„Fiicei mele, Perseida” – Cinci tablouri ce surprind minunea adusă în viața unei familii binecuvântate cu o fetiță

„Fiicei mele, Perseida” – Cinci tablouri ce surprind minunea adusă în viața unei familii binecuvântate cu o fetiță

Text publicat în Antologia Siono „Litere pe Fulgi de Nea” – 2021

din text:

„Într-o astfel de dimineață am ieșit cu toții în grădina din spatele casei, acolo unde îi plăcea soarelui să se ascundă iarna. Îi promisesem soției mele că într-una din diminețile însorite de iarnă îi voi face o surpriză, una pe care o pregătisem din primăvara anului trecut, atunci când nu știam că vom avea o fiică pe care să o ținem în brațe.

Zăpada nu se putea abține și sfârâia sub picioarele noastre. Aproape de tufele de aluni făcusem o ridicătură de pământ în care am plantat o mulțime de bulbi de ghiocei, făpturi desprinse din puritatea absolută a munților. Știam că soarele le va topi pătura de zăpadă, oferindu-și contribuția în materie de surprize. Ghioceii, inocenți până în adâncul ființei lor, vor fi tentați să verifice dacă le-a venit vremea înfloririi. Iată, dimineața înfloririi le-a făcut loc în sânul familiei noastre, devenind astfel prima grădină suspendată de ghiocei.

Perseida, aflată în brațele mamei ei, acum de trei luni și opt zile, privea veselă spre peticul înălțat de pământ. Cele câteva floricele de ghiocei se chinuiau să se sprijine de gulerele albe din petice de zăpadă. Ne-am aplecat spre singurul firicel înflorit, l-am rupt cu apreciere pentru sacrificiul pe care îl făcuse pentru noi, așezându-l cu grijă în palma micuței mele comori. A privit spre albul petalelor de ghiocel ce îi imita culoarea pielii, a gângurit veselă, apoi a dus floarea spre guriță. O atinsese cu nesiguranță cu buzele, umezind-o.

Prima floare din viața ei a fost un ghiocel ce și-a oferit parfumul din mijlocul unei grădini suspendate de ghiocei. Îl plantasem pentru soția mea, și-am ajuns ca împreună să îl oferim fiicei noastre în cea mai frumoasă dimineață a înfloririi. Petalele acestuia, atinse de gurița Perseidei, au devenit buzele pure ale unui anotimp născut din albul desăvârșit al iernii. L-am păstrat în secret, uscat între foile unei cărți cu poezii pentru copii, ca simbol al celui de-al doilea culoar format în inima fetiței mele. Păsări, ghiocei…”

© Cosmisian

Link Util

Prima colivie din viața ei a fost îndreptată spre libertate – On Catchy

Fiicei mele, Perseida (partea a cincea) – On Catchy

Prima colivie din viața ei a fost îndreptată spre libertate

Cele mai frumoase amintiri din viața unui copil sunt acelea care se nasc pe neașteptate. Noaptea găzduiește cele mai îndrăznețe vise, pe care le scrie cu legături între stele. Constelațiile sunt zâmbetele copiilor, pe care le poți vedea atunci când cerul este permisiv și te lasă aproape de misterele lui. Doar cei cu inima liberă de constrângere pot privi spre luminile ce nasc vise, acele suflete ce văd cerul limpede ca o amintire pe care o îndrăgești, una pe care nu vrei să o lași din mână. Nopțile nasc visele care se aștern în viețile copiilor. Amintirile devin, în cele din urmă, hărți pe care le folosesc oamenii, să zboare spre libertate.

Pentru Perseida, amintirile cele mai frumoase s-au lipit de sufletul ei luminos în anotimpul nașterii ei, iarna. Nopțile erau senine, etalând magia stelelor ce se confundau cu fulgii de zăpadă. Micuța noastră își serba cel de-al șaptelea an de viață, a șaptea iarnă. Ne-a cerut să o trezim la ora la care se născuse, pentru a o ține în brațe. Noi nu am dormit până la ora 2:10. A trezit-o mama ei, singura ființă ce poate trezi blând un copil. O sărutare pe semnul primei lacrimi șterse de mamă, pe locul ales de fulg pentru a-și întipări neasemănarea pe chipul ei. A cuprins-o în brațe și a sărutat-o pe obraz, apoi pe frunte. Întotdeauna îi șoptea ceva la ureche, o privea și o întreba simplu: „Da?”. Perseida râdea de fiecare dată.

Liniștea le-a adormit fulgilor jocul, făcându-i să se aștearnă pe pământ ca o manta care să-i amintească soției mele de puritatea cu care a venit pe lume fiica noastră. În lumea noastră un singur lucru mai egala unicitatea fulgilor – chipurile oamenilor. Plutirea lor este, poate, una dintre cele mai frumoase definiții ale libertății. Zăpada este un strop de apă ce dorește să fie o stea căzătoare, una al cărei destin este să graviteze în jurul omului.

© Cosmisian

Prima poezie din viața ei a fost despre zăpadă, baletul apei în plutire – On Catchy.ro

Fiicei mele, Perseida (Partea a patra) – Link Catchy.ro

Prima poezie din viața ei a fost despre zăpadă, baletul apei în plutire

Iarna și-a adus cu ea pietre de hotar, cu care să ne amintească prețul pe care îl plătesc fiicele oamenilor. Cu fiecare an ce s-a ascuns sub pătura albă a devenirii, am văzut tot mai multă strălucire pe chipul fiicei mele. O reflecta pe a mamei ei, o femeie ce și-a făcut din pietrele de hotar piloni ai unui labirint ce străjuiește fericirea copilei. Într-o mamă există un foc de nepătruns pentru un bărbat, un mister ce o face capabilă să-și iubească fiica dincolo de rațional. Pentru aceasta, am văzut-o într-o nouă lumină. O puteam doar aprecia pentru izvorul de iubire pe care îl transforma când într-o îmbrățișare în diminețile în care o pregătea pe Perseida pentru grădiniță, când într-o privire care îi oferea micuței căldura pe care să o adune în inimă.

Ne pregăteam pentru prima serbare de iarnă, organizată în acest an de grădiniță la Căminul Cultural al orașului de munte. Participanții, micuți și emoționați, își etalau ținutele de gală privind spre chipurile părinților, smulgându-le cele mai alese aprecieri. Cei mici le făceau cu mâna, părinții se ridicau, fericiți, răspunzându-le energic. Rolurile le fuseseră împărțite cu grijă de Crăiasa Zăpezii. Între copii și roluri s-a creat o prietenie atât de apropiată, că ne era tot mai greu să ne dăm seama de diferență.

Noi, ca o pereche de părinți obișnuiți cu zâmbetul iernii, o priveam pe fiica noastră, o sublimă creație a iernii. De departe, părea o stea în mișcare, poate și datorită trenei incandescente, prinsă de talia ei de prințesă. De aproape, Perseida era un fulg autentic de zăpadă. Strălucirea de pe chipul ei oglindea însemnul ce i-a fost oferit de un pui de zăpadă, cu prețul topirii. Acea lacrimă i-a rămas pe chip ca un semn, ca o dovadă că nu toate lacrimile sunt smulse din suferința mamelor ce nu-și găsesc alinare. A fiicei noastre era o replică a Universului, ce le amintește oamenilor că poți purta pe chip și lacrimi ale unui destin înmiresmat.

Crăiasa Zăpezii a anunțat începutul serbării, un spectacol viu al unui episod din viața orașului de la munte în plină iarnă. Copiilor le-au fost împărțite cele mai bune roluri cu putință, nefiind omisă nicio minune a iernii, a familiei, a comunității. Scena s-a umplut cu copii, care mai de care cu ochii după părinți, complet ignoranți cu privire la noblețea caraghioșeniei lor. Erau atât de frumoși, egalați doar de ninsoarea ce le pregătea recepția după spectacol. Iarna îi aștepta cu un covor proaspăt așezat, moale și numai bun pentru tăvăleală.

Fetițe îmbrăcate în costume de zăpadă dansau ca un nor de apă ce plutea spre pământ în cele mai diversificate forme ale cristalizării. Dintr-un colț al peretelui ce susținea parte din recuzită, Soarele, timid între atât de mulți copii, căuta să își facă simțită prezența, lucind printre fărâme de bucurie presărate pe chipurile micuților. Cerul s-a umplut cu mii de prințese zburătoare, lucind cu îndrăzneală peste dealurile ce mărgineau Orașul de munte. Mi-am întins mâna spre una dintre ele, să îi fac loc în palma mea de tată, dar astăzi juca un rol ce depășea timpul. M-a privit cu iubire și a spus: „Tati, nu pentru tin’ cobor! Sunt doar o balerină, ce-mi place să dansez…”

Seara a fost un deliciu pentru toți părinții din sală. Ne priveam copiii cu o admirație egalată doar de zâmbetele lor. Erau atât de îndrăgiți, încât au uitat cu totul că ne ofereau o reprezentație pregătită de la începutul iernii, un mănunchi de reușite pline de bucurie. Ne uitam la ei și aproape că nu mai știam că printre ei ne aveam fii sau fiice. Astăzi priveam un ansamblu al grației pe care doar zăpada îl putea exprima mai bine. Când balerine pe pământ dansează un dans divin, de-un alb lucios, atunci îmi dau mai bine seama cât de gingașe sunt pe jos. Sunt doar un trecător, le las și pentru tine…

Povestire publicată în volumul Litere pe fulgi de nea – Break the ice – SIONO Editura

© Cosmisian

Veronica Balaj: IARNA, PERSONAJ LITERAR

Veronica Balaj: IARNA, PERSONAJ LITERAR

Antologie Siono 2021 a
Am primit în dar, în luna darurilor, două volume de proză, însumate în două antologii având ca subiect iarna. Editura care și-a asumat acest lucru se numește, poetic, SIONO București. Nici nu cred că e necesar să le numesc, volumul prim și volumul următor. Ambele, din punct de vedere artistic, sunt pe același palier. Admirabil. Îmi îngădui să fac referire la acestea în ordinea în care le-am lecturat: volumul cu fond roșu pe copertă, intitulat „Litere pe fulgi de nea – Povești de iarnă, /Break the ice”, Editura Siono, București, 2021, cu o prefață semnată de Issabela Cotelin și volumul albastru, „Șotron pe zăpadă, /Let it snow”, aceeaşi editură și an de apariție, cu o prefață semnată de Em Sava.

Volumul roșu, să-l numim așa oarecum convențional, pentru diferențiere, cuprinde, după cum precizează și titlul, povești despre iarnă. Ne întâmpină nu mai puțin decât 30 de autori: Paula Bârsan, Cristinne C.C., Emil Călinescu, Antonela Chezan, Margareta Cloșcă, Cosmisian, Andreea Cristea, Caliopi-Alina Dinu, Cristina Dinu, Ellen G. Dombrov, Ela E.H., Irina Georgiana Filip, Corina Finta, Simona Gânj, Alina Gheorghe, Diana Gole, Denisa Grigoraș, Fabiola Ion, Dana Maria Jugăurs, Lilioara Macovei, N. Marianne, Oana Elena Pană, Petruța Petre, Florina Popa Dumșe, Limona Rusu, Ioana Serota, Monica Stan, Bianca Timșa Stoicescu, Vali Șerban și Teodora Vescan.

Din start, prefața care poartă semnătura Issabelei Cotelin ne acroșează plăcut. Putem aluneca în lectură ca pe o pârtie de gheață, când avem patinele bine fixate. Și, mai ales dacă știm să facem volute (aici, de imaginație), dacă știm să facem slalomuri printre întâmplările și stările puse în pagini de către autor/autoare.

Întocmirea unei antologii, se știe, presupune respectarea unor reguli obligatorii, în prim plan fiind calitatea artistică a scrierii. Celelalte coordonate își au și ele importanța lor, dar primează acest deziderat. Așadar, selecția textelor trece printr-un prim filtru. Acceptul de a face parte din acest conglomerat de întâmplări, personaje, stiluri, care imperios vor trebui să aibă ca temă referențială iarna, egalează cu girul acordat autorului. Prefațatoarea, inventivă, compară demersul cu un concert de cameră. Aceasta sugerează din nou exigența de la care s-a pornit în alcătuirea volumului.

Dacă ar fi să analizeze cineva cele 30 de proze scurte, pe fiecare în parte, ar da la iveală o nouă carte. Tematica este unică, dar imaginația creatorilor de literatură nu are bariere. Liantul tuturor textelor este, firește, iarna. Iarna, cu hlamida sa albă, devine personaj în diferite ipostaze și, totodată, este cadrul care asigură desfășurarea poveștilor. Zăpada, fulgii de nea, frigul, gheața, sunt elemente compensatorii pentru definirea cadrului. S-ar putea spune, da, lucru firesc. Nu are cum altfel să se închege o țesătură epică în jurul temei propuse dacă nu ar fi luate în seamă elementele menționate ca fiind absolut necesare. Ele dau tonul, susțin tonalitatea, dau coloratura, susțin sugestia stărilor care mobilizează povestirea. Apropo de tonalitate și stări, în derularea subiectelor vom fi părtașii unor trăiri care mai de care mai atractive. De menționat că din niciuna nu lipsește însă iubirea. Oricum ai întoarce textul, iubirea este suport și esență vitală, într-o formă sau alta: cu sărbători în varii sfere geografice și, mai ales, cu amintirea iernilor la bunici, a vieții la bunici, toate devenind poveste sau Dorință de Crăciun, cum se intitulează și textul semnat de Ela E.H.

Iubirea și iarna, două realități din mixajul cărora nu poate ieși decât o… poveste de viață.

Iubirea este eșafodaj și farmec. Structură și esențializare a vieții.

Iarna, deși nu poate fi decât anotimpul rece, nu poate încremeni flama iubirii oricât s-ar strădui. Fie că este vorba de amintiri, venirea pe lume a unui nou membru în familie, (Puzzle de iarnă, de Paula Bârsan, textul care deschide volumul), fie că vom hălădui prin zăpezile Canadei și poveștile fantaste ale oamenilor dintr-o anume zonă, (Asasinii iernii, de Cristinne C. C.), fie că urcăm în metaforă și sugestie absolut fermecătoare, atingătoare la suflet, precum în proza (Fiicei mele Perseida) semnată de Cosmisian, unde fiica este simbolic prezentată ca o creație a iernii. Și etapele vieții sunt marcate tot de acest anotimp care, deși plin de alunecușuri înghețate, nu înfrânge iubirea: Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă. Metafora textului merge mai departe și fulgii de nea, în zborul lor, spune autorul, sunt o sugestie a libertății. Viețuitoarele, păsările de data aceasta, sunt parte din poveste. Legătura ființelor vii cu zăpada albă, și când munții țin valea în mână, (superbă comparație în care autorul, Cosmisian, excelează), atrage cititorul către esență, către primordialitatea existenței. De fapt, autorul este cunoscut datorită volumelor sale de proză, în care povestea și fantazarea sunt foarte ingenios legate. Autor prezent și în librăriile Cărturești, alături de colegii publicați de Siono Editura, susține aici tematica propusă printr-o proză scurtă cu inserții poematice.

De luat în seamă, înscrise sub același simțământ al iubirii și amintirilor sunt și povestirile din copilăria cu ierni de neuitat, care intră în parcursul datinilor emblematice. Numim câteva autoare și titlurile textelor: Denisa Grigoraș, Crăciunul mi-a redat nemurirea, Ceasul, de Corina Finta, Povestea oricărei treceri, deLimona Rusu și, chiar dacă iernile nu mai sunt ca altădată, noi, oamenii, ignorând forța naturii, trebuie să le luăm în seamă și pe aceste ierni care sunt ale noastre. Mai serbede, mai fără muzică stelară, dar nu pot fi scoase din calendare, idee sugerată în A fost odată iarnă, text semnat de Cristina Dinu.

Personajul iarnă joacă multe roluri în acest volum și mereu, oriunde ar fi, dincolo de ocean în capitala care nu doarme niciodată, New York, sau într-un cătun unde mai trăiesc, mai respiră poveștile magice, nesufocate încă de informațiile venite prin mijloacele moderne de comunicare, iarna se dovedește un anotimp plin de sugestii și reper de inspirație artistică. Și dacă vine cu zăpada sa peste valurile mării, e un farmec dat de sărbătoarea Crăciunului oriunde ne-am afla. (După zece ani, Bianca Timșa Stoicescu).

Monotonia albului zăpezii nu-i decât de suprafață. În esență, zăpada poate sugera o lume specială.

Volumul al doilea, pe care l-am numit albastru, după culoarea predominantă a coperții, cuprinde 31 de nume de autori pentru care, de asemenea, iarna a devenit subiect: Daniela Alistar,cu povestirea Iubirea unui cupidon turcoaz//, Ami Ancelin, cu Andru și căsuța din globul de cristal//, Maria Andreescu, Cadoul zăpezii//Mihai Bălăceanu, cu textul, Iarna care mi s-a dat//, Cristina Centea, Azi nu ninge//Aurelia Chircu, O portocală de Crăciun//, Camelia-Maria Cîmpeansemnează proza remarcabilă, Fata cu vioara roșie//, Victor Cobzac, Povești la gura sobei//, Marina Costa propune textul cu titlu incitant, Crăciunul la Butoiul fermecat//, Issabela Cotelin, Interviu cu iarna//, Cristina Cristea, Rochia roșie//, Otilia Dima, Iernile noastre aveau miros//, Emil Larențiu Drăgoi, ne conduce spre vremi vitejești în textul Iarna haiducilor//, Cristina Dumitru, Prințesa de varză acră și de murături//, VeronicaDumitru, Flashback,// Nicolina Halgaș, Tabloul//, Lelia Iancu, Ascensiunea scorpionului pe alb de decembrie//, Clara Elena Marinescu, Închipuire sau realitate//, Alina Minea cu, Vis de iarnă//, Diana Mîndrilă, Ultima ninsoare//, Crina Pop, Molidul//, Oana-Andreea Răcaru, Urmele//, Theodora Savuli, Neînțeles//, Bianca Scurtul, O poveste despre Sfântul Nicholas, Madeira și destin//, Laura Sgârcitu, Câteodată, drumul către casă//, Liliana Simion, Ultimul Crăciun//, Mona Șimon, Călătoria//, Daniela Toader, Tunelul//, Irina Cristina Țenu, Poveste de iarnă cu parfum//, Almona Țilea, Corăbii, portocale și cafea, //Ileana Vlădușel, Umbre albe.

Desigur că acest florilegiu de titluri este un indiciu ferm al varietății de situații în care iarna poate deveni personaj, pretext de trăiri imaginate sau reale. E iarna în care sărbătorile Crăciunului sunt punct de atracție, în jurul căruia se țes povești de neuitat: unele fantasmagorice, altele postate în memorie ca amintiri.

Țelul celor două volume de proză scurtă cred că a fost atins cu prisosință. Iarna ca tablou existențial, surprinsă în derularea stărilor umane de pe mai multe meridiane a devenit un personaj plin de farmec în insolite întâlniri epice exprimate de autori mai cunoscuți, sau care abia acum s-au aventurat pe alunecușul creației literare.

Revista Floare albastră

Vezi articolul original 1.328 de cuvinte mai mult

“Litere pe fulgi de nea” Confesiuni de cititor, De ASophisticatedWoman

Antologia „Litere pe Fulgi de Nea”, Ed. Siono 2021 – Prin ochii unei femei sofisticate. Aprecierile noastre sunt mari pentru o astfel de prezentare.
Am decupat impresiile scrise despre Povestea propusă de mine, al cărui text poate fi citit într-o carte disponibilă în Librării sau prin Comandă On-Line.
Linkul către postarea originală AICI

Cosmisian – „Fiicei mele, Perseida”

Prima parte:
Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă

Mirosul miraculos al zăpezii în nările și pieptul unei copile încă în brațele mamei ei nu poate rămâne pentru mult timp în memoria unui copil, dar naște în el amintiri pe care nu le poate explica. Primul fulg de zăpadă ce îi cade aproape de colțul gurii o face să se strâmbe, sau să se înfrumusețeze printr-o formă incipientă de bucurie. Fulgul o place și i se topește pe chip, curios de mirosul de lapte al tenului pur de copil.

Ochii mamei ei s-au fixat pe urma translucidă, alunecândă, pe care o luase fulgul de zăpadă. Credea că iubita ei copilă a lăcrimat. A privit-o cu o iubire născută în eternitate, a mângâiat-o cu o gingășie pe care doar o mamă o poate converti în atingere. Apoi a sărutat-o pe locul unde fulgul de zăpadă și-a împlinit menirea, aceea de a deveni prima lacrimă din viața unei copile de curând născută, una ce a condus la o sărutare plină de iubire maternă. Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă, urmată de o iubire ce a pecetluit o formă de iubire pe care doar o mamă o poate oferi.

Gândindu-mă la topirea fulgului pe chipul Perseidei am încercat să mă pun în locul lui. O lume plină de copii ce au ieșit să salute prima zăpadă din acest an și o pleiadă de fulgi, lipsiți de unicitate, deși o întruchipează fiecare dintre ei. Asta până ce unul a decis să o atingă pe fiica mea, strecurându-se printre fulgii mai mari, lipindu-se din toate formele geometrice uluitoare ce i-au ținut sufletul integru până să devină lacrima de căpătâi a unei noi ființe umane. Poate a fost și el un copil, un băiețel în lumea norilor ce l-a născut, o lacrimă ce s-a evaporat de pe chipul unei mamei din altă parte a lumii, una a cărei dureri a rămas nealinată. Așa cred, acest fulg a dorit să îi simtă iubitei mele alinarea, să o facă una cu chipul pur al copilei noastre încât să nu mai fie supus evaporării. Pentru fulgii de zăpadă evaporarea este o mare durere. Toți își doresc să pătrundă în lumea pură a unui copil de curând născut.

Iernii nu i-au trebuit multe zile să transforme culmile munților într-o nouă definiție a orizontului. Priveam cerul alb, născător de fragmente de aspirație și visare, unindu-se pe vârfurile munților cu lumea efemeră a omului, dând speranță. Puritatea unei inimi de copil este cea mai bună busolă pentru a transforma orizontul în destin, iar iubirea noastră de părinți, plini de recunoștință pentru minunea ce ne-a umplut casa nu se putea să nu fie o structură solidă de cristale, menită să găzduiască pentru o vreme chip plăpând de ființă umană.

Multele seri în care ne-am deschise sufletele pentru a-I indica lui Dumnezeu unde se ascunde un cuplu tânăr ce-și dorește cu toată ființa un copil au primit răspuns. De 15 zile este în toată viața noastră. Simțeam minunea în fiecare clipă, iar privirile noastre și îmbrățișările noastre o cuibăreau cu delicatețe. Pentru mine, ca bărbat, delicatețea era o virtute imposibilă. Salvarea mi-a venit prin Perseida, sau prin atmosfera pe care a născut-o fără efort, neintenționat. O priveam și mă purtam în preajma ei cu o tandrețe de o factură nouă, una cu ramificații spre cele două fete din viața mea. Tandrețea era absorbită de amândouă, îmbrățișate fiind.

Text și fotografii preluate de pe blogul ASophisticated

Photo:Fabiola Ion

dincolo de ninsori, de ierni, de zăpezi, de magie, suntem noi! suntem povestea propriei noastre vieți.

cu promisiunea de a mă întoarce cu celelalte povești citite din “Litere pe fulgi de nea”, las câteva gânduri, confesiuni de simplu cititor, cu mulțumiri editurii “Siono”, Issabelei Cotelin pentru prefața cărții, și mulțumiri autorilor “Siono” pentru fascinantele povești de iarnă scrise în detalii și nuanțe amețitoare.

“Puzzle de iarna”, scrisă de Paula Bârsan,
deschide, așa cum bine spune Issabela, concertul “Literelor pe fulgi de nea” cu o scriere lirica, un impresionant poem in proză în care povestea curge precum o atingere fină de mătase. Poezia pe care am simțit-o în spatele scrierii m-a făcut să plec în cautarea Paulei Bârsan. Da, Paula Bârsan este autor a trei volume de versuri, iar povestea din antologie, atât de sensibil scrisă, este o poveste despre ierni si decembrie, despre copilărie, amintiri si oameni: ”oamenii din viața mea, cu mulți nemaiîntâlniți de atunci, dar aflați, și parcă-i mai vreau.” Mi-a plăcut cum, într-un mare fel, cu sufletul scrisă, povestea se încheie precum o șoaptă: “Am îndrăznit să ning.”

Dezlegarea unui mister, poveste surprinzătoare, “Asasinii iernii”, scrisă de Cristinne C.C., te ține în suspans. Într-o succesiune de imagini cu nuanțe horror, autoarea reușește să creeze suspansul și să dezvăluie trecerea dintre un spațiu lumesc către un timp și spațiu nelumesc. Caracterul ficțional surprinde și povestea pare un scenariu de film gata de rulare. În urma unei călătorii spre regiunea vestică a Canadei, eroina, tânăra jurnalistă Cara, găsește răspunsurile întrebărilor ce o frământă, și reușește, cu un preț cumplit să afle misterul. Este o poveste cu un final… un final pe care vă las să-l descoperiți singuri.

O poveste cu un personaj neașteptat, unul nostim, pe care Emil Calinescu l-a pus în scenă pe langă alte personaje aflate într-o acțiune dinamică și veselă, dar și într-o situație plină de încurcături amuzante este
“Chat noir” povestea scrisă de Emil Călinescu. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult este felul cum l-a construit pe Cristi cu efecte de sarcasm și ironie, și la fel de mult mi-a plăcut felul în care a creat comicul de situație. Povestea este reconfortantă, amuzantă și stârnește o doză bună de râs.

Contemplând iarna, în “Feerie la polul pieziș”, Antonela Chezan transmite emoții, gânduri,trăiri și amintiri din liniștea unei zile de iarnă cuprinse între răsărit și asfințit: “Afară a început dansul fulgilor, o simfonie dantelată, totul se așterne tăcut, curat, uneori fulgii tăcuți parcă se transformă în spirite de iarnă.”
Mi-au plăcut pasajele în care am găsit profunzime, reflectii interioare, gânduri, trăiri: ”Dezamăgirile nu mă mai incomodează, le-am transformat în niște gânduri amărâte doar.”

“Gândurile sunt exact precum fulgii de nea. Unul nu seamănă cu celălalt”, scrie Margareta Cloșca în “Ninsorile de acasă”.
Am iubit povestea de la primele rânduri. Am iubit dialogurile atât de sensibile. Este o poveste precum o îmbrățișare caldă despre o iarnă a dorinței de liniște, de normal, de regăsire; o poveste despre o neașteptată și trăită iarnă în lockdown, despre, așa cum spune autoarea, “ istoria nescrisă a momentelor terifiante” cauzate de pandemia prin care trecem. Este o poveste despre iubire: “frigul și zăpada pe care le purtăm neștiute și nerostite cu noi înșine mereu, dar ce se topesc acasă, la vederea omului căruia i-ai dăruit inima…”

Artă și terapie, joc și imaginație, metaforă, clasificări pe care nu îndrăznesc să le fac, nici sub aspectul asemănărilor, nici a deosebirilor, pentru că autorul Cosmisian este și rămâne unic. În cel mai frumos și surprinzător fel. Iarna Cosmisiană este primăvară! O iarnă-primăvară sublimă! Cosmisian scrie-desenează și te năucește.”Iernii nu i-au trebuit multe zile să transforme culmile munților într-o nouă definiție a orizontului.”
“Fiicei mele, Perseida” nu este o poveste, este un fulg de zăpadă!

Fără de întoarcere e timpul, dar există o “vreme a regăsirilor, a trăirilor, a liniștii, a recunoștinței” atunci când decembrie vine. “Pentru fiecare urătură pe care mama și tata o spuneau, mă duceam repede să le așez câte un pupic dulce pe fiecare obraz, iar ei se bucurau de parcă Dumnezeu îi pupa, nu un boț de om cu părul blond și ochii ca două mărgele negre.” – atât de frumos Andreea Cristea spune în povestea “Acum și atunci”.

“Pasărea lui Dumnezeu?” scrisă de Caliopi-Alina Dinu este despre iarnă, nemurire, copilărie, despre un vajnic bunic, despre o pasăre fermecată…Despre acel bunic în brațele căruia “încăpea toată holda țarinei, încăpeau livada, casa, biserica și…Dumnezeu”. Citind povestea ai acel sentiment că nu ai aflat îndeajuns, atât de multe ar mai fi de spus. Și atunci îți dorești să afli totul scris intr-o carte.

Da, “A fost odată Iarnă”! Cristina Dinu, permite-mi să nu spun nimic pentru a putea spune totul! Am plecat în căutarea ta, trebuie să te citesc! Cu admiratie! Cu drag!
“Doar iarna liniștea era atât de tăcută, încât am învățat să mă ascult și să aud cu adevărat viața.”

Povestea “Bucuria”, scrisă de Ellen G. Dombrov, este despre problemele în cuplu, tensiunile, responsabilitățile ce inevitabil apar. O fetiță minunată, “oarecum îngrijorată”, înțelege totul pentru că, dincolo de iubirea ce și-o poartă unul altuia, părinții Sofiei se confruntă cu acele, incorect sau fals denumite, principii ale societății ori ale ierarhiei în familie. Un acces de orgoliu îl face pe Vlad, tatăl Sofiei, să se simtă nesigur. Nu e timp pentru nesiguranță pentru că bucuria de a fi cu cei dragi este pură existență.

O iarnă, un Crăciun, o călătorie, ea, el, copiii, reflecțiile, dorințele, un accident nefericit, o iubire cu momente de îndoială, o fericire pe care o cauți neștiind cât de aproape îți este. Despre toate acestea, și despre multe altele, este “Dorința de Crăciun”, povestea ce m-a făcut să-i cer prietenia autoarei Ella E.H la ceas târziu de noapte. Îmi doresc să o citesc pe Ella E.H pentru că scrie frumos. Pentru că îmi place cum scrie!
“Spunând asta, cred că știu, de fapt, unde este fericirea. E acolo, cu tine, în tine și lângă tine. E peste tot în jurul tău, trebuie doar să-i permiți să te cuprindă.”

Povestea “Lala, cine-i Moș Gerilă” scrisă de Irina Georgiana Filip, m-a făcut să mă așez, fie și cu gândul, lângă copiii iranieni din curtea spitalului, și să ascult povestea spusă de Lala. Moș Gerilă ce venea cu acel “ger năprasnic de crăpau pietrele” a existat și în copilăria mea.
M-a impresionat felul cum descrie fiecare copil, personaj al poveștii, și felul cum descrie drama din spatele întâmplării și, alături de ei, de acei copii greu încercați, aflați în suferință, am trăit împreună bucuria zăpezii din acel tun de zăpada.

“Ceasul”, poveste scrisă de Corina Fintea este despre închiderea și deschiderea unui alt drum, un joc misterios al întâmplării, un ceas al cărui timp “merge în spate”. Cursul vieții lui Matei este schimbat. Chiar dacă nimic nu pare să aibă logică, cei doi, Matei și Maria, privesc cu zâmbet această întâmplare.
“Dar povestea era prea frumoasă și ceasul la fel, chiar dacă nu funcționa, adică ar fi chiar ciudat să poată da timpul înapoi.”

“Nicio urmă de pași. O siluetă întunecată se distingea pe pilota nesfârșit de albă a zăpezii. Era muntele?”
Pur și simplu îmi place Simona Gânj! Simona știe să dea valoare unui text printr-un un stil artistic deosebit, atât de cald, atât de delicat. Descrierile sunt pline de emoție, fiecare cuvânt, fiecare frază te prinde, te duce în atmosfera întâmplărilor. “Franjuri de memorie” este o poveste de iarnă, de viață, de suflet.
“Doar ninsoarea aceea imaculată peste un oraș vidat de oameni rămăsese să îi străpungă inima și privirea.”
Aș dori, dragă Simona, să transmit doamnei, cea care mi-a fost profesoară de franceză în liceu, gânduri bune și admirație!

https://youtu.be/_Dat9CRV800
Pe repeat și eu ascult Paloma Faith. Te ucide piesa “Only love can hurt like this”! Pur și simplu te ucide! Povestea “Iarna sufletului meu ai fost Tu…”, scrisă de Alina Gheorghe, este despre un proces de conștiință, regăsirea și “prețuirea de sine”. Mi-a plăcut lecția de seducție, un fel de psihologie inversă a “femeii vânător”: “La început trebuia să devin necesară. Îl determinam să aibă nevoie de mine, penttu ca mai apoi să mi se dăruiască într-un mod mai mult decât intim, aproape ireal.” “Iarna sufletului meu ai fost Tu…” este despre conștiința de sine, iubire și ură. Și despre o altfel de iarnă. Una dureroasă. A sufletului.

“Eu am decis să-mi ofer mie liniștea. Așa că am închis ochii, am tras adânc aer în piept și am încercat să-mi expir până și sentimentele.”
Diana Gole știe să te facă să-ți fie dor. De felul cum scrie! Atunci când nu se ocupă de search engine optimization, de trafic și motoare, sau cum, Dumnezeule, astea s-or mai chema, Diana vine dezlănțuită precum o ninsoare de decembrie și îți așează în palme, și în suflet, o frumoasă poveste de iubire, și de iarnă. Și te trezești, visând, aruncat undeva în timp, “Back to December”, în brațele cuiva , “ unde e cald, e bine, și miroase a mosc.”
Și asta doar atunci când nu se ocupă de…optimizare, sau motoare, sau…

______________________________________

Cele două volume pot fi achiziționate de pe site-ul Editurii

Litere pe Fulgi de Nea – aici

Șotron pe Zăpadă – aici

„Fiicei mele, Perseida”, de Cosmisian (în Antologia „Litere pe Fulgi de Nea” Editura Siono)

ISBN: 978-606-95369-1-9
Anul apariției: 2021
Nr. pagini: 296
Format: 14 x 20

Fiicei mele, Perseida!, de Cosmisian

Prima parte – Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă

Mirosul miraculos al zăpezii în nările și pieptul unei copile încă în brațele mamei ei nu poate rămâne pentru mult timp în memoria unui copil, dar naște în el amintiri pe care nu le poate explica. Primul fulg de zăpadă ce îi cade aproape de colțul gurii o face să se strâmbe, sau să se înfrumusețeze printr-o formă incipientă de bucurie. Fulgul o place și i se topește pe chip, curios de mirosul de lapte al tenului pur de copil.

Ochii mamei ei s-au fixat pe urma translucidă, alunecândă, pe care o luase fulgul de zăpadă. Credea că iubita ei copilă a lăcrimat. A privit-o cu o iubire născută în eternitate, a mângâiat-o cu o gingășie pe care doar o mamă o poate converti în atingere. Apoi a sărutat-o pe locul unde fulgul de zăpadă și-a împlinit menirea, aceea de a deveni prima lacrimă din viața unei copile de curând născută, una ce a condus la o sărutare plină de iubire maternă. Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă, urmată de o iubire ce a pecetluit o formă de iubire pe care doar o mamă o poate oferi.

Gândindu-mă la topirea fulgului pe chipul Perseidei am încercat să mă pun în locul lui. O lume plină de copii ce au ieșit să salute prima zăpadă din acest an și o pleiadă de fulgi, lipsiți de unicitate, deși o întruchipează fiecare dintre ei. Asta până ce unul a decis să o atingă pe fiica mea, strecurându-se printre fulgii mai mari, lipindu-se din toate formele geometrice uluitoare ce i-au ținut sufletul integru până să devină lacrima de căpătâi a unei noi ființe umane. Poate a fost și el un copil, un băiețel în lumea norilor ce l-a născut, o lacrimă ce s-a evaporat de pe chipul unei mamei din altă parte a lumii, una a cărei dureri a rămas nealinată. Așa cred, acest fulg a dorit să îi simtă iubitei mele alinarea, să o facă una cu chipul pur al copilei noastre încât să nu mai fie supus evaporării. Pentru fulgii de zăpadă evaporarea este o mare durere. Toți își doresc să pătrundă în lumea pură a unui copil de curând născut.

Iernii nu i-au trebuit multe zile să transforme culmile munților într-o nouă definiție a orizontului. Priveam cerul alb, născător de fragmente de aspirație și visare, unindu-se pe vârfurile munților cu lumea efemeră a omului, dând speranță. Puritatea unei inimi de copil este cea mai bună busolă pentru a transforma orizontul în destin, iar iubirea noastră de părinți, plini de recunoștință pentru minunea ce ne-a umplut casa nu se putea să nu fie o structură solidă de cristale, menită să găzduiască pentru o vreme chip plăpând de ființă umană.

Multele seri în care ne-am deschise sufletele pentru a-I indica lui Dumnezeu unde se ascunde un cuplu tânăr ce-și dorește cu toată ființa un copil au primit răspuns. De 15 zile este în toată viața noastră. Simțeam minunea în fiecare clipă, iar privirile noastre și îmbrățișările noastre o cuibăreau cu delicatețe. Pentru mine, ca bărbat, delicatețea era o virtute imposibilă. Salvarea mi-a venit prin Perseida, sau prin atmosfera pe care a născut-o fără efort, neintenționat. O priveam și mă purtam în preajma ei cu o tandrețe de o factură nouă, una cu ramificații spre cele două fete din viața mea. Tandrețea era absorbită de amândouă, îmbrățișate fiind.

Povestea continuă cu alte patru parți, de citit în Antologie, alături de multe alte povești, scrise de autori consacrai sau debutanți.

Cartea poate fi achiziționată de aici

Prima floare din viața ei a fost un ghiocel