ei era mai frumoasă cu fetița cu codițe… Vă las să-i descoperiți misterele prin lectură!

__________________

_______________________________________________

Recenzie scrisă de Marina Costa, a cărei recomandări de carte mi-a adus și mie, autorul, o lumină nouă asupra propriei cărți.

https://solpicador.wordpress.com/

#autoriromani #autoriromanicontemporani #scriitoriromani #scriitoriromanicontemporani #cosmisian #mariette #recomandaredecarte

O nouă carte la Orizont: „Ciornele unui scriitor tăcut”

O nouă carte la Orizont: „Ciornele unui scriitor tăcut”

44. Amprente lăsate de cititori pe sufletul cărților

„Unul dintre cele mai deosebite lucruri când vine vorba de manuscrise este tăcerea. Cărțile se scriu în tăcere, manuscrisele se citesc pe ascuns, iar acest lucru este ca o noapte pentru stele. Cei care adorm prea devreme, care nu privesc niciodată spre înaltul cerului, nu realizează că noaptea, oricât de densă ar fi, niciodată nu va putea ascunde lumina, oricât de departe ar fi ea de lumea noastră. Orice scriitură are nevoie de o noapte densă pentru a-i fi rupte legăturile cu limitarea pe care o are de la însuși scriitorul.

Mi-am ceruit paginile ca să le feresc de disiparea cuvintelor, poate și pentru că nu le vedeam ca posibile cărți. Le-aș fi lăsat prizoniere ale trecerii timpului, avându-le sub protecția unui birou cu o varietate surprinzătoare de a tăinui scriituri. Sau, dacă ar fi să fiu onest, acest birou era o mașinărie a timpului pe care a inventat-o tatăl meu pentru a transporta mintea fiului lui într-un viitor cu care să se potrivească mai bine. Cea mai înșelătoare ființă este încrederea. Îți oferă siguranță în cel mai convingător fel. Te face să nu te gândești niciodată că ai putea ajunge la cititor, seducându-te să îți oferi ciornele pe care doar tu le știai, unei creaturi, aparent inofensive, numită hârtie. Ai crezut că albul ei înseamnă tăcere, că tu scrii și hârtia va deveni la fel de tăcută precum ciornele cu care erai tu obișnuit. Și a făcut asta o vreme, două, un timp ce părea nesfârșit.”

Publicare estimată pentru primăvara lui 2023

© Cosmisian

„Toamna este o ciornă rescrisă” – Editura Castrum de Thymes, 2022

Iubesc toamna

iubesc vântul rece pe care îl inspir
cu tot cu anotimpul ce l-a născut,
iubesc frunza ce se așteaptă să fie luată acasă,
pentru a se face una cu pagina ce i-a fost cândva mamă,
iubesc şi păsările,
zgribulite în așteptarea liniștii,
iubesc roua ce se crede ploaie,
sperând să cadă pe buzele trecătorilor
cât să le purifice gândurile.
Iubesc toamna.

Cartea poate fi comandată în Precomandă de la edituracastrumdethymes@gmail.com, urmând ca linkul de comandă să fie adăugat aici, acolo, pe oriunde toamna își lasă frunzele.

Prefața,
semnată de doamna Veronica Balaj

Mulți cititori s-au obișnuit deja cu stilul exersat de Cosmisian, atât de aparte și de personal, încât îl recunosc din prima clipă. Autorul se înscrie în rândul creatorilor de literatură care-și impun să fie particulari prin stil. Mai ales prin stil. Exercițiu pretențios de altfel. Le stil c’est moi, spunea Flaubert. Iată că și de astă dată, noul volum semnat de Cosmisian „Toamna este o ciornă rescrisă”, se înscrie pe linia metaforică. Subtilitate și ingeniozitate, tonalitate dorită și împlinită.

Cartea se pare că se vrea un fel de carte deschisă, la care se pot adăuga și alte texte, despre o toamnă viitoare. Un șir de stări construiesc imaginea unei toamne trăite acum, adiacentă prezentului, dar care, firește, posedă nebiruita forță a naturii și, ca atare, va reveni. Sugerarea unei continuități cu valoare de lege nu lasă totuși loc plictisului. Este un déjà vu, cum precizează și titlul uneia din însemnări. Ideea de anotimp se repetă doar în calendare, însă în scrisul poetic nuanțele intervin tulburător, dând contur unui nou, mereu nou anotimp. Toamna capătă în acest text o mantie specială, așa cum autorul o vizualizează. Poate anul viitor va fi de altă culoare, cu alt miros, dar cu același sens de neschimbat: repetabilitatea. Adică, însăși existența.

Toamna este o ciornă rescrisă, dacă e să redăm doar una din nenumăratele definiri pe care le aduce Cosmisian în calea toamnei. Frunzele, copacii, luna, aerul de calmă atingere sufletească, desenează un ambient în care, iubirea, încropirea unei iluzii, sau a unei veritabile idile se potrivește perfect. Iată câteva secvențe care susțin afirmația: Spatele toamnei se arunca în vânt, frunze ruginii pe care Andrei de cele mai multe ori căuta să le urmărească… Una dintre frunze a căzut mai întâi pe basca vișinie a fetei, atingându-i părul negru… Toamna esteatrasă ingenios de autor să intre în jocul lui imaginativ: O întâlnire misterioasă, parcă desprinsă dintr-un capitol nescris din cartea pe care o citea fata…

Dar, în câte feluri nu poate fi preschimbată toamna!E o adevărată magie: Toamna este ca o corabie ce plutește pe valurile de nori, un fel de ocean cu susul în jos, iar ultima frunză este o ancoră ce ține timpul în loc. Admirabilă imagine a unei toamne proprie scriitorului, pe care însă, ne-o putem însuși fără nici un prejudiciu. Textul ne dă dezlegare spre coloraturi ideatice, particulare.

Toamna este prezentată de autor nu doar imagistic, ci și acustic. Fiecare anotimp își are sunetul său astral perceput de noi, pământenii, la cote speciale, adoptate de chiar structura noastră interioară. Așadar, o toamnă fără ploi, n-ar fi de văzut, întâlnit, închipuit, fie măcar și pentru faptul că pianul sună altfel în serile ploioase, cum ne asigură Cosmisian, creatorul unei toamne ideatice, fabuloase, acroșante și deloc ternă, mofturoasă sau apăsătoare. Până și norii o salvează de acest pericol. Toamna văzută și simțită de autor trebuie să fie fermecătoare, misterioasă, plină de înțelesuri profunde. Face parte din existența lui, a noastră, a pământului întreg. Este o secvență din farmecul acestuia și al vieții, într-o derulare care nu lasă loc dezolării, ci dimpotrivă, unei încrederi care poate să ne fie sprijin.

Precum pădurea, care își are secretele sale în a reînvia, fantezia aleargă, aleargă, și frazele ne fură… Ne-au răpit, nu ne putem opri. Păduri, cascade, întrebări existențiale ce ne farmecă așa cum își propune autorul: Greu de crezut că o cascadă își poate sprijini căderea pe culoarea verdelui proaspăt al unei dimineți ce îngână culoarea apei, ce împrumută gustul desăvârșit al acesteia...

Și fantazarea declanșată de iubirea pentru toamnă, face volute de neoprit: M-am întrebat adesea de ce foșnetul frunzelor nu este auriu în bătaia blândă a soarelui.

Sinestezia sunet, lumină, culoare vine de la sine, ca un dat al naturii. Soare, clocot de ape, foșnet de frunze arămii… O toamnă prin care ne putem pierde pașii ca într-o visare alintătoare.

Departe de toamna bacoviană, toamna cosmisiană este o vitalitate impregnată cu o altă expresie, cu dorința subtilă de zbor peste tărâmuri și vreme. Este sugestia asimilării frumuseții ascunsă în culorile toamnei. Este bucuria că poți primi și înțelege frumusețile lumii ascunse într-o frunză, un nor, un munte, un copac.

Nota meditativă nu distorsionează câtuși de puțin starea de adorație: Am luat o piatră în mâna dreaptă și i-am simțit dorul de plutire. Am întrebat distanța dintre nori și dorul meu și am aflat cum pot stăvili dorința de zbor a pietrei.

Textele prozo-poetice sunt urmate la finalul cărții de câteva poeme, desigur că și acestea sunt inspirate de toamnă. Am putea conchide că întreg excursul literar încheagă un șir de imnuri închinate nu trecerii sau decrepitudinii prin schimbarea culorilor naturii sau prelungirea orelor de noapte, ci mai degrabă, cum am mai subliniat, închinate bucuriei că toamna poate fi inspiratoare de mister și farmec, revenind în fiecare an, deși de fiecare dată pune capăt unui capitol din trecerea vremii.

Frumos poeticește o spune chiar autorul: Toamna e ca un duet cântat într-o limbă pe care nu o înțelegi.

Veronica Balaj

O nouă carte „Toamna este o ciornă rescrisă”

TOAMNA ESTE O CIORNĂ RESCRISĂ

Toamna! Anotimpul meu favorit, cel în cadrul căruia mi-am descoperit cel mai adesea sursa de inspirație. Am scris proză scurtă, am scris versuri și am rămas cu un gust deosebit pentru acest anotimp. Tot toamna am început cele mai multe cărți, unele publicate acum. Deși pare un anotimp al decăderii, toamna este o primăvară în oglindă. Toamna este un anotimp care nu se termină niciodată!

În foarte scurt timp, într-o ediție specială, cartea „Toamna este o ciornă rescrisă” va fi publicată.

© Cosmisian

RECENZIE: „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, De Delicatese Literare

RECENZIE: „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, De Delicatese Literare

Cu doar câteva ore în urmă am ajuns pe pagina DelicateseLiterare în dreptul Recenziei cărții „Mariette – Muza și inspirația lui Jules Verne”, plin de apreciere pentru o asemenea recomandare de carte. Nu știam că s-a scris despre Mariette acolo, ceea ce a adus și mai multă bucurie, surprins fiind. Cu această ocazie îi mulțumesc Anei Sylvi Basica pentru Recenzie și vă invit să îi urmăriți activitatea pe Delicatese Literare aici! Le mulțumesc celor de redacțiile Editurii Siono (Link spre cărțile mele pe Siono aici!) și a echipei Delicatese Literare (Link aici!).

Vă invit să lecturați Recenzia cărții urmând linkul acesta, sau răsfoind pdf-ul de mai jos. Vă mulțumesc.

Cosmisian

Foto: DelicateseLiterare

___________________________________________________________________

Mariette. Muza și Inspirația lui Jules Verne – Cosmisian – Editura Siono – recenzie
23 iunie 2022
Mariette. Muza și Inspirația lui Jules Verne
Cosmisian
Editura Siono
Nr. de pagini: 192
An apariție: 2022


Dacă în Mouelle Roucher Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă, care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman, Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane. (N Marianne)

Îmi rezerv dreptul de a-l numi pe autor unic prin felul său uimitor de a transforma cuvintele în imagini de un estetic vizual dus până la sublim. (Ami Ancelin)

Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet. (Cristinne CC)

Mariette este o lume formată din mai multe lumi, un labirint în care Timpul și Destinul se întrepătrund și apoi se risipesc, asemenea unei păpădii atinse de vânt, între trecut și clipa prezentă, făcând între ele o punte ieșită dintr-o călimară a cărei cerneală ascunde mistere și secrete. (Potecuța)


Pe Cosmisian l-am întâlnit, în vasta lume a literelor, prin intermediul lui „Lucette”, sora mai mare a lui „Mariette”. Spun mai mare pentru că a apărut prima în lumea de care vă vorbeam, însă ceea ce au în comun cele două grațioase prezențe este faptul că autorul lor le-a creat colțișoare de lume numai și numai pentru ele. Sunt născute aici, într-un ungher de Românie, însă trăitoare într-o geografie mult mai amplă, la care puțini acces. Cosmisian însă ne permite și nouă să tragem cu ochiul în spatele cortinei prozaicului și să vedem ceea ce poate altfel ne-ar fi scăpat.

Am deschis cu sentimente amestecate cartea de un roz brumat, de pe coperta căreia ne zâmbește ea, Fetița cu Codițe la fel, eroina incontestabilă a poveștii lui Cosmisian și a unei alte povești, cea a propriului destin, care ar putea fi privit de majoritatea cu o clătinare de cap, fiindcă ea este un copil cu sindrom Down născut în anii ’80, în România comunistă. Pornind de la această premisă, s-ar putea crede că vom da de o istorie tristă, dar cât de departe am fi de adevăr… căci nu toate sunt alb și negru, tristețea și bucuria sunt uneori fețe ale aceleiași monede, iar un far călăuzitor, precum cel plantat de Narator și bunul său însoțitor, Firul Narațiunii, în centrul universului Mariettei, poate aduce la lumină o cu totul și cu totul altă dimensiune.

Mariette are norocul de a avea în preajmă părinți devotați, bunici generoși cu timpul lor, cu emoțiile, dar și prieteni buni. Sau poate nu e un noroc, ci un drept câștigat de prezența ei luminoasă într-o altă zonă a existenței, una nedezvăluită profanilor. Naratorul și Firul Narațiunii sunt ei înșiși călători în timp, între lumile pe care le acoperă, înregistrând aventurile unor spirite deschise, între care se pot crea legături indestructibile în timp. Cum ajunge Mariette, Fetița cu Codițe la fel, să fie cunoscută drept muza și inspirația lui Jules Verne? Cine este micul Joji și ce se va alege de el? Dar de minunata noastră protagonistă? Sunt toate întrebări la care veți dori să primiți răspuns de la prima la ultima filă a romanului.

La începutul anilor ’80 apărea în această lume Mariette, un copil diferit, dar iubit. O prezență solară, care de-a lungul timpului s-a deschis precum o floare în fața posibilităților neștiute aflate în spații accesibile doar unor inițiați, copii cu spirit de aventură nelimitată de amenințarea banalului, precum ea și Joji, sau ale creaturilor născute din esența cernelii vărsate de îndrăgitul scriitor Jules Verne, cel care devine co-protagonist al istorisirii de față, călător la rându-i pe marea timpului, între vârsta de 12 ani, aidoma cu cea a Mariettei și momentul plecării sale într-o altă călătorie, de data aceasta numai a spiritului. între 1840 și 1905, Naratorul și Firul Narațiunii, entitățile născute din esența creativității simbolizată de cerneala de care aminteam l-au însoțit pe Jules, cunoscând-o, bineînțeles, și pe Muza lui. Ce mirare pe aceștia să o regăsească pe Muză după atâtea decenii, în însăși Fetița cu Codițe la fel, julită la un genunchi, exact la vârsta pe care o avusese tânărul Joji cel dornic de aventură… Ce de momente prețioase, unele care țin cititorul cu sufletul la gură, pentru a afla cum depășește Mariette obstacole apărute în cale, reacția părinților iubitori și a celor care o iubesc, dimensiunile remarcabile ale lumii ei interioare.

Cosmisian ne invită să îi fim alături Mariettei, dar și să căutăm în străfundurile propriei ființe comori nebănuite. Mariette ne arată o cale, calea de a fi noi înșine, într-o lume ale cărei miraje sunt ușor de urmat și ale cărei risipiri ne poartă de colo-colo, precum puful păpădiilor sau frunzele duse de vântul sorții.

Numai dumneavoastră puteți decide dacă veți naviga în largul oceanului necuprins pe corabia unde Mariette – Fetița cu Codițe la fel – este angelicul căpitan sau dacă veți coborî în primul port.

„Pe rând, cu încetinitorul parcă, fetița își în mu ia degetele în cerneală. Păreau un mănunchi de stilouri vii, vibrând de dorința de a scrie. Sau de a contura ce numai inima ei putea face. S-a așezat în genunchi în fața măsuței, sprijinindu-se cu coatele pe albul ei, al paginii, al norilor. Palma stângă se împotrivea vântului care dorea să ducă mai departe albul norilor de pe pagină. Dar ea știa. Norii pot fi ținuți în loc de degetele ei înmuiate în cerneală, care acum păreau mai mult ca o corabie ale cărei pânze erau smulse din pânza unui pictor care dorea să picteze nedefinit pe ceru! nopții.”

By Anasylvi

___________________________________________________________________

Cosmisian în Agora Artelor, Nr. 9, Iunie 2022 „Îmi extrag perfecțiunea unui personaj din culorile unui cub rubik”

Cosmisian în Agora Artelor, Nr. 9, Iunie 2022
„Îmi extrag perfecțiunea unui personaj din culorile unui cub rubik”

Cu încântare vă anunț apariția în Revista „Agora Artelor” nr. 9, Iunie 2022 a capitolului „Îmi extrag perfecțiunea unui personaj din culorile unui cub rubik” din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, scris în perioada Septembrie 2021 – Ianuarie 2022.

Revista poate fi citită în întregime urmând linkul acesta: AgoraArtelorNr9

Textul propus îl puteți citi fie pe linkul de mai sus, paginile 58-59, fie aici, în PDF. Lectură plăcută. Aștept ziua în care să puteți citi întreaga carte „Ciornele unui scriitor tăcut”.

© Cosmisian

CRONICĂ LITERARĂ – Un nume de remarcat, de Veronica Balaj

CRONICĂ LITERARĂ – Un nume de remarcat, de Veronica Balaj

MeridianulTimisoara

Cosmisian, un nume/pseudonim, un pseudonume asumat artistic. În peisajul publicistic al tinerilor care exersează în proză, numele său are deja un răsunet. De obicei, noua generație nu are chemarea spre munca pe text, răbdarea, apetența să scrie proză. Care înseamnă trudă. Mulți atacă poezia, versul, inspirația frustă. Adesea și… neinspirația preferând descrierea nudă a unor stări sau mici secvențe dintr-o realitatea comună. La îndemână… Dar nu voiam să fac deschidere spre un asemenea subiect ci, să spun că, noii scriitori nu se aruncă în desfășurări epice la sute de pagini Lucru firesc dintr-un anume punct de vedere. Așadar, un autor de proză, intrat pe teritoriul literaturii și care preferă proza încă de la început, este de remarcat. Este și cazul lui Cosmisian.

Mouelle Roucher

Volumele sale, trei la număr, au văzut lumina tiparului la edituri din Capitală. Acesta despre care va fi vorba și precedentul, poartă sigla Editurii Siono, București. De notat că, mai toate beneficiază de o largă distribuție. Dacă precizez librăriile Cărturești, nu e un lucru de trecut cu vederea.

Volumele sale au o condiție grafică excelentă, atractivă, după toate normele marketingului modern. Autorul se implică, și în realizarea graficii de pe copertă așa cum, firește, trăiește fiecare frază, se împrietenește, construind personajele pe care le identificăm în povestea care se leagă ușor, ca o alunecare lină. Epicul pe care-l propune este colorat și chiar susținut în nuanțele sale prin metafore. Aceasta fiind tonalitatea predilectă.

REALITATEA SE RESCRIE ÎN ACEST REGISTRU

Întâmplări dramatice dar nu obsesive sau apăsătoare, personaje care alunecă în fantazare, ne propun o lume din visare și imaginar dar, cu suport în realitatea recognoscibilă. O anume tandrețe susține fluxul emoțional din cărțile sale. Punctul forte fiind fantazarea. Și expresivitatea prin metaforă. Ar fi superfluu să… povestesc vreuna dintre cărțile semnate de Cosmisian. Reținem poarta deschisă către imaginar prin susținerea metaforică, drept un îndemn la lectură.

Articole ale doamnei Veronica Balaj pe MeridianulTimisoara aici!

_____________________________________________

Cărți semnate de Cosmisian

LIBRIS

CĂRTUREȘTI

SIONO

COSMISIAN: MARIETTE – MUZA ȘI INSPIRAȚIA LUI JULES VERNE – RECENZIE

Au trecut cîteva ore de când mă lupt cu toate activitățile de astăzi, sperând să prind un moment liber pentru a citi. Sunt încântat să vă prezint recenzia scrisă de Oana. Prin ochii ei am văzut și eu ceva nou la cartea mea. Sunt surprins și eu de o perspectivă asupra tăcerii la care nu m-am gândit în acei termeni.
Sunt încântat.
Vă las puțin din text și vă invit pe Crâmpeie de Suflet să lecturați întreaga recenzie. Cartea poate fi găsită pe site-ul editurii la pachet cu Lucette, sau independent de aceasta.

_______________________________________

COSMISIAN: MARIETTE – MUZA ȘI INSPIRAȚIA LUI JULES VERNE – RECENZIE
2022-06-15

Cosmisian a reușit să ducă lumea poveștilor la un alt nivel, să transforme lectura în artă în adevăratul sens al cuvântului. Citindu-i cărțile, devii parte din ele la rândul tău, căci are darul ăsta, de a te scoate din pasivitate și a te transforma în personaj în propria operă, în martor activ la tot ceea ce produce imaginația sa. Și aceasta scoate la lumină multe minunății, căci autorul folosește cu talent de maestru tehnica narativă pentru a crea magie prin intermediul cuvântului, pe care îl vrăjește. Scrisul pentru el devine catharsis, iar asta se simte cu putere și îți bucură sufletul. Devii mai bogat citindu-l, iar acesta cred că este unul dintre marile câștiguri atunci când îi citești creațiile. „Din suflet de Narator își naște poveștile”, iar asta ajunge clar în suflet de cititor.

Este o adevărată sărbătoare atunci când cărțile sale își găsesc drumul până la mine. O știam pe Mariette încă din fașă, am citit ceva fragmente, dar acum mi-am încântat sufletul cu plinătatea prezenței ei. Și nu, din păcate nu am putut să o duc la Paris, dar am purtat-o cu mine prin Anglia, furând câteva rânduri unde era posibil. Și am lăsat-o să vadă puțin și din universitatea din Greenwhich, acum, serios, după aventurile sale prin universul lui Jules Verne, merita o nouă poveste și la Greenwhich, poate așa reușește să reînvie și manuscrisul pierdut!

Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne este un roman poezie, o feerie de senzații și trăiri, o minunăție de carte și de poveste, care îmbracă în nenumărate metafore un adevăr mai dureros și mai trist: cel al stigmatizării aduse de existența unui defect de cromozomi. Însă acest lucru nu împiedică deloc miracolul să se petreacă, pentru că Fetița cu Codițe este o adevărată muză și o inspirație pentru toți cei care ajung în contact cu ea, nu numai pentru marele Jules Verne:

Continuarea pe LINK

Crâmpeie de suflet

Cosmisian a reușit să ducă lumea poveștilor la un alt nivel, să transforme lectura în artă în adevăratul sens al cuvântului. Citindu-i cărțile, devii parte din ele la rândul tău, căci are darul ăsta, de a te scoate din pasivitate și a te transforma în personaj în propria operă, în martor activ la tot ceea ce produce imaginația sa. Și aceasta scoate la lumină multe minunății, căci autorul folosește cu talent de maestru tehnica narativă pentru a crea magie prin intermediul cuvântului, pe care îl vrăjește. Scrisul pentru el devine catharsis, iar asta se simte cu putere și îți bucură sufletul. Devii mai bogat citindu-l, iar acesta cred că este unul dintre marile câștiguri atunci când îi citești creațiile. „Din suflet de Narator își naște poveștile”, iar asta ajunge clar în suflet de cititor.

Este o adevărată sărbătoare atunci când cărțile sale își găsesc drumul până la mine. O…

Vezi articolul original 758 de cuvinte mai mult

VoceaTa.Eu @ „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, Iunie 2022

VoceaTa.Eu @ „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”

CARTEA LUNII

Cu încântare vă anunț apariția Recomandării de Carte „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, recomandare semnată de scriitoarea N Marianne, publicată în Ziarul Vocea Ta, ediția tipărită, Anul 2 * Nr. 10 (108), pentru care le mulțumesc Redacției pentru primire, Editurii SIONO – București, N Mariannei pentru textul scris și Cristinei Apostol pentru fotografie.

Totodată, în aceeași publicație poate fi lecturat și un text, drag mie, sub titlul: „Chipul tău îmi adăpostește mângâierea la umbra pleoapelor tale”.

Ziarul Vocea Ta, împreună cu publicația online AșiiRomâni.de este un Proiect susținut de Departamentul Pentru Românii de Pretutindeni. Ziarul Vocea Ta este distribuit în Zona Metropolitană Nürnberg.

Cu multă apreciere Theodorei-Raluca Paun pentru sprijin.

Când mă gândesc la Mariette, o văd înconjurată de mulți prieteni dragi. Vrei să devii și tu unul? Te invit să citești Recomandarea scrisă de N Marianne:

N. Marianne despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

„Dacă în „Mouele Roucher” Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în „Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero” Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane.

Mariette nu este doar un roman, ci o demonstrație stilizată. Cosmisian trasează liniile de construcție ale unei realități crude. Registrele bine structurate oferă personajelor o libertate expresivă. Paralelismul universului conceput folosește un limbaj plastic, ingenios, inventiv, și este completat de situații – povești de viață. Compozițiile realizate într-un stil incomparabil sunt naturale, conferindu-i cititorului emoții vindecătoare. Cu toate că Visul și Curiozitatea (o caracteristică definitorie a Copilăriei) o însoțesc pe Fetița cu codițe pe tot parcursul călătoriilor, Iubirea rămâne punctul de interes al lucrării.

Mariette, romanul care atinge cotele maxime ale metaforei, aduce în atenția cititorilor pe Fetița cu Codițe blonde. Ce are special această Fetiță față de alte fetițe din întreaga lume? Camarazii de drum, o conspirație a părinților care l-au rugat pe Joji, unul dintre cei mai mari aventurieri, cu o prestanță mondială, ireproșabilă, să îi îndrume Fetița în lumi nemaiîntâlnite vreodată, să călătorească și să exploreze până la capătul lumii și înapoi, să trăiască povești încă nescrise și să le transpună în termenii cei mai clari cu putință.

Romanul Mariette vine în întâmpinarea noastră cu un mesaj puternic, de actualitate, și anume stigmatizarea – o normalitate relativă, aș putea adăuga, dar o voi considera la rândul meu o limitare – „Universul unei copile cu Sindrom Down este adesea limitat de cei a căror inimă este încorsetată în prejudecăți și lipsă de empatie.”

Povestea care îmbracă întreg firul narativ este magică. Personajele pe care autorul le-a creat sunt aspiraţionale la rândul lor. Imprevizibilitatea Firului Narațiunii îl uimește chiar și pe Narator, care e nevoit să îi mai domolească pornirile, însă Iubirea va fi cu mult mai convingătoare.

Acțiunea se desfășoară în jurul Manuscrisului 66 care avea forma unei Neașteptări, ca un colier în formă de Fetiță cu două codițe. Aflat pe o tablă de șah interzisă, în interiorul unui Labirint născut de jos în sus pe măsură ce cuvintele albe, asemenea zăpezii, se aștern de sus în jos pe tabla de șah, Manuscrisul, care pare să dețină toate misterele lumii, așteaptă să fie descoperit. Aventura aduce cu sine strategii, dar și schimbări de împrejurări, printre cele mai diverse, transformând romanul într-unul excepţional.”

______________________________________________________________

Cu apreciere, al vostru Cosmisian!

Cosmisian în ANTOLOGIA PRIETENIEI, Vol. 6, Lansare 4.05.2022

Cosmisian în ANTOLOGIA PRIETENIEI, Vol. 6, Lansare 4.05.2022

Cosmisian – Mențiunea a II-a la Secțiunea proză cu „Femeia – o metaforă care a prins viață”
(cinci capitole din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, Sept.2021 – Ianuarie 2022)

Festivalul – Concurs Internațional de Literatură și Grafică „Elogiul Iubirii”
(Valer Popean), Ediția a IV-a
LANSAREA ANTOLOGIEI PRIETENIEI, Vol. 6
4 iunie 2022, orele 10 – 16
Cu Mirela Minuţa

Dragi prieteni,

Premiile pentru Festivalul-Concurs „Elogiul Iubirii” și Antologia Prieteniei, Vol. VI sunt pregătite pentru a vă întâmpina la Buzău, în 4 iunie, la un eveniment cultural de excepție: Lansări de carte, Lansarea Antologiei Prieteniei – Vol VI, Gala de Premiere a Festivalului Concurs Internațional Cultural-Artistic „Elogiul Iubirii” -Ediția a IV-a.
Mulțumesc domnului George-Nicolae Stroia, directorul editurii Armonii Culturale, pentru profesionalism și promptitudine! Mulțumiri – cu stimă, respect și prețuire – pentru prefața cărții, domnului George CĂLIN, scriitor – Ambasador Cultural Convenţia ONU-Geneva; Mulțumiri cu recunoștință, pentru Precuvântare și Binecuvântări, Pr. prof. dr. Milea Mihail, membru în Uniunea Scriitorilor şi a Ziariştilor Profesionişti din România; Mulțumesc graficienilor care, prin contribuția lor, au dat un plus de valoare Antologiei Prieteniei… și nu în ultimul rând mulțumesc tuturor creatorilor coautori…
În cuprinsul celui de al VI-lea volum al Antologiei Prieteniei sunt îmbinate poezie, proză și grafică de calitate, amprente nemuritoare ale unui număr de 135 de creatori, consacrați, amatori sau debutanți:


Cosmisian – Mențiunea a II-a la Secțiunea proză cu „Femeia – o metaforă care a prins viață”
(cinci capitole din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, Sept.2021 – Ianuarie 2022)

Alături de: Adrian Păunescu, Nicolae Tonitza, Valer Popean, Nicu Gavrilovici, Constantin Triță, Afrim Hyseni, Mișu Popp, Vasile Brânzan, Rodica-Cristiana Marin, Stelian Necșoi, Ionica Bandrabur, Mihai Cătrună, Iurie Brașoveanu, Nynna Vizireanu, George CĂLIN, George Filip, Florin Grigoriu, Aurel Anghel, Girel Barbu, Teo Laurean, Ștefan Stefan Doroftei (Doimăneanu), Camelia Florescu, Emil Almășan, Violetta Petre, George Tei, Liliana Liciu, Florin Bogdan Boitan, Sorin Bălășcău, Marina-Nicoleta Bădărău, Mircea Coroș, Viorica Cazan, Liliana Simion Mirela Minuța Alexa, Florin Tudoran, Doina-Maria Constantin, Sorin Dumitrache, Nicoleta Tudor, Mihai Soare, Ileana Vlădușel, Ioan Nicolae Mușat, Andreea Dilek Blahuță, Andreea Popa, Raissa Alexandriu, Andreea Berceanu, Vlad Alexandru Mărunțelu, Luisa Ramona Urucu, Monica Ștefania Hanciuc, Maria-Daria Balașca-Mihoci, Ecaterina-Elena Mititelu, Ana Enache, Andreea Stemate, Ada Ceparu, Raul Alexandru Mitruți, Victoria-Maria Pripon, Ioana Balmuș, Tamara Pop, Valeria Dulce, Valeria Postica, Andreea Georgiana Irimia, Cristina Cracea, Cristina-Violeta Gheorghiță Paula Diana Handra, Casian Ioan Sinpetreanu Dante Vescan Viorela Marinela Sandu, Adriana-Elena Axinte, Adelina-Maria Homenco, Oana Stephanie Roșu, Maria Antonia Vlad, Teodora Nițu, Georgeta Rada Geta Lipovanciuc, Nicolae Crepcia D, Daniela Konovală, Aurelius Belei, Marilena Răghinaru, Elena Stan, Georgeta Muscă-Oană, Simona Mihuțiu, Florinela Rusu, Issabela Cotelin Dorel Mancaș, Lăcrămioara Teodorescu, Ionel Alexa, Mihaela Ienuțaș, Marin Rada Ecaterina Chifu, Francisc Edmund Balogh, Mirela Cocheci, Olga Văduva Grigorov, Cristinel Badea, Voica Rusu, Elena Obrinteschi Angela Dumbravă, Gabriela Cecilia Cioran, Lăcrămioara Elefteriu, Constantin Iordan, Maria-Alexandra Iliescu Maria Pană, Laura Ilinca (LLaura Lali, Elena Mititelu, Bianca Timșa Stoicescu, Alexa Gavril Bâle, Florentina Danu, Andreea Cristea, Rodica Mureșan, Liliana Roibu, Carmen Ifrim-Săsărman, N. Marianne, Vasile Bele, Natalia Nicoleta Nicoletanatalia Soare Sandu Chiva, Marina Costa (Lelia-Elena Lelia Elena Vasilescu, Ramona Pantea (Irimie), Mirela Hubali, Nadia Urian, Iuliana Cozma, Ileana Corina Ciuraș, Costache Năstase, Loredana Cristea Loredana Constantin, Petru T. Grădinaru Vadurile, Cipriana-Manuela Nichita Frățilă, Eric Cristian Cirică, Corina Claudia Ioniță, Eugenia Calancea, Arpád Toth Elena Mărunțelu, Marlena Raducu Mioara Zaharia, Vladimir Potlog, Ileana Pușcașu, Radu Iorgulescu, Andreea Văduva, Liliana Albu.


Tuturor vă mulțumesc! Trăiască Cultura și Nația română!


Citindu-l pe Cosmisian. Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne”

Citindu-l pe Cosmisian. Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne”
„Citeşte. – E una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le poţi trăi.” – Lloyd Alexander

Și am citit, asemeni îndemnului de mai sus, și am trăit aventura vieții mele într-o poveste ce mi-a rourat privirea, ce mi-a pecetluit pe inimă durerea cuvântului scris într-o narațiune cutremurătoare. Și am citit, asemeni unei însetate de senzațional și am plâns neputința, fantasticul și bucuria. Acum într-o nevoie de a contempla gândesc scenariul, analizez mersul lucrurilor și mă las în voia firului narativ într-un joc al întâmplărilor fantastice ale unor personaje dornice de bine, de pace, de infinit. Astfel, „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” de Cosmisian a fost mai mult decât o incursiune de întâmplări, a fost vibrație constantă ce a luat amploare colorând cuvântul, îngroșind fiecare literă astfel menționând că aici și acum totul e mai viu decât ți-ai imagina.

„Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror singurătate insinuată se zbate în inocență. „

_____________________________________________________

Cristinei Apostol îi mulțumesc din nou pentru căldura și dragul cu care vorbește despre scriitura mea. Mariette este o reprezentare emoțională a ceea ce se poate petrece în lumea interioară a oricărui copil, despre care părinții uneori nu pot ști, dar pe care o pot susține prin iubire și prezență. Cum mai pot alimenta părinții călătoriile imaginare ale copiilor lor? Dându-le cărți.
Vă invit să citiți recomandarea făcută de Cristina.
Mariette și Lucette pot fi achiziționate la pachet într-o ofertă „serie de autor – Cosmisian” de aici!

Vorbe pentru suflet...

„Citeşte. – E una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le poţi trăi.” – Lloyd Alexander

Și am citit, asemeni îndemnului de mai sus, și am trăit aventura vieții mele într-o poveste ce mi-a rourat privirea, ce mi-a pecetluit pe inimă durerea cuvântului scris într-o narațiune cutremurătoare. Și am citit, asemeni unei însetate de senzațional și am plâns neputința, fantasticul și bucuria. Acum într-o nevoie de a contempla gândesc scenariul, analizez mersul lucrurilor și mă las în voia firului narativ într-un joc al întâmplărilor fantastice ale unor personaje dornice de bine, de pace, de infinit. Astfel, „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” de Cosmisian a fost mai mult decât o incursiune de întâmplări, a fost vibrație constantă ce a luat amploare colorând cuvântul, îngroșind fiecare literă astfel menționând că aici și acum totul e mai viu decât ți-ai imagina.

„Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror…

Vezi articolul original 439 de cuvinte mai mult

Transmisiune din Labirintul Fetiței cu Codițe – Theodora Savuli

Transmisiune din Labirintul Fetiței cu Codițe
Theodora Savuli depsre Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne

Pe Theodora Savuli o puteți găsi pe Site-ul Editurii Siono.

Mă bucur, dragă Theo, pentru că te-ai lăsat prinsă în Labirintul Fetiței cu Codițe. O călătorie bună, observ 🙂

„Clepsidra și creația literară” – Publicat pe Logos & Agape

„Clepsidra și creația literară” – Publicat pe Logos & Agape

Cu acest articol debutez în Revista Logos și Agape, pe care vă invit să o urmăriți urmând linkul articolului „Clepsidra și creația literară”, apoi click pe pagina principală. Articolul de față face parte din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut” pe care l-am scris anul trecut între septembrie și decembrie, și câteva zile din ianuarie. Îi mulțumesc și domnișoarei Niculicea Lavinia Elena, a cărei contribuție în Revistă o puteți găsi aici (LINK).

Vă invit la lectură!

Realitatea între metaforă și visare: Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne, Cronică de Veronica Balaj

„Realitatea între metaforă și visare – Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne”

Cronică de Veronica Balaj

Editura Siono, Bucureşti, 2022

Cronica a apărut în Revista Floare Albastră (ISSN 2734-7710 ISSN-L 2602-0580) AICI

Cartea poate fi achiziționată de AICI

_______________________________

La Editura Siono, din București a apărut un nou volum semnat de Cosminian, scriitor care se află deja în posesia unei tonalități proprii, recognoscibilă dacă citești fie și fragmentar vreuna dintre cărțile sale. Ar fi vorba de mlădierea metaforei după cum impune inspirația. Desfășurarea epică a celor trei volume ale sale, Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp, Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero, și, acum, Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne, se sprijină pe sentimentul iubirii, eterna lege a firii. Întâmplările din volumele sale au totdeauna o aură ușor enigmatică, problemele grave sunt îmbrăcate în metafore așa cum sunt și trăirile care strălucesc, sau cum sunt faptele neprevăzute.

Să ne imaginăm că ne propunem a fi cititorul acestui volum care, firește, a fost gândit să intre mai întâi în competiția vizuală cu numeroasele apariții editoriale care ne încântă și ne atrag privirile oriunde ar fi expuse. Așadar, condiția grafică nu trebuie neglijată. Ca urmare, se arată excelentă. Nu o poți trece cu vederea între celelalte exponate livrești de pe rafturile unei librării. Atractivitaea copertei și-o asumă Claudia Feti.

Prefața cărții, prin autoarea sa, Petruța Petre, ne avertizează că vom avea de-a face cu o poveste plină de surprize. Imprevizibilul se ivește din metafore dar, nu numai. Acestea fac nota particulară despre care pomeneam la început. Ușurința cu care manevrează iluzia că universul epic își are veridicitate, că este chiar așa cum ni-l prezintă metaforele, am mai subliniat-o și cu alte ocazii, și repet, este remarcabilă. Cunoscând acestea, iată-ne oarecum pregătiţi să purcedem la lectura acestui volum cu titlu atât de incitant.

Prima surpriză este că, ne învăluie un parfum imprimat în fiecare pagină.Ar fi, să spunem, o discretă invitaţie la o lectură plăcută. Se astfel confirmă faptul că autorul este un perfecționist, un foarte atent la detaliile care pot stabili o relaționare cu cititorul.

   Mă feresc a povesti în detaliu subiectul. Ar fi ciuntită curiozitatea stârnită de subiectul care, trebuie spus de la bun început, se clasează în trei părți și un Epilog. Pentru a nu răpi plăcerea descoperirii noului, a evoluției epice, mi se pare absolut firesc să mă refer la particularitatea artistică a textului, la valențele sale stilistice în structura epicului.

Remarc de la bun început inventivitatea autorului. El însuși devenind personaj, recunoscut în Naratorul (vocea auctorială). Foarte interesantă această poziție a celui care creează povestea.

Textul ne atrage într-un vertij de întâmplări care, ne-ar putea depărta de realitatea imediată. Dar, nu se întâmplă acesta întrucât Cosminian știe să echilibreze balanța visare-imaginarrealitate, la momentul potrivit. Exact când trebuie. În acest carusel, adevărat carusel dirijat între enigmatic și explicit, Jules Verne este absolut firesc să apară. Legătura dintre Mariette și Jules Verne este o altă dovadă de inventivitate artistică. Într-un angrenaj al visării, gestionat de Fetița cu Codițe, Jules Verne devine și el, într-un anume fel, personaj implicit, precum Fetița cu Codițe – Mariette, precum părinții, precum obiectele fermecate, tabla de șah, sentimentele atât de diverse.

Punctul care susține caruselul este în mișcare, sub forma unui pandant mobil între vis și realitate. Luând în atenție și relaționarea dintre personaje și tehnica folosită, înaintând pe firul epic, ne întâlnim cu Firul Narațiunii, care, uneori se implică explicit în mersul poveștii sau, rămâne doar spectator. Desigur, nu putem să nu remarcăm această altă inventivitate scriitoricească:

„M-am abținut cu greu să nu intervin. Cu toții știm ce se întâmplă dacă Naratorul îi permite Firului Narațiunii să intervină pentru a-și salva personajele, doar pentru că ar putea să le schimbe destinul.” (Cap. 16)

  Putem conchide că avem a cunoaște un demers epic plin de dinamism, o derulare a faptelor trăite la rang de vis ardent sau, nu, de realitate ambiguă, uneori tristă. Oricum, caruselul se învârte între magie, și realitate. Vom accepta să ne imaginăm o tablă de șah misterioasă, o călimară, la fel, o bogată lume de vise pe care o duce cu sine Mariette și, ca element de rotunjire al acestui univers magic, intervine realitatea cât se poate de palpabilă.

Putem conchide că întreaga derulare a epicului poate fi asemuită cu o călătorie fascinantă între cei doi poli numiți deja: real și imaginar legați prin metaforă, (o forță magică de asemeni).

În același registru al metaforei, a surprizelor narative, intră în scenă personaje simbol: Destinul, Timpul, Manuscrisul 66 în forma unei Neașteptări, (ca un colier care o sugera chiar pe Fetița cu două Codițe) sau, Joji, rugat să o îndrume pe fetiță într-o aventură de la un capăt la altul al lumii… De remarcat felul în care Cosminian, și în acest roman, ca și în celelalte semnate anterior, îmbracă faptele dramatice în metaforă și tandrețe discretă. Coloratura aventuroasă a viselor, tristețea, un anume dat dramatic, care ține de destin, legat de fetița cu Sindrom Down, totul este prezentat cu o admirabilă finețe sentimentală.

Călătoria dinspre realitate spre zona fascinantă a visării, a imaginarului și invers, redă un anume fel de-a trăi. Subliniez acest pandant foarte bine strunit. Când ai impresia că Fetița cu Codițe, personajul principal, Mariette, ne va atrage în labirinticele spații ale imaginației sale, unde ne-am putea pierde, la moment, se restabilește un echilibru și intrăm într-o realitate cât se poate de obișnuită.

Veronica Balaj

„Tu, Fetiță cu Codițe”, Issabela Cotelin despre Mariette

„Tu, Fetiță cu Codițe”, Issabela Cotelin despre Mariette

Mariette, frumoasă fată,
Te-am plimbat prin Orășel,
Te-am mai răsfoit o dată,
Te-am iubit din nou la fel.

Tu, Fetiță cu Codițe,
Muză-n vis a lui Jules Verne,
Gândurile-ți sunt mlădițe,
Sufletul din vis – etern.

de Issabela Cotelin

Pe Issabela Cotelin o puteți citi aici: https://semaiintampla.com/

„Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne” a fost publicată de Editura Siono

„Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne” a fost publicată de Editura Siono

Am bucuria să vă anunț faptul că în 20 aprilie 2022 a ieșit de la Tipografie cartea „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, la un an distanță de data apariției cărții „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”.

Cum poți obține un exemplar? Direct de pe site-ul SIONO. La final voi lăsa o listă a locurilor unde poate fi găsită în scurt timp.

Despre carte au scris deja cinci prietene bune ale scrisului meu. Mi-au făcut bucuria de a citi manuscrisul înainte de publicare și apoi au scris prefața și patru recomandări de carte în carte. Le veți putea citi în carte.

Voi reda în cele ce urmează Prefața scrisă de Petruța Petre, căreia îi mulțumesc în mod deosebit pentru cuvintele alese cu care mi-a condus cartea spre publicare.

PREFAȚĂ

Cuvintele devin într-o secundă sărace și se ascund exact așa cum o face Fetița cu Codițe din volumul lui Cosmisian, intitulat sugestiv Mariette –Muza şi Inspirația lui Jules Verne, iar eu acum,ca oricare alt cititor, mă simt dezarmată neștiinddacă este bine să rămân pe loc și să o privesc sausă alerg după ea să-i răpesc toate cuvintele pentrua putea să-mi scriu textul.

Cunoscând stilul lui Cosmisian din celelalte două volume citite, Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp și Lucette – Viața dincolo de imunitate zero, știam că voi avea o misiune grea. Cosmisian scrie îngerește, este un magician al metaforei, se joacă cu înțelesuri, scoate frumosul de unde te aștepți mai puțin, surprinde, atunci când crezi că te-ai obișnuit cu felul în care își țese pânza, Sensibilitatea sa o transpune în cuvinte și cuvintelor le oferă puteri nebănuite. Trezește emoții, le lasă să crească repede, exact cum cresc copiii…, apoi suflă peste ele și le risipește în sufletul cititorului.

Dar cine este ea? Cine este această fetiță – Mariette? De ce a apărut mica fantasmă să tulbure viața unui scriitor? Cum reușește o făptură plăpândă să oprească respirația Narato-rului, să-l facă să tresară, să lăcrimeze sau să zâmbească? Cum de Naratorul nostru pare uneori atât de pierdut, atât de emoționat?
Privit de sus, „dindărăt”, se poate observa cu ușurință duioșia cu care Naratorul călăuzește pașii fetiței, Narator care în momentele dificile plasează povara pe umerii Firului Narațiunii, făcând el însuși câțiva pași în spate, pentru a-și putea trăi emoțiile la maximă intensitate, fără să știe, poate, că odată cu el și cititorul se oprește copleșit de aceleași trăiri. Fără să bănuiască o clipă că și cititorul s-a oprit așteptând ca emoțiile să se așeze în sufletul său.

Narațiunea este la persoana I, naratorul lăsând uneori impresia că nu cunoaște mai mult decât personajul, alteori ne lasă să credem că într-o clipă, atât cât noi, cititorii, am întoarce privirea, ar putea să schimbe complet destinul personajului său.

Uneori avem senzația că suntem spectatori la teatru de păpuși, iar Naratorul este chiar păpușarul care-și mânuiește marionetele. Firul acela de care este prinsă păpușa, invizibil de cele mai multe ori, este Firul Narațiunii, pe care doar un Narator iscusit îl poate pune în valoare și căruia îi poate încredința misiuni importante.

Ne aflăm într-un labirint prin care se caută perpetuu toate instanțele comunicării și în clipa în care, cu sufletul la gură, există iluzia unui tot, imediat acesta se dispersează, plasându-l pe cititor într-o nouă căutare.

Mi-am întărit ideea că autorul este atent la ceea ce se-ntâmplă în jurul său și că este un fin observator al ființei inocente – copilul.

Observasem în opera literară Lucette acest aspect de o finețe impresionantă, iar acum am primit confirmarea. Se observă grija cu care Naratorul călăuzește pașii fetiței. Dar Doamne, cine este fetița? Iar apar zeci și zeci de întrebări în mintea cititorului. Fetița cu codițe este Muza? Nu, fetița cu codițe este Mariette. Ei, da! Linia dintre real și imaginar este atât de fină, încât uneori dispare și cele două planuri se contopesc într-unul singur ca o iluzie. E ca atunci când privești liniile de cale ferată și la început le observi drepte și paralele, pentru ca apoi să-ți lase mereu impresia că se unesc și se separă continuu. Așa te fură povestea, te introduce într-o lume din care fie nu mai vrei să ieși, fie cu greu deschizi poarta către realitate.

Povestea în sine este emoționantă, drama este profundă, sensibilă și reală. Taie în carne vie la propriu, lasă urme adânci în conștiința cititorului care, de fiecare dată, are nevoie de clipe de meditație, de momente de căutare de sine, de fire invizibile de care să se prindă strâns pentru a-și păstra echilibrul și pentru a rămâne în contact cu lumea reală. În mod sigur, volumul Mariette – Muza şi Inspirația lui Jules Verne va avea un ecou frumos, va trezi întrebări și-l va plasa pe cititor în ipostaza omului aflat în căutarea răspunsurilor. Aceasta este menirea unei opere literare, acesta este rolul unui scriitor. Cosmisian este autorul care m-a impresionat încă de la început, de la prima sa apariție editorială, și sunt convinsă că deține resurse nebănuite pentru a face asta în continuare. Este, cu siguranță, o revelație a literaturii noastre contemporane.

Și iată cât de frumos sufletul unui Narator țese povestea: „Mi-a fost dificil să aleg unde să îmi fixez rolul de Narator, așa că am rămas în apropierea doctoriței. Detaliile despre tăcerea Mariettei i-au rămas în gât doamnei Ecaterina, sufocând-o de suferință. Auzise puțin din toate acestea la telefon, dar greul părinților era intensificat aici. Speranța de a găsi răspunsuri i-a făcut să agite minutele în care au povestit despre momentele ce au urmat episodului de febră al fetei. Ochii i s-au umplut de lacrimi, mai mult pentru durerea părinților, decât pentru lipsa de reacție a unei fetițe cu o condiție medicală ciudată, despre care oricum se știau prea puține lucruri.”

Petruța Petre

Descriere

Dacă în Mouelle Roucher Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă, care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman, Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane. (N Marianne)

Îmi rezerv dreptul de a-l numi pe autor unic prin felul său uimitor de a transforma cuvintele în imagini de un estetic vizual dus până la sublim. (Ami Ancelin)

Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet. (Cristinne CC)

Mariette este o lume formată din mai multe lumi, un labirint în care Timpul şi Destinul se întrepătrund şi apoi se risipesc, asemenea unei păpădii atinse de vânt, între trecut şi clipa prezentă, făcând între ele o punte ieşită dintr-o călimară a cărei cerneală ascunde mistere şi secrete. (Potecuța)

Mariette & Lucette împreună cu celelalte titluri Siono pot fi găsite:

Rețeaua națională Humanitas

București (Auchan, Cișmigiu, Kretzulescu, Magheru) • Alba Iulia • Bistrița • Brașov • Cluj • Galați • Oradea • Piatra Neamț • Ploiești • Sibiu

Rețeaua națională Cărturești

București (Verona, Carusel, AFI, Modul Cărturești, Promenada) Arad • Baia Mare • Brașov • Brăila • Cluj-Napoca • Constanța • Craiova • Iași • Oradea • Pitești • Ploiești • Sibiu • Suceava • Timișoara

Rețeaua națională Alexandria

Arad • Bacău • Bistrița • Botoșani • Buhuși • Buzău, Câmpulung Moldovenesc • Fălticeni • Focșani • Galați • Gura Humorului • Iași • Onești • Piatra Neamț • Rădăuți • Râmnicu Vâlcea • Roman • Suceava • Târgu Ocna • Vatra Dornei

Șt. O. Iosif – Brașov
Mihai Eminescu – București
Elstar – Câmpina
Gaudeamus – Cluj-Napoca
Prăvălia cu Cărți – Constanța
Dorian Gray – Constanța
Aida – Drobeta-Turnu Severin
Casa Cărții – Iași
Junimea – Iași
Esotera – Timișoara
Libris Eminescu – Târgu Mureș
Librali Cart – Turda
Galerie Moldave – Paris

ONLINE
Cărturești
Humanitas
Libris
Adler
Galerie Moldave

Cosmisian @ Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022

Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022

„Femeia, o metaforă care a prins viaţă”, de Cosmisian

Mențiunea II (Medalie – argint) – „Elogiul Iubirii” – SENIORI – PROZĂ

Am participat la Festivalul-Concurs „Elogiul Iubirii” cu Proza Scurtă „Femeia, o metaforă care a prins viaţă”. Gala de Premiere va avea loc în data de 18 iunie 2022, la Buzău, când va avea loc și Lansarea Antologiei Prieteniei Vol. VI, în cadrul celei de a IV-a Conferințe Naționale ASCIOR.

„Femeia, o metaforă care a prins viaţă” face parte din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut” (Sept 2021 – Ian. 2022)

Voi lăsa în continuare textul oficial al Concursului, urmat de propunerea mea.

Le mulțumesc organizatorilor – Mirelei Minuța în special, Juriului și Participanților pentru o asemenea ocazie deosebită de a pune în valoare fațete ale Iubirii.

____________________________________________________________________

Mirela Minuţa, 13 martie 2022

CLASAMENT – Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022
În Competiție s-au înscris peste 350 de concurenți dintre care au fost validate, conform regulamentului, un număr de 311 lucrări.

Mulțumiri, cu prețuire și recunoștință, membrilor juriului care au sacrificat din timpul lor pentru evaluarea lucrărilor!

Gala de Premiere va avea loc în data de 18 iunie 2022, la Buzău, când va avea loc și Lansarea Antologiei Prieteniei Vol. VI, în cadrul celei de a IV-a Conferințe Naționale ASCIOR.

Felicitări tuturor celor 311 participanți!

CLASAMENT „Elogiul Iubirii” – SENIORI – PROZĂ – Cosmisian – Mențiunea II (Medalie – argint)

____________________________________________________________________

Femeia, o metaforă care a prins viaţă

De Cosmisian

Era vară când am început să scriu povestea Ioanei. O scriam în mintea mea, acolo unde pot răsturna situația cu ușurință. Întrucât era mult prea cald și acest lucru se vedea pe tricoul umezit de la vântul fierbinte și cafeaua parfumată, băută în mers, fierbinte și ea, am șters începutul și l-am plasat în aprilie. E mai bine în aprilie, nu crezi? Mi s-a întâmplat să șterg anotimpuri și să nu mai găsesc drumul înspre ele. Un risc pe care îl urăsc la îndeletnicirea de scriitor.

Ioana este medic. O profesie apreciată în zilele noastre. În cazul ei, aleasă de către mine. Când mă gândesc la ea, o văd mai curând ca pe o inimă mare care a primit un trup mic de femeie. Iubește omul până la delimitarea lui în cromozomi. Am întâlnit-o în drumul spre casă. Al ei. Al meu nu conta atunci.

În acea zi de aprilie am ajutat-o să coboare o creangă de cireș sălbatic la nivelul respirației ei. Ei îi părea prea sus, mie aproape că mi-a intrat în ochi. De obicei mă aplec să trec pe sub ea, gândindu-mă la dezavantajele pe care le au oamenii înalți. Când nu este în floare, o tai la nivelul meu.

De această dată am ales să o cobor la nivelul personajului meu feminin, la nivelul perfecțiunii, nesigur fiind de reacția ei. Ar fi putut spune că am vrut să o împiedic să treacă de ea, de parcă primăvara putea fi cuprinsă cu mâna și oprită. Mi-a zâmbit prea puțin pentru că i-am adus primăvara la nivelul de la care îi putea asimila metafora. După ce a inspirat adânc, cu ochii ei clari ca cerul senin, mărginiți de sprâncenele ei subțiri și lungi, și-a ridicat privirea spre binevoitorul ei trecător, o privire ce trăda notele sublime ale înfloririi. O priveam fără a-mi lua ochii de la ai ei, lăsând creanga să își spună ultima replică din acest scenariu impus.

Ai văzut vreodată o tânără femeie care îți zâmbește direct în destin? Să nu mă crezi un simplu făuritor de metafore. Ea chiar m-a privit și am văzut-o devenind parte a destinului meu. Aproape că mi-am scuturat capul ca să mă trezesc. Este doar o privire. Poate sunt alergic la polen, deși nu simt nimic inconfortabil. Ce simt eu? De ce nu încetează să mă fixeze cu privirea ei? Oare ce simte ea când ochii îi plutesc în delirul cu care îmi oprește rațiunea?

De ce mi se pare că orice s-ar întâmpla de aici înainte este ceva ce amândurora ne este cunoscut? Aveam o explicație, pe care mi-a topit-o când mi-a spus un „Mulțumesc” deloc nesigur sau șovăitor. Glasul ei era feminin, pe cât de ferm, pe atât de dulce. Mi-am simțit gâtul rebel, incapabil să mai tragă aer în piept. O emoție pe care o simțeam în mine, dar pe care o inspirasem din privirea ei. Oare de aceea mi s-a blocat respirația? Să fi inspirat o senzație a noastră, una care se cuibărește în noi, agățată de pieptul nostru înainte de a ne fi oferit deliciul unei prime conversații?

I-am rupt o crenguță nouă de cireș sălbatic, una compusă din floricele aglomerate. A cuprins-o cu degetele ei albe și subțiri. Ai urmărit dansul elegant pe care îl desăvârşeşte mâna unei femei când cuprinde primul buchet de flori din sufletul primăverii? Nu-i așa că este intimidant? Dacă nu s-ar fi mișcat de pe un picior pe altul, aș fi fost surprins admirând-o cu primăvara peste tot pe chipul ei. Balansul ei era suav, poate fără să își dea seama, imitând trecerea timpului.

Nu am întrebat-o dacă merge spre casă. Parcul era destul de departe de zona rezidențială, așa că am presupus că a venit să admire natura ce și-a revenit din adormire. Când am văzut-o eu în parc, cu părul căzut în perfecțiune peste umerii ei fini, am avut un sentiment de déjà vu, fără explicație. Impactul a fost reciproc, aveam să aflu eu la scurt timp după ce ne-am așezat pe o bancă din capătul celălalt al parcului.

Nu credeam că bărbații se pot îndrăgosti pe loc. Sau, de la prima vedere. Dintotdeauna am crezut că un bărbat ce se trezeşte cu inima pusă pe călătorit printre stele, din prima, sigur dă dovadă de superficialitate. Până în acea zi am crezut multe lucruri. Obișnuit să plantez gânduri în mintea personajelor, am fost înșelat de această libertate, o libertate care subjugă forța pe care o are complexitatea experienței umane. Iată aici o scenă în care personajele o iau înaintea autorului, frângând în el preconcepția nefericirii. Un bărbat care nu se poate îndrăgosti de o femeie ce îmblânzește primăvara este mai mult mort decât viu. Bine îi stă vieții să surprindă din nou și din nou cu renașterea naturii și a iubirii.

Ceva s-a întâmplat din acea zi, pentru că am simțit că sufletele ne aparțin. Sufletele care își aparțin au nevoie de timp pentru a se desăvârși sub misterul revenirii, acea primăvară neașteptată a vieții care te face să trăiești din nou. Când aceasta se întâmplă, uiți că Ioana are o viață pe care a adus-o cu ea până sub cireșul sălbatic, că tu ai o viață ale cărei detalii parcă nu mai contează. Încă. Și aceasta în cazul amândurora. Nu aș modifica nimic la acest punct, poate doar muzica ce îi însoțește pe noii mei protagoniști ai narațiunii.

Plimbare. Niciodată nu am înțeles motivul pentru care doi adulți aleg să își povestească lucruri care par a fi luate mai curând din varianta bună a vieții unui om. Am povestit foarte multe banalități, fiecare dintre ele fiind cumva suspendată într-o formă ciudată de generalitate. Niciunul nu oferea detalii care să lege omul de vreun loc, serviciu sau posibil un partener de viață. Poate de aici și aparenta superficialitate.

Banalitățile au readus o bucurie pierdută pe chipurile noastre. Știi când ți se încălzește dintr-o dată inima și-i poți număra bătăile, chiar neregulate? Cutia toracică se transformase într-un lampion luminat și încălzit de zâmbetul și căldura vocii făpturii ce nu înceta să mă surprindă.

Uitasem că îți poți simți inima. Oh! Aveam inimă și eu! Trăisem într-o singurătate usturătoare. Spre deosebire de femei, care simt singurătatea până în adâncul nopților nedormite, sau în capul pieptului, zvâcnind energic, eu – bărbatul – pierdusem demult lupta cu tot ce ține de viață și emoția pe care o plămădește.

Dincolo de povestea pe care o scriu, nu mă simțeam singur. Trecusem de prea mult timp de o asemenea boală numită „a simți”. Eram doar pierdut de mine. Se prea poate ca eu să caut să anim personaje cu trăirile pe care le neg? Singurătatea unui bărbat este ca o stare de amorțire a simțurilor, a unui suflet inert și incapabil să aibă cea mai vagă senzație că există. Până în acel moment.

Timpul a trecut bucuros că nu a trebuit să se mai interpună cu încăpățânarea scriitorilor care cred că le știu pe toate. De această dată a fost ca o ploaie ce udă pământul fără a-i deranja verdele. Nouă ne-a prins bine să nu ne mai gândim că timpul trece. Astăzi el nu a trecut. El a devenit un moment plin de căldura amintirilor ce nasc dor și o ciudată atracție ce se intensifică în plină noapte, răsucind în inimă gânduri de viitor.

Pe Ioana o lăsasem să meargă acasă singură. O priveam cum își lăsa trupul să se unduiască pe muzica parfumului de copaci abia înfloriţi. Întotdeauna mi-a plăcut să îmi privesc personajele plecând, mai ales atunci când anticipam că își vor întoarce chipul pentru încă un zâmbet, pentru o altă fluturare a mâinii. Acest lucru promite o revedere, nu crezi?

Eu am mai rămas în parc pentru o bună bucată de timp. Nu locuiam în lumea aceea, eram doar scriitorul ce o creionase din joacă. Aș fi plecat spre lumea de dincolo de albastrul ce s-a cuibărit deja pe câteva pagini goale. Am refăcut în minte senzațiile pe care le născuse în mine o femeie pe care am creionat-o între anotimpuri, poate și pentru că o văzusem alunecând spre intangibil, spre o lume a ei, departe de stilul cu care am scris despre ea. Speram ca întârzierea de a mă retrage din lumea pe care o naște scrisul meu să o facă să rămână încă puțin cu mine, poate ca personaj feminin ce transcede nevoia mea de a scrie.

Din lumea scrisă nu poți împrumuta personaje chiar dacă simți nevoia de a le urmări traiectoria. Câți dintre noi nu și-au făcut griji pentru personajele lor între episoadele scriitoricești?

Există unele făpturi care apar în umbra peniței, când nu ești pregătit să le oferi un loc, nici măcar unul pe care să îl ocupe din nevoia de recuzită. Au ele o putere de a te tulbura prin apariția lor pentru o clipă, una pe care o mai egalează doar ideile pe care le ai dimineața când încă nu ești sigur că te-ai trezit. Îți spui că le vei ține minte, sau că le vei nota de îndată ce te dai jos din pat, doar că adormi. Știi din zecile de readormiri că această ațipire descompune amintirile până la gradul de uitare, dintre acelea care te fac să știi că ai uitat. Și tot adormi. Și tot nu te ridici să le notezi. Iată motivul pentru care am preferat să mai rămân în povestea ce a surprins până și un scriitor fără inimă ca mine. Dacă nu o voi mai întâlni vreodată?

Mi-am desprins stiloul de lumea pe care am cunoscut-o scriind, am întors pagina și am așezat stilul la întrepătrunderea celor două reflexii perfecte ale unui viitor neatins încă. Stilului îi pusesem capacul de teamă ca nu cumva lumea Ioanei să se ascundă în cerneala pe care o conține rezervorul acestuia. M-am lăsat pe spate pe spătarul arcuit al scaunului până i-am simțit textura dură cu care îmi ținea piept. Mi-am ținut mâinile adunate la ceafă până mi-au amorțit. Din ce scrisesem mi-a rămas întipărit un singur lucru. Aveam inimă.

Tu atingeai crenguța coborâtă spre tine,
Eu vedeam printre crengi
Fire de soare, fire de lună,
Fire de planete nu prea îndepărtate,
Pline de lumină,
Sfidând umbrirea pământului
De la Apus spre Răsărit.
Un fascicul de lumină
A pătruns prin desișul florilor pe chipul tău,
Topindu-se pe puritatea lui.

„Îmi pari foarte cunoscut”, mi-a șoptit încântată. „Este o propoziție pe care sunt sigur că ai auzit-o de la bărbații care încearcă să surprindă o femeie, dar iată aici excepția, ți-o spune o femeie”. Ea mi-a zâmbit, iar eu i-am cuprins palma cu delicatețe, poate pentru că în ea era prima crenguță pe care o rupsesem pentru ea, poate pentru că îmi doream să o simt cât mai mult timp. Palma ei era răcoroasă ca adierea vântului ce aduce parfumul florilor în sufletele celor îndrăgostiți. Era în mâna mea când am coborât-o aproape de trupul ei. Mi-a cuprins-o cu cealaltă mână și a lipit-o de pieptul ei, apoi a repetat: „tu chiar îmi pari cunoscut. Am senzația că tu mă știi mult mai bine decât ai vrea să aflu”.

O priveam rătăcit în ochii ei, poate mult mai direct decât pentru un simplu contact vizual. Fără să îmi dau seama că privirea mea o pătrundea și o speria, mă blocasem într-o stare de admirație pe care nu cred să o fi avut vreodată. Mi-a împins mâna și s-a dat înapoi un pas, încercând să riposteze. „Dacă mă mai privești așa în ochi, eu plec! Nu mă poți privi așa! Uite, privește oriunde, dar nu mă dezarma cu privirea ta. Are ea ceva ce mă… De ce faci asta?”

Oare ce făceam? Credeam că Ioana mă privește, nu doar în ochi, nu doar în suflet, ci în viitor. Poate de asta a simțit ea că ne-am mai întâlnit, poate de asta simt eu că privirea ei îmi oferă acces spre o lume ascunsă nu doar în inima ei ce iubește, ci și în viitorul ce îl nasc astfel de momente.

Ne-am plimbat pe o alee plină de cireși în floare. Ioana a văzut o bancă pe care căzuseră multe petale, pe care ne-am așezat. O priveam vorbindu-mi despre viața ei, despre acele lucruri care par banale până să le asculți privindu-i chipul, până să îi urmărești buzele ce nuanțează fiecare sunet. Chipul ei devenise plin de trăsături încântătoare, pe care le absorbeam flămând. Mi-a rămas în minte un lucru de care îi era dor.

Avea dreptate că ne-am mai întâlnit, dar nu în termenii pe care i-ar înțelege cineva din lumea pe care o scriu. O făcusem când îmi pregăteam o ciornă pentru prima întâlnire, despre care nu avea cum ști. Era, până la urmă, personajul principal, merita o rescriere a acestui moment. Senzația de déjà vu era reală până și pentru lumea ei, pentru că această primă întâlnire era o rescriere a ciornei. Ce nu îmi pot explica eu este apariția florii de cireș în buzunarul de la piept al cămășii mele, iar acest lucru inexplicabil era primul dintr-o listă a lucrurilor care tranzitau între real și fictiv.

*

Unul dintre cele mai importante lucruri când scrii este acela de a-ți numi scriitura ciornă. Ciorna este derivatul suprem al creației literare ce-și caută perfecțiunea pe care o naște cuvântul înainte să își limiteze semantica din albastrul cernelii. Din ea îmi nasc chipul alb al Ioanei, chip ce este delimitarea dintre perfect și imperfect. Am privit-o pășind spre mine, entuziasmată de zborul albinelor ce au crezut că lumea este dintotdeauna roz. Inspira adânc parfumul primăverii, oprindu-se din loc în loc. Am rescris acest moment în mintea mea de multe ori, dar niciodată nu i-am îndepărtat acesteia oprirea. Își așeza de fiecare dată o mână pe piept de parcă ar fi simțit aerul pătrunzându-i trupul firav. Mi-am dat seama că ciornele au o capacitate limitată de rescriere a unor detalii. Perfecțiunea ei îi era întipărită întotdeauna pe chip, fiind de sine stătătoare.

Ne-am întâlnit sub creanga de cireș sălbatic, acolo unde florile păreau a ne aștepta cu cele mai înflorite buchețele din parc. Ochii ei nu aveau o culoare definită, doar lumina lor era constant caldă. Am întins mâna spre crenguță, privind spre chipul ei. Trăsăturile ei erau născute în spontaneitatea cu care un scriitor se trezește în preajma unui personaj feminin pe care nu îl scrie pentru a-l limita la imaginația sa, nu îl definește pentru a-i potența candoarea, ci îi oferă libertatea absolută de a fi, de a exista dincolo de claritatea descrierilor, lucru pe care îl poți face numai când nu ești îndrăgostit de personaj. Când acest lucru se întâmplă, îl privești cu atenție, flămând, și doar simți.

Degetele ei mi-au atins mâna. O clipă mi-am oprit și eu brațul în aer, privind-o în ochi. Florile de cireș sălbatic au devenit o coroniță vie pe luciul părului ei, închis la culoare. Iată un detaliu pe care îl văzusem doar la această rescriere. O ființă născută din perfecțiunea albului menit să vindece și-a primit cununa din sânul primăverii, iar eu mi-am permis să îi așez o șuviță pe după ureche. Pentru o clipă am oprit rescrierea ciornei în mintea mea pentru a-i asimila perfecțiunea. Mi-am trecut palma deschisă peste chipul ei, admirându-i buzele în forma unui sărut. Oprisem în momentul în care făptura mima un sărut destinat primăverii, unul ce se asemăna foarte mult cu o floare de cireș înflorită, plină de petale. Aș fi atins-o și pe buze, pentru a le învăța conturul, un lucru pe care oricum urma să îl fac. Am continuat cu coborârea crengii și am privit-o mirosind florile, încântată. Mi-a mulțumit mai mult în șoaptă, firav precum crenguța pe care o rupsese aproape de nasul ei, de buzele ei. Ne-am privit preț de câteva clipe, nu știu câte să fi fost.

Mi-a permis să o însoțesc spre fântâna ceramică de unde începea aleea mărginită pe ambele părți de cireși în floare. Din loc în loc, parcă născute din rădăcini ce se credeau periscoape, se întrezăreau bănci din lemn, ocupate aproape de fiecare dată cu perechi de îndrăgostiţi. Fiecărei povești de iubire i se cuvine un scriitor de ciorne, unul care să privească spre viitor, spre locul de unde ultima bancă de pe alee are menirea de a lega destine de orizont. O fixasem cu ochii, știind că nu putea fi ocupată vreodată de vreun personaj scăpat de sub controlul firului narativ. O scrisesem cu o cerneală ce o făcea invizibilă pentru personajele ascunse între rânduri.

Părul Ioanei se unduia ca un lan de maci. Aerul moale de primăvară se furișa între noi, curios de șoaptele pe care buzele tinerei le oferea universului. Curios am fost și eu de mișcarea buzelor ei, de pauzele pe care le făcea pentru a mă face să îi privesc ochii. Acela a fost momentul în care am înțeles un alt lucru ce nu se putea schimba în progresia pe care o au ciornele în mintea unui scriitor.

Un mare avantaj când scrii ciorne este acela de a pune pe pauză, pentru o clipă firul narațiunii pentru a te lăsa purtat de ceva ce nu ai scrie vreodată. Sunt lucruri pe care nici ciornele născute în secret nu le vor putea absorbi în fibra literară a scriitorului. Undeva, în ascuns, scriitorul simte că personajul lui, sortit oarecum repetiției ce îi îmbracă lumea, este o făptură din altă lume, dincolo de scris, ce îl caută, care se regăsește în banalitatea pe care o are el atunci când rescrie ciorne. Ațipisem cu mintea la scris și am pus o asemenea secvență pe seama poziției nesănătoase în care bătătoream catifeaua fotoliului.

Ioana respira primăvara în fiecare întâmplare pe care o povestea. Avusese o copilărie plină de aventuri pe dealurile înmiresmate de parfumul cald al florilor sălbatice ce colorau zilele târzii de vacanță. Crescuse aproape de munți, de care se ținea cu o mână. Iubise înălțimea lor, pe care o privea cu mâna adusă la ochi pentru a forma un monoclu al orizontului înălțat. Detaliile pe care le șoptea nu i le insuflasem eu pe ascuns. Și le născuse ea în taină, între rescrierile mele, făcându-mă să adăpostesc în minte posibilitatea ca ea să fie o făptură de care nu îmi amintesc eu, dar care se putea folosi de mine pentru a-i face loc în lumea cuvintelor mele. Ioana părea tot mai mult o metaforă care a prins viaţă.

*

Câteva nopți am căutat indicii care să îmi ofere răspuns pentru o lume a ciornelor de care mă știam singur conștient. O pierdusem fără explicație. Rămăsesem cu prea puțin din recuzita pe care o creasem pentru cele câteva clipe pe care le petreceam alături de Ioana, o ființă ce s-a dovedit a fi dincolo de presupunerea că o născuse imaginația mea. Senzația că ne știam era copleșitoare. Doar că acum era atât de departe. Pierdusem lumea din interiorul ciornei.

Mă obișnuisem cu sincronul creat de lumea din parc, iar acum priveam spre interiorul acestuia și nu îl mai recunoșteam. Era o întindere a lipsei de detalii, acea simplitate ce ucide unui scriitor capacitatea de a scrie. Îmi căutam drum spre lumea creată pentru ea, singura în care mi-am dorit să existe un anotimp al primăverii perpetue. Pentru ea. Gândul că trecerea timpului nu iartă limitarea creației literare m-a făcut să cred că eram responsabil pentru ruina pe care o vedeam peste tot. O lume ca aceasta nu își avea sensul în absența ei, a senzațiilor pe care zâmbetul ei le făcea să înmugurească într-un suflet uscat ca al meu. O doream înapoi pentru ea, o făceam pentru mine.

Pe când făceam planuri pentru a o aduce înapoi, o adiere de vând a suflat o crenguță de cireș, împingând-o spre picioarele mele. Era ruptă de curând și încă purta câteva cupe roz de înflorire diafană. Am privit petalele şi-am spus în sinea mea, tăcut precum liniştea ce aduce roua pe frunze de dimineaţă, că cele mai tulburătoare momente ale vieţii sunt cele liniştite. Liniştea este revolta cea mai pregnantă a căutării! Sau, a devenirii. Aveam un indiciu acum. Lumea ciornelor mele s-a ruinat de foarte puțin timp.

Puteam oare reface o lume pierdută pornind de la o crenguță de cireș, rătăcită într-o lume în care dispăruseră detaliile? Ceața densă se ridica lent, fiind absorbită în pieptul orizontului. Nu foarte departe de mine, așezată pe un câmp plin cu petale de cireș, puteam zări un trup de femeie. Era ghemuită, cu spatele la mine. Sau, cu fața spre orizont. Nu am stat pe gânduri și am pășit spre singura ființă umană pe care o mai păstra imaginația mea. M-am oprit foarte aproape de ea și am atins-o pe umăr foarte gingaș. Nu s-a întors, dar a întrebat cu o voce stinsă dacă i-am simțit lipsa. Mă recunoscuse din prima, chiar fără a se întoarce?

M-am așezat aproape de trupul ei, lipindu-mi spatele de a-l ei. Căldura trupului ei se putea simți atât de bine. I-aș fi spus că dispariția ei m-a lăsat cu o lume pustiită, dar eram prea copleșit de senzația că rolul de scriitor al ciornelor s-a inversat. Mi-era greu să accept implicaţiile acestei răsturnări de situație, poate și de teamă. Pentru mine, lumea de care avea nevoie Ioana era una a înfloririi fără vreun efort, plină de zâmbete ce făceau concurență cu petalele proaspete de flori de cireș. Erau atât de catifelate, distinse și sidefate… Pentru ea, o ființă născută într-o lume diferită de cea a simplei imaginații, perfecțiunea i se întipărise în privire după ce risipirea i-a frânt inima, lăsând-o fără primăvara perpetuă promisă de mine.

Mi-am dus o mână la spate, căutându-i-o pe a ei. Știam că ne vom atinge degetele, tremurânde și nesigure, chiar și pentru o clipă înainte de a le încrucișa într-o îmbrățișare a palmelor. Strânsoarea era a ei. Mi-a șoptit tristă că am părăsit-o în cele mai chinuitoare momente ale vieții ei, dar eu nu știam nici un moment în care să o fi uitat. Cu siguranță că și ea, personajul meu suprem din această suită imponderabilă de ciorne, m-a pierdut la un moment dat, crezând că am părăsit-o. Ne-am pierdut unul pe celălalt crezând că ne-am părăsit.

O tratam ca pe un personaj ale cărui stări erau întotdeauna în așteptarea unei permisiuni din partea mea. Un personaj poate aștepta mult până să i se permită, tot sub incidența dictării, să simtă. Și iată aici un personaj care se ridică deasupra limitării gravate pe firul dezvoltării oricărui personaj. Era de dincolo de aceste neajunsuri scriitoricești. Era tristă și cu sufletul sfâșiat pentru că o părăsisem. Mi-a cerut să nu o mai părăsesc vreodată. Mi-era teamă să îi promit acest lucru. O făcusem deja fără să știu. Mi-ar fi fost mai ușor să o privesc în ochi. I-aș fi atins chipul translucid cu palmele, până spre bărbie, asigurând-o că îi sunt aproape, îmbibat în cerneala ce a născut-o.

În mâna dreaptă țineam crenguța de cireș sălbatic, încă plină de flori. Am mirosit-o, gândindu-mă la privirea ei caldă. Îmi dusesem mâna la spate, căutându-i cealaltă mâna. Ne-am găsit ușor, poate și pentru că își ținea palma ca sprijin, aproape de corp. I-am atins partea superioară a palmei, urcând lent spre încheietură. Eu nu îi putea vedea rănile, ea nu putea vedea cum i le vindecă o simplă crenguță de cireș, frântă și ea. Am plantat-o împreună pentru a ne reface drumul spre aleea plină de cireși în floare.

*

Riscul pe care și-l asumă un scriitor mult prea prins în lumea personajelor lui nu este cunoscut cu ușurință dincolo de actul scriitoricesc. Unele personaje se veştejesc ca o crenguță de cireș ruptă, lipsită de seva ce i-a promis rodirea. Și, dacă nu ar exista și dincolo de litere, le-ai putea opri suferința făcând pauză. Doar că în cazul Ioanei nu funcționa această metodă ce ar încerca să îi oprească tinerei suferința. Ea exista dincolo de ce credea însuși scriitorul că i-ar defini existența.

Mi-aș fi așezat penița pe albul ciornelor așa cum aș fi făcut-o pe tenul ei alb, dacă aș fi avut siguranța că ne-am reîntregi lumea, că i-am putea oferi un viitor. Aș fi scris pagină după pagină în căutarea primăverii, dar aceasta se legase de aripile timpului, fiind trasă spre o parte a viitorului pe care nu o stăpâneam.

Mi-am oprit gândurile și am strâns din ochi. Era timpul să mă ridic în picioare, să mă întorc și să văd dacă Ioana era acolo, cu mâna strânsă în jurul tulpiniței de curând înrădăcinată, sau era o plăsmuire a unui scriitor ce și-a pierdut personajul principal.

Pe măsură ce trupul mi se ridica, vântul mă acompania foșnind prin ceva ce păreau frunze. Doar că nu mai exista așa ceva în lumea artificială pe care o construisem pentru Ioana ca să o eliberez. Asta credeam eu, că nu erau frunze, că Ioana ar fi trebuit să se simtă liberă. Și nu era așa.

M-am răsucit până în locul în care mă așteptam să o văd. Mi-am deschis ochii și nu era acolo. Parcul nu mai avea ziduri, nu mai avea limite. Era o întindere nesfârșită spre orizont, având o alee centrală pe care erau așezate din loc în loc băncuțe. Parcul era plin de oameni care se plimbau, sau ședeau pe bănci, doar că toți arătau la fel și nu aveau chip. Am încercat să o caut, să o identific după strălucirea pe care chipul ei o avea încă de la prima noastră întâlnire, dar nu am avut succes. O lume nouă ce abundă în cireși înfloriți, plină de oameni fără trăsături, iată ce am văzut oriunde am încercat să o găsesc.

Am zărit destul de aproape un cireș ce părea mult mai înalt decât oricare altul. M-am apropiat de el și am văzut că la baza lui era legată o funie pe care o mai văzusem înainte, pătată cu sânge uscat de la rănile pe care le produsese în zilele în care Ioana încerca să și ascundă traumele la capătul unui zmeu suspendat. Să-și fi găsit vindecarea renunțând, să fi fost vindecată de durerea ce o lega de trecut și să fi legat funia de trunchiul cireșului ca semn de aducere aminte? Renunțase la durere și la vină pentru mine, lăsând în urmă un indiciu?

Cu mintea plină de întrebări priveam spre abundența florilor din cireș. Parfumul lor era proaspăt ca al Ioanei atunci când am atins-o pe chip, așa că mi-am întins palmele spre catifelarea lor pentru a le simți. S-au aplecat de la sine și mi-au atins degetele, umezindu-le cu nectarul lor însiropat de rouă. O simțeam în atingerea cireșului, o adulmecam de aproape, confuz. Devenise ea însăși un cireș sălbatic? Se eliberase înflorind, devenind ea însăși anotimpul pe care crezusem că îl țin în urmă pentru ea?

Lăsate libere, personajele feminine renasc de la sine, devenind însăși primăvara pe care o creionează un scriitor ca suport pentru existența unei ciorne rescrise. Ioana era o crenguță frântă în lumea ei și purtată fără prea multă considerație din ciornă în ciornă. Frântă de mine, ignorant fiind, rănită de trecutul ei ce o măcina noapte de noapte, a căzut la pământ, risipindu-și chipul ce o făcea unică. Aproape că o pierdusem.

Spate în spate stăteam cu ce rămăsese dintr-un personaj, cu care am plantat o crenguță de cireș în lumea pe care o creaserăm împreună. Vindecarea de trecut i-a venit atunci când pământul se prinsese de trupul ei micuț și o ajutase să se înrădăcineze, să nu mai alerge fără oprire în căutarea unui viitor pe care îl credea legat de orizont. Îl purta în pieptul ei, sprijinit de bătăile inimii ei micuțe. Înrădăcinarea a făcut-o să se vindece de trecut, preschimbând cruzimea vinei ce o lega de durerile din suflet. O femeie ce a lăsat în urmă o vină însușită fără temei, pe care o crezuse legitimă, a devenit un anotimp al înfloririi. Afirmasem de sute de ori că femeia are capacitatea înnăscută de a reînflori, iar acum aveam în față o lume întreagă ca dovadă. Oare Ioana va redeveni ființă umană?

(Frânturi din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, Cosmisian, 2021)

Dia despre „Lucette – viața dincolo de imunitate zero”

Dia despre „Lucette – viața dincolo de imunitate zero”

„Lucette este reflecția delicateței și emoției, a cuvintelor ‘sensibilitate’ și ‘gingășie’ . Este o poveste nu doar captivantă, cât aproape palpabilă prin prisma condeiului lui Cosmisian, care nu numai că te aduce aproape de personaje și te îndeamnă să te identifici cu scene cât se poate de empatice, dar te prinde în mreje și te face personaj în propria-i carte. ” – Iuliana Cazan, blogger – Glasul literaturii

Poți citi fragmente urmând linkul următor

Cartea poate fi comandată urmând linkul următor

Despre Canalul Youtube al Dianei: Bun găsit pe canalul meu de Youtube! Sunt Diana Mîndrilă, mamă, soție și iubitoare de cărți și frumos. Videoclipurile pe care le veți găsi aici vor fi cu și despre cărți, dar voi aborda și alte subiecte despre viața mea și ceea ce mă înconjoară. Periodic voi publica o serie de filmulețe în care voi citi povești de seară pentru copii. Sper să vă placă alături de mine. Și nu uitați: abonați-vă și apăsați clopoțelul pentru a primi notificări de fiecare dată când public ceva. Vă îmbrățișez și vă urez ca tot ce e mai bun să vă invadeze viața!

______________________________________________________________

Filă de jurnal
A fost cândva prea puțin în viața ta
Notă: aceste versuri, rearanjate, îi aparțin lui Marcel. Sunt scrise după ce a aflat de la medici că soția lui…

Ai simțit vreodată
cum tai cu vorbele tale alte vorbe,
sugrumându-le literele cu putere,
scoțând din miezul lor secretele cuvinte,
ce zăceau parcă de-o eternitate în ele?
Ai simțit vreodată
cum mergi pe cărări labirintice,
iar în urma pașilor tăi se țese viitorul,
un viitor ce privește acuzator
din ruinele ierbii strivite?
Ai simțit vreodată
cum e să minți un copil
doar pentru a-i salva o copilărie
ce deja a murit în ochii lui,
dar pe care tu nu o crezi dispărută?
Ai simțit vreodată
cum îți înghiți propriile lacrimi,
doar pentru a nu le topi pe ale fetei tale
în mascarada de cretă
ce dansează haotic în jurul tău pe asfalt?
Ai simțit vreodată
cum involuntar revii
la locul amintirii dureroase,
adunând pe furiș visele,

speranțele fărâmițate în alizeul timpului?
Ai simțit vreodată
cum florile se ofilesc
doar cu o singură privire
ce poartă trista decadență
în flăcările nestingherite ale neiertării?
Ai simțit vreodată
cum clipele lovesc
în ființa ta ca niște secole de istorie nescrisă,
pe care sălășluiesc nefireștile doruri
purtate pe potecile neatinse?
Ai simțit vreodată
cum tăcerile te asurzesc
cu melodia lor vaporoasă,
strivindu-ți singurătatea
până la disperarea limbajului semnelor?
Ai simțit vreodată
frica ce-ți șuieră prin oase
ca un tunet străfulgerat din neputință,
și gândurile ce se ceartă între ele,
iar inima îşi îngroapă glasul în tumultul lor?
Ai simțit toamna
scuturându-se subtil de fructele coapte,
născute din florile ofilite în primăvară înghețată,

când nu visau decât să ne încânte pe noi?
Ai simțit vreodată
cum e să cazi în văi întunecate,
să tremuri de teamă,
iar la capătul lor să descoperi lumina tămăduitoare
despre care alții au spus încrezători că există?
Ai simțit vreodată
cum este să primești
tot ce ai visat
în clipa când ai renunțat
să mai trăiești sperând?
Ai simțit vreodată
cum sufletul îți ruginește în tăcere
Ori de câte ori calci peste alte suflete,
doar pentru că speri
să îl tocești pe al tău?
Ai simțit vreodată
cum e să iubești până la epuizare,
o ființă de la care nu ți-a rămas
decât amintirea că a fost cândva,
prea puțin, mult prea puțin, în viața ta?
Ai simțit vreodată?

Cine mi-a atins manuscrisele pe ascuns? Cine le-a trezit?

Cine mi-a atins manuscrisele pe ascuns? Cine le-a trezit?

Toamna devenise tot mai deprimantă. Dacă la început o puteam numi artistă, o desăvârșitoare a culorilor ce își aveau cu toate obârșia în verdele viu, acum avea brațele scrijelite de regretul strâns în jurul gâtului a sufocare. Luase frumosul naturii și îl transformase într-o lume rece și umedă de care nu mai era mândră.

Plimbările mele deveniseră un chin pentru minte, contrastând ciornele despre Ioana, acea ființă a primăverii, cu arbori desfrunziți ce se îmbrăcau cu cenușiul sumbru al norilor. Și asta până într-o seara, când un curent moale de aer s-a strecurat în lume, aducând cu el un prim strat de zăpadă, moale și pur. Priveam fulgii plutind veseli spre pământ, acoperindu-i acestuia lipsa de viață. Primii fulgi de zăpadă se cern direct de pe Lună, o arată chiar albul lor incandescent. Nopții îi fusese adăugată o lumină unică, una de care se pot bucura cel mai mult poeții.

M-am îndreptat spre micul meu univers al scrisului, așezându-mă pe fotoliul care mi-a găzduit cele mai multe nopți fără inspirație. Un scriitor ca mine adoarme adesea în nopțile în care caută surse de inspirație. În noaptea aceea nu aveam somn. Eram interesat de sosirea iernii și așteptam să o aud șoptindu-mi. Șoapte nu am auzit, liniștea le-a înghițit silabele.

Am privit spre locul unde îmi era tăinuită lumea manuscriselor mele și am văzut, poate din întâmplare, sau poate din nerăbdarea cu care se înarmase însăși povestea aceasta, franjuri de lumină ce se scurgeau ușor din unghierele neatinse de multă vreme, atingând podeaua. Am știut din prima clipă ce se întâmplase. Cineva îmi atinsese manuscrisele. Nu știam cine, deși bănuiam, nu puteam afla în această noapte, deși aș fi putut întreba lumea ce se relocase pe parchetul dur ce susținea de mulți ani o lume suspendată în taină.

Am privit lumina scursă pe podea cu încântare, iar ea își luase în serios rolul de scenaristă. Capitol după capitol, carte după carte, lumi de care aproape uitasem, prindeau viaţă în plină noapte. Devenisem spectatorul propriilor mele creații literare, și ce diferență era să le văd într-o asemenea lumină. Au fost și momente în care m-am trezit că stau în genunchi în fața platoului alb, atingând și strunind firul narațiunii spre o desfășurare mai elegantă.

Ce le-a făcut să se transforme într-o astfel de desfășurare luminiscentă? Manuscrisele mi-au fost aliate în actul tăcerii, ținându-și lumile într-o perpetuă adormire, și aceasta de mulți ani, mulțumite fiind cu o asemenea îndeletnicire. Exista o singură explicație, una pe care nu aș fi vrut să o accept fără a da frâu liber imaginaţiei. Le-a atins cineva, eram sigur. Cine mi-a atins manuscrisele pe ascuns? Cine le-a trezit?

Prins între această suită de întrebări de care legasem o mulțime de răspunsuri și lumea creată de lumina ce continua să se prelingă spre podea din toate detaliile biroului, am adormit. Era spre dimineață când somnul m-a surprins cu notele lui calde, desprinse dintr-o amețeală a gândirii ce m-a făcut să cred jocul lumilor desprinse din propriile mele creații.

Mă trezisem când un bulgăre de zăpadă a ales să se lipească de fereastra mea. L-am privit alunecând pe sticla transparentă, resemnat. Crezuse că poate pătrunde până în lumea ce își făcuse de cap pe podeaua din cameră, dar i se topise sufletul văzând că nu o poate face. Cineva arunca cu sfere de zăpadă spre lumea mea, până m-am ridicat. Erau fetele – Anemona, cititoarea misterioasă și prietenele ei. Au strigat repetat să ies la zăpadă. M-am îmbrăcai repede și m-am alăturat lor. În minte îmi concepeam planuri tot mai sofisticate pentru a afla cine mi-a atins lumea scrisului, trezindu-i ființa. Planurile mele nu se potriveau cu realitatea. Cititoarea avea palmele pline de metafore desprinse de pe paginile manuscriselor mele, iar buzele ei aveau urme ale șoaptelor ce nu au mai vrut să se se risipească. O prinsesem. Dar cum să îi spun că am prins-o cu metafora pe chip?

Le priveam jucându-se cu albul perfect al iernii, neștiind că îmi recunosc metafora de oriunde ar apărea ea. Pătrunseseră în lumea multor manuscrise, pentru că le treziseră pe aproape toate. Pe chipul cititoarei se vedeau metaforele și împletirea sensurilor lor. Cum a ajuns pe chipul ei? Singură nu ar fi avut acces în lumea scrisului meu. Avea un complice, pe Anemona. Ce m-a surprins era lejeritatea cu care acceptasem că am fost citit pe ascuns, de parcă aveau acest drept. Lumea manuscriselor își revendica dreptul de a exista în apropierea respirației cititorilor, acolo unde fiecare putea să îi strunească puțin semantica. Le-aș fi spus amândurora că sunt pline de metaforă, dar am vrut să văd dacă zăpada le poate dizolva metafora. Nu o putea face, iar eu eram mulțumit. Ce să mă fac eu cu fetele astea?

Din Manuscrisul: „Ciornele unui scriitor tăcut”, Cap. 47

© Cosmisian

Prima colivie din viața ei a fost îndreptată spre libertate – On Catchy

Fiicei mele, Perseida (partea a cincea) – On Catchy

Prima colivie din viața ei a fost îndreptată spre libertate

Cele mai frumoase amintiri din viața unui copil sunt acelea care se nasc pe neașteptate. Noaptea găzduiește cele mai îndrăznețe vise, pe care le scrie cu legături între stele. Constelațiile sunt zâmbetele copiilor, pe care le poți vedea atunci când cerul este permisiv și te lasă aproape de misterele lui. Doar cei cu inima liberă de constrângere pot privi spre luminile ce nasc vise, acele suflete ce văd cerul limpede ca o amintire pe care o îndrăgești, una pe care nu vrei să o lași din mână. Nopțile nasc visele care se aștern în viețile copiilor. Amintirile devin, în cele din urmă, hărți pe care le folosesc oamenii, să zboare spre libertate.

Pentru Perseida, amintirile cele mai frumoase s-au lipit de sufletul ei luminos în anotimpul nașterii ei, iarna. Nopțile erau senine, etalând magia stelelor ce se confundau cu fulgii de zăpadă. Micuța noastră își serba cel de-al șaptelea an de viață, a șaptea iarnă. Ne-a cerut să o trezim la ora la care se născuse, pentru a o ține în brațe. Noi nu am dormit până la ora 2:10. A trezit-o mama ei, singura ființă ce poate trezi blând un copil. O sărutare pe semnul primei lacrimi șterse de mamă, pe locul ales de fulg pentru a-și întipări neasemănarea pe chipul ei. A cuprins-o în brațe și a sărutat-o pe obraz, apoi pe frunte. Întotdeauna îi șoptea ceva la ureche, o privea și o întreba simplu: „Da?”. Perseida râdea de fiecare dată.

Liniștea le-a adormit fulgilor jocul, făcându-i să se aștearnă pe pământ ca o manta care să-i amintească soției mele de puritatea cu care a venit pe lume fiica noastră. În lumea noastră un singur lucru mai egala unicitatea fulgilor – chipurile oamenilor. Plutirea lor este, poate, una dintre cele mai frumoase definiții ale libertății. Zăpada este un strop de apă ce dorește să fie o stea căzătoare, una al cărei destin este să graviteze în jurul omului.

© Cosmisian

%d blogeri au apreciat: