Viorel Ioniță despre „Lucette – viața dincolo de imunitate zero”
„Reîntîlnirea mea cu Cosmisian nu m-a mai luat prin surprindere, iar lecturând romanul său, „Lusette” (Viața dincolo de imunitatea zero), am constatat că m-am obișnui cu lucrurile bune din partea acestui autor, după ce m-am delectat cu „Musette” (Muza lui Jules Verne). Dar, mărturisesc, totuși, că am fost din nou impresionat nu numai de talentul scriitoricesc, ci și de surprinzătoarea muzicalitate și originalitate a condeiului său. Firescul exprimării unor trăiri și sentimente îl așează pe Cosmisian dincolo de nivelul unui bun romancier – nu ezit să spun chiar genial –, iar el este unastfel de geniu, poate nu atât de (re)cunoscut, chiar și de el însuși.
Scrisă în alt registru decât Musette, autorul rămâne consecvent cu sine însuși, atât prin originalitate, cât și prin faptul că ne introduce fără menajamente într-o lume a suferinței, dar și a iubirii, suferință repetată ca într-un scenariu sisific, în care timpul își pierde relevanța, trecutul sau prezentul fiind întrepătrunse de viitor, ca „un deja vu dinspre două capete ale timpului”. Pradă unei boli necruțătoare, căreia îi căzuseră victime și mama și bunica, micuța Lusette este salvată în final cu ajutorul unui tratament revoluționar, dar în egală măsură și de dragostea celor din jurul său, Marcel și Darius, tatăl, respectiv unchiul său. Dar, până atunci, facem cunoștință din plin cu suferința în esența ei pură, o repetare infinită a mitului și blestemului lui Sisif, „… un trup istovit de atâtea „nereușiri”, atât de obișnuit cu liniștea naturii… ” În acest context, îngrijorarea și suferința celor din jur capătă forma unor metafore sfâșietoare: „Toamna este o fetiță cu părul roșcat și cu brațele desfrunzite”, al cărei destin pare blocat în imunitate. Din text mai aflăm și că „tristețea este o boală a ochilor”, dar și că ea nu ne poate împiedica să luptăm pentru viața celor dragi. „Cosmisian e Cosmisian!” scrie pe copertă. Da, dar subliminal ni se transmite că și eu pot fi Cosmisian, și tu, și tu…, adică oricare dintre noi, cei care suntem capabili de empatie față de un seamăn de-al nostru. Autorul nu scrie pur și simplu, ci așează literele sub forma „lanțurilor cu care sunt prinse lumile de poveste de pagini albe”. Proză sa are muzicalitatea unei poezii, contrazicând preconcepțiile orgolioase ale unora, care susțin că cele două genuri nu s-ar tolera, fiind incompatibile, ba mai mult, proză este „câh”.
Lectura acestei cărți nu se poate face decât cu ochi în lacrimi, dar la sfârșitul ei suntem totuși răsplătiți cu ceva: speranța. Și asta deoarece la „la umbra unui copil mic se ascunde un suflet răcoros și sincer”.”
© Viorel Ioniță
Despre domnul Ioniță Viorel
Muzeul National de Istorie si Muzeul Judetean Giurgiu
A studiat la Facultatea de Istorie-Filozofie a Universității din București
http://leonidaivel.blogspot.com/
_________________________________________________________
Lucette & Mariette pot fi achiziționate de la SIONO aici:
Sau de pe Libris, Cărturești sau oriunde ești 🙂
Cosmisian - Neoproză „smart emotional” 