Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu”
Gabriel Vulpoiu – Recenzie Mouelle Roucher Vol. I, de Cosmisian
Pe domnul Gabriel Vulpoi l-am cunoscut ca urmare a acestei prezentări de carte. M-a bucurat să o văd pe Mouelle Roucher surprinsă de cuvintele și prezentarea unui bărbat.
8 martie 2023 – Doamna Madolen, o doamnă a cărților
Spre finalul zilei am reușit să îi vizitez pe bunii mei prieteni, soții Madolen (Așa i-am numit în cartea Mouelle Roucher). Două zambile de culori diferite, doi pupici doamnei, o ciocolată și o carte. Nu o poți vizita pe doamna fără o carte. Am ales pentru această vizită deosebită cartea „Promisiuni Pe O Frunză De Arțar”, de Em Sava.
Câteva impresii despre această vizită pe care nu mi-aș fi iertat-o dacă nu aș fi făcut-o:
Soții au peste 80 de ani
Doamna este în pat de trei ani, aproape imobilizată. Îi vizitează cineva pentru că există acel contract… dar nimic de suflet, spunea chiar doamna.
Când am ajuns, pentru că a fost o vizită neanunțată, doamna a fost prinsă cu o carte în mână. Citea la 8 seara. Un francez al cărui nume ne-am ostenit amândoi să îl pronunțăm. De jur împrejur numai cărți, suprapuse, în două rânduri, pe orice suprafață pe care se puteau așeza cărți. Citite. Prețuite. În celelalte camere la fel. Spre holul central un pick-up vechi cum am dezmembrat și eu acum 35-40 de ani în urmă pentru a-i fura difuzorul. Discuri de vinil. Ordine impecabilă.
Conversația a durat 40 de minute, am ascultat mult, am zâmbit. O doamnă la 80 de ani are câteva temeri. Să nu paralizeze. Să nu orbească, pentru că viața fără lectură ar fi un chin. Să nu îi fie aruncate cărțile la topit, cum a spus dânsa, după ce moare. Mi-a spus și de ce crede că asta se va întâmpla, pentru că, nu-i așa, cei care te îngrijesc pentru casă nu sunt așa de interesați de tot, au și ei limite. De exemplu, nu vor cărțile tale.
Cu lacrimi în ochi îmi povestea despre etape ale vieții în care nu și-a cumpărat rochii sau alte lucruri specifice unei doamne, pentru că și-a luat cărți. Cărțile sunt sufletul dânsei.
A, am uitat să spun despre Librăria La Două bufnițe. Este locul unde doamna obișnuia să petreacă timp pentru a-și cumpăra cărți. Deși băiatul de acolo era foarte drăguț, că era, a fost refuzat să ajute o doamnă de 77 de ani. A stat o oră și s-a bucurat să atingă, să răsfoiască și să cumpere cărți. Și-ar mai dori să meargă acolo, că poate sta sprijinită în baston pentru așa vizită.
Doamna, banii și serviciul. Mi-a spus că pensia ei este mică și a primit cardul de energie. Nu ar fi fost o idee bună să îi ofere 700 de lei că și-ar fi cumpărat cărți. Nici să lucreze într-o librărie nu putea, pentru că ar fi arestat-o. Nu s-ar fi putut abține să nu își ia toate cărțile de acolo.
M-a întrebat și de Em Sava, dacă e bună. I-am spus că îi va plăcea cartea aceea și că eu prefer să fac cadouri carte scrisă de autorii români.
O parte a durerii din sufletul dânsei a fost exprimată pentru părinții și bunicii care nu își cresc puii în lumea lecturii.
Ce mi-aș dori eu?
Să trăiască cât mai mult doamnă mea, Madolen.
Să se poată plimba din când în când.
Să i se facă o recepție frumoasă la Librăria de suflet, La Două Bufnițe.
Să nu i se topească iubirile, cărțile. Aceasta, știți voi… după…
„Mouelle Roucher – Dezliterare pe fuior de timp” – Recenzie de Carmen Alina
Vă era dor de cartea „Mouelle Roucher – Dezliterare pe Fuior de timp”? Am fost și sunt copleșit de cuvintele pe care Carmen Alina le-a scris despre impresiile avute lecturând cartea amintită. Mulțumesc pentru o asemenea prezentare. Vor mai fi și alte cărți, promit! Am în plan o carte pentru 2022. Voi anunța curând!
Îți mulțumesc, Cosmisian, pentru carte și pentru dedicație. Mouelle e o carte incredibilă, pe care o citești uitând să respiri, uitând de tot ce e în jur. Mouelle te acaparează și te ține strâns în brațe până la final. Expresiile și metaforele atât de frumos croite de autor m-au determinat să notez un semn pe fiecare pagină care merită să fie recitită. În mod surprinzător, la sfârșit am realizat că însemnasem toate paginile.
Cosmisian scrie într-un mod unic, împletește metaforele astfel încât să rezulte cele mai frumoase culori. De aceste culori m-am îndrăgostit iremediabil și tot ce îmi doresc este ca autorul să scrie în continuare cât mai multe cărți.
Să scriu și ceva despre expresia iubirii pe care autorul o surprinde și cu care ne surprinde în timp ce citim despre Dna Mouelle Roucher. Dna Mouelle este o femeie ce pare intangibilă, misterioasă, ceea ce îl determină pe tânărul scriitor să o venereze, ea fiind autoarea lui preferată. Fiecare frază pe care o citim este plină de armonie și de muzicalitate, fiecare pagină pare un cântec la harpă. Dacă Mouelle ar deveni film ar avea ca muzică de fundal cântecul harpei.
Eu de obicei nu scriu atât de mult despre o carte, dar despre cartea aceasta aș putea să scriu incontinuu. Mouelle este emoție pură exprimată prin scris. Scrierile autorului pentru mine sunt fericire găsită între pagini. Probabil că nu toată lumea rezonează cu metaforele, însă eu când mă aflu în mijlocul cuvintelor lui Cosmisian simt o bucurie fără margini.
Cărțile lui Cosmisian sunt opere de artă, și sunt create cu talentul lui inepuizabil pentru a îl uni cu cititorii.
Entuziasmul pusese stăpânire pe visele pe care le avea lipite de retină. Fără să realizeze, gândul la Eugénie îi adusese bucurie și dor. Parfumul ei primăvăratic îi rămăsese impregnat în amintiri, iar acest lucru îi amintea de emoția pe care o simțea plimbându-se cu ea. Glasul ei părea înghețat în mintea lui, pentru că în fața ochilor lui erau acum pictate buzele ei pline, conturate ca de mâna unui mare artist. Să fie oare vinovat pentru că le învățase forma?
Degetele lui purtau încă mirosul de zmeură proaspăt culeasă dintre frunze și rouă în cea dintâi oră a dimineții. Imaginează-ți acum șoaptele ei, purtate în forma desăvârșită a dimineții de culoarea zmeurei zdrobite în cuvinte de dor!
Georgiana, de la O Pisică Neagră, ne propune cartea lui Cosmisian, Mouelle Roucher:
Deși încă (re)descopăr clasicii români, cu mintea „de pe urmă”, recomandarea mea de astăzi este un autor român contemporan. Unul cu care poți vorbi, pe care îl poți întreba „ce a vrut să spună autorul”, un om deschis și un scriitor deosebit. La propriu și la figurat: Cosmisian.Mouelle Roucher (Volumul I) „Dezliterarea pe fuior de timp” este o jonglare cu simțurile cititorului. Ești preluat din starea ta inițială, când citești în fotoliu sau întins în pat, și te trezești purtat în altă lume. O poveste parcă ruptă din inima bătândă a Parisului. Dincolo de numele franțuzești (Mouelle Roucher, iubitul ei, Pierre Devoin, Eugenie, Vila Rouge etc.), toată atmosfera are un parfum parizian și te trimite într-o epocă a eleganței, a calmului educat (nu neapărat nativ), atunci când feminitatea era veșmântul cel mai căutat prin înalta societate. Romanul are 38 de capitole scurte, fiecare purtând un titlu sugestiv pe care, dacă-l diseci în bucățele mici, mici, vei ajunge la concluzia că toată cartea a fost construită cu exactitatea unui ceas elvețian. Dacă ești în căutare de acțiune, suspans care să te țină cu sufletul la gură, nu-ți recomand această carte. Pentru că vei avea nevoie de suflet acolo unde îi este locul, ca să poți citi. Aprinde veioza, trage draperiile, adu-ți mai aproape un pahar cu vin (roșu, neapărat) și pătrunde în labirintul de cuvinte…
Fi(o)rul narațiunii prezintă povestea de dragoste dintre Mouelle și Pierre, iubitul său aflat în comă. Retrasă la Vila Rouge ca într-un castel, Mouelle scrie o carte în care încearcă să-și transpună sentimentele ascunse în ea încă din copilărie. Apoi, povestea se complică atunci când apare în peisaj un tânăr scriitor… Finalul acestui prim volum este unul deschis, lăsându-ne să tragem cu ochiul la posibilitățile celui de-al doilea. Ne creionăm în minte posibile continuări, dar sunt sigură că nu vom reuși să surprindem câtuși de puțin din ce…
Va urma.
Vă recomand să citiți întregul articol. Pentru aceasta, vă laslinkspre recomandările celor 8.
Georgianei îi mulțumesc pentru aceste cuvinte atât de încurajatoare pentru mine. Mai că îmi vine să ma recitesc. Cartea o puteți cumpăra de aici.
Cum este să îţi pregăteşti o cafea bună, să te dai cu parfum preventiv, ca să susţii ideea de primăvara la debutul artistic al surorii ei – toamna, şi să primeşti un link despre cartea scrisă de tine?
Eu zic ca e foarte special.
Lecturarea acestei prezentări de carte mi-a adus o emoţie deosebită în piept, una pe care o are orice tată al cărui copil este lăudat. Cu o palmă aşezată pe umărul drept al cărţii, citeam cuvintele atât de sofisticat scrise despre Mouelle Roucher.
Fotografia este ca o mie de cuvinte, dar mă bucură că această distinsă Sofisticată mi-a scris mia de cuvinte înainte:)
Mulţumesc cu încântare!
Cosmisian
“cuvintele mele sunt simplitudini nocturne, doar roua le stie rostul.”
“cum va mai este viata?inteleg eu ca aveti diversi pacienti, dar prea multa liniste duce la tacere si durere de maxilare.”
“Domnule…Cosmisian, pot sa va spun: “tu”? m-ati ametit deja!”
articolul nu este o recenzie! nu stiu sa scriu, stiu doar sa citesc!
recunosc ca am inceput lectura cu putina teama. dincolo de paginile de blog aveam sa-l cunosc pe Cosmisian, atat de deschis, dar atat de misterios. deschiderea? o vaga parfumata dantelata iluzie. Cosmisian, ramane nepatruns, nedescoperit! misterul? Cosmisian scrie chiar si atunci cand nu scrie! Cosmisian nu este usor de citit. Cosmisian te invaluie si te imbata cu acel vin rosu in care, in loc de struguri dulci, a frant cuvinte. dincolo de povestea tulburatoare a cartii, cuvintele cosmisiene poarta cu gratie un parfum fin si pretios pe care scriitorul il imprastie din abundenta.
autorul creaza patru personaje impresionante. in jurnalul sau, tanarul scriitor vorbeste despre o iubire nevindecata, insa Rorette ramane un personaj episodic.
prin complexitatea lor, cele patru personaje traiesc in jurul unei iubiri tulburatoare.
in tanarul scriitor, l-am regasit pe insusi Cosmisian. mi-as fi dorit o idila intre frumoasa Mouelle si tanarul scriitor. Mouelle Roucher traieste o drama. iubitul ei, Pierre, se afla intre doua lumi, intre viata si moarte. revenirea neasteptata din coma a lui Pierre renaste iubirea celor doi. iubirea “care nu a apus niciodata”, “iubirea care si-a recapatat Fiorul”.
ce m-a impresionat cel mai mult? faptul ca autorul nu foloseste un vocabular fundamental. autorul transforma inedit orice cuvant de conexiune in metafore… cosmisiene.
va las sa descoperiti misterul cosmisian! va las sa descoperiti misterul lacatului si al cheii. si mai ales, va las sa descoperiti actul iubirii descris si definit de autor.
recunosc ca am inceput lectura cu putina teama. dincolo de paginile de blog aveam sa-l cunosc pe Cosmisian, atat de deschis, dar atat de misterios. deschiderea? o vaga parfumata dantelata iluzie. Cosmisian, ramane nepatruns, nedescoperit! misterul? Cosmisian scrie chiar si atunci cand nu scrie! Cosmisian nu este usor de citit. Cosmisian te invaluie si te imbata cu acel vin rosu in care, in loc de struguri dulci, a frant cuvinte. dincolo de povestea tulburatoare a cartii, cuvintele cosmisiene poarta cu gratie un parfum fin si pretios pe care scriitorul il imprastie din abundenta.
Recenzia – Mouelle Roucher – despre dragoste în toate formele, by Catalina Coman
De fiecare dată când citesc o recenzie despre Mouelle Roucher mă încearcă multe emoţii. Este o carte dragă mie, pentru că ştiu în detaliu trăirile fiecărui personaj, pentru că ştiu ce ascunde volumul 2.
Apreciez mult recomandarea (şi recenzia) scrisă de Catalina Coman. Cartea aceasta este la randu-i o portie de citit.
Va invit sa o cititi!
Mouelle Roucher a venit ca o provocare. Mi-am dat seama încă din titlu că voi avea parte de o lectură diferită, deosebită. Mă bucur să văd că nu m-am înșelat. Deși nu are un stil tocmai ușor de înțeles și cartea trebuie să fie citită cu atenție, pentru a prinde sensurile dintre rânduri, Cosmisian scrie cu pasiune. Iar pasiunea se simte în fiecare cuvânt, în fiecare metaforă, în fiecare rând.
Spuneam însă că nu este tocmai ușor de citit. Asta nu pentru că autorul ar folosi un limbaj prea sofisticat, ci pentru că scrie ca o poezie. Multe metafore, multe subînțelesuri, multe sensuri ascunse printre cuvinte simple.Mouelle Roucher este enigmatică, elegantă, profundă. Atât cartea cât și personajul cu același nume.
Mouelle Roucher – despre dragoste în toate formele
Mouelle este o scriitoare renumită. Toată lumea o știe, dar foarte puțini o cunosc. După ce iubitul ei, Pierre, are un accident și ajunge în comă, Mouelle se simte părăsită. Se refugiază la conacul ei, unde prieteni îi sunt doar cărțile. Stă ascunsă de lume și suferă în tăcere.
Asta până când îl cunoaște pe tânărul scriitor, cu care leagă o prietenie nesperată. Acesta va avea un impact major în viața lui Mouelle, pe care o admiră și care îi este exemplu. Glasul lui este cel care relatează povestea lui Mouelle. Dragostea lui pentru scris este cea care scoate la iveală dragostea lui Mouelle pentru Pierre. Și ce dragoste! Consumatoare, profundă, misterioasă, fără de sens și totuși profundă!
Nu vreau să vă spun prea multe despre carte, pentru că mi-ar fi greu să îi suprind esența. Și pentru că sunt sigură că fiecare dintre cititori îi va găsi un alt sens, o va interpreta diferit. Iar iubitorii de jocuri de cuvinte și de literatură mai diferită decât clasicele povești vor găsi în Mouelle Roucher o carte minunată.
Dacă vă tentează cartea, o puteți achiziționa de aici
În cântul pescărușilor flămânzi de mare și în muzica valurilor ce se strivesc de roci mi-am început lectura. Am desfăcut recipientul de plastic în care mi-am pus pepene și am început să sorb însetată din sucul rece ca valul toamnei ploioase.
Mă aflam cu lectura la capitolul V (Ceaiul de la Vila Rouge), când m-am trezit (cu mintea) în taxiul firmei Marcel Cab. Cum punctualitatea mă definește, n-aveam cum să-mi permit să întârzii de la întâlnirea cu prețioasele detalii, “fine și învăluite în mătase pură”, desprinse din realitate de către autorul COSMISIAN.
Un volum care m-a captivat de la prima filă-prefața.
Am evadat în lumea eroinei principale, misterioasa scriitoare Mouelle Roucher, și-am intrat cu permisiunea autorului și în stările sale. M-au îmbrățișat duios detaliile amănunțite cu care misterioasa protagonistă se refugiază în disperare și deziluzie, expuse cu talent de către autor. Am admirat ceasul elvețian în amănunt al protagonistului Pierre, am pătruns cu ochii minții în mecanismul minuțios și în secundele timpului. Mi-au trebuit câteva ore să ajung la ultimul capitol!!
Descrierea realistă m-a fascinat de la început “o scriitoare nu răspunde de recuzita pe care mintea unui cititor o aduce în scenă”!
Citind acest prim volum am avut senzația certă că sunt în elementul meu!!
Am recitit de fiecare dată de câte două ori, “descrierea timpului”!!!
De cele mai multe ori prefer să nu recomand! Oamenii sunt diferiți precum sunt și gusturile lor! De această dată îmi permit să RECOMAND celor care-și doresc o lectură de calitate:” MOUELLE ROUCHER” – DEZLITERAREA pe fuior de timp.
N-aveam cum să nu surprind unul din protagoniștii principali ai romanului tău, “TIMPUL”, care pare (conform confuziei), că pândește la fiecare mini-secundă afișată de ceas.. Fascinația cu care l-ai descris “printre umbre”, n-aveam cum să n-o remarc!! Deși pare că se află în “urma” acțiunii este acțiunea în sine!! M-au surprins plăcut, “stări” pe care tânărul scriitor nu le dezvoltă, apropo de indicatoarele timpului.
„Cu jurnalul lăsat deschis pe marginea patului, nu pentru a citi, nu pentru a scrie, priveam pictura veche. Era agățată acolo dintotdeauna, cum era și lipsa mea de inspirație, agățată de mintea mea într-un cui ruginit. Cu palma dreaptă căutam cuvintele pe pagini nescrise încă, lăsate din loc în loc prin jurnal. O alegere bună, ai spune. Paginile goale, nescrise, sunt un semn de carte pentru un scriitor în derivă. Cuvintele. Le știam de mic, din vremea în care le mângâia nesiguranța cu care citeam. Le-am iubit când singurătatea mă pedepsea cu tăcere, iar ele stăteau zgribulite, așa cum stau vrăbiile ascunse între frunzele unui arbore indiferent, într-o zi ploioasă. Așa stăteau și cuvintele mele, așteptând.”
Iată o altă surpriza deosebita. Multumesc dlui Daniel pentru Critica, și colectivului Publicației Sintagme Literare pentru găzduirea articolului despre Femeia-Vin, Mouelle Roucher
Atunci când m-am apucat să citesc volumul I din „Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp”, știam că voi avea de-a face cu un altfel de lectură. Pentru că avusesem de mai multe ori plăcerea delectării cu textele lui Cosmisian, bloggerul (?) cu „gânduri neinfinite”.
cosmisianneoproza.wordpress.com
„Dezliterarea pe fuior de timp”. O călătorie prin labirintul din cuvinte
Romanul are 38 de capitole scurte, fiecare purtând un titlu sugestiv pe care, dacă-l diseci în bucățele mici, mici, vei ajunge la concluzia că toată cartea a fost construită cu exactitatea unui ceas elvețian.
Accentele cad pe subtilități, pe senzații, și nu pe acțiune. Citind Mouelle Roucher, nu trăiești cu sufletul la gură, dar citești cu sufletul. În liniște, cuvintele ni se așază pe rând în fața ochilor, întocmai dansului primilor fulgi de nea dintr-o iarnă timpurie. Priviți din căldura propriului șemineu.
Cosmisian creează lumi în fiecare paragraf, iar paharul cu vin, întâlnit adesea printre rândurile cărții, se potrivește perfect în călătoria prin acest labirint din cuvinte.
Nu e vin roșu (ca „la” carte), dar și acest rosé poate completa frumos atmosfera din „Mouelle Roucher”
Dar ce ne spune autorul despre „dezliterarea pe fuior de timp”?
„Universul dnei Mouelle Roucher. Un univers al dezliterării. Dezliterarea este un neologism, neîncadrat în definiții de dicționar, tocmai pentru că el nu este restricționat la o compoziție de litere încadrate în stiluri literare. Dezliterarea este un moment în timp, un moment în care o poveste ascunsă în cuvinte prinde viață, dezlipind cuvintele de lumea materială pentru a le lăsa să creeze un univers al unei vieți.”
Mouelle Roucher (Volumul I), o poveste de dragoste cu iz parizian
Dincolo de numele franțuzești (Mouelle Roucher, iubitul ei, Pierre Devoin, Eugenie, Vila Rouge etc., singurul nume românesc întâlnit a fost cel al unei cățelușe roșcovane – Ruginita), toată atmosfera are un parfum parizian și te trimite într-o epocă a eleganței, al calmului educat (nu neapărat nativ), atunci când feminitatea era veștmântul cel mai căutat prin înalta societate.
Fi(o)rul narațiunii prezintă povestea de dragoste dintre Mouelle și Pierre, iubitul său aflat în comă. Retrasă la Vila Rouge ca într-un castel, Mouelle scrie o carte în care încearcă să-și transpună sentimentele ascunse în ea încă din copilărie. Dedicația din „Fiorul” ne oferă câteva detalii în acest sens:
„Am iubit cu ură. Primul bărbat pe care l-am iubit astfel este chiar tatăl meu, un om cu două lumi despărțite de anotimpuri. L-am dorit pentru mine, să-mi fie mie tată, nu al unei alte lumi pe care n-o putea cuprinde.” Tatăl ei fusese colonel în marină.
Povestea curge apoi tot mai mult spre momentul „Pierre”, poveste de dragoste căreia dna Mouelle îi oferă un final… neinspirat. Neinspirat din realitate, adică. Tânărul scriitor, cel care ne spune povestea la persoana I, îi va creiona o erată într-unul dintre capitole.
„Erată. Tânărul scriitor scria o erată. Nu un prolog. Nu un nou capitol, ci o erată. O corectare din mers a unui capitol din viața scriitoarei, care necesita rescriere. Corectură și schimbare. Adesea m-am întrebat de ce povestitorii își ucid iubirile în povești, doar ca să le apere în viața reală. Dacă l-aș întâlni astăzi pe Shakespeare, cu siguranță l-aș întreba cine este de fapt Julieta. Să nu credeți finalul poveștii lui. Cei doi nu au sfârșit-o ca în actul final al lui Shakespeare.”
Un roman cu și ca poezie
Bineînțeles că nu puteam rămâne indiferentă la poeziile întâlnite pe parcursul cărții. Deși, în valul ăsta de poezii în proză (sau invers) din literatura contemporană, cu un mic exercițiu de imaginație, Mouelle Roucher ar putea fi citit ca poezie.
„Te voi vizita în locurile unde îți naști sufletul, precum răsăritul o face, acolo unde curcubeul își etalează perfecțiunea suspendată pe cupola visării. Te voi atinge pe părul negru ce își răsfiră șuvițele în plină adiere, îți voi mângâia chipul tău alb ca perfecțiunea unei luni pline într-o noapte senină, prinsă de orizont cu nasturi turnați din praf de stele. Sărutările tale sunt prinse între ele ca petalele unui trandafir roșu ce se oglindește în cristalele stropilor de rouă. Văd. Privesc prin ochii tăi universul, văd în el iubire și credință. Când l-a făcut pe om, Dumnezeu l-a gândit în doi. Un el și o ea. Le-a făcut un singur ochi în care se regăsesc cei doi în perfecțiunea iubirii. Când mă vei pierde, iubite, caută-mă în lumea ascunsă în privirea noastră! Mă vei regăsi doar de aproape…
Mouelle Roucher (Volumul I) poate fi cumpărată de aici.
Închei cu gândul la cel de-al doilea volum. Pentru că finalul îl anunță ca fiind unul în care aflăm dacă „moartea temporară” (coma) poate despărți doi îndrăgostiți sau dacă iubirea poate fi uitată…
Această părere despre romanul Mouelle Roucher este adresată acelor persoane care uită că au citit alte zeci de cărți în clipa în care deschid paginile unei cărți noi.
Încep să scriu această părere cu gandul la volumul doi, deja, pentru că, personal, cred că această carte nu este despre Mouelle. Eu aș fi numit-o „Dezliterarea..”. De ce?? Pentru că autorul nostru nu doar că îmbracă toate personajele într-un mister plăcut și incitant, el, pur și simplu, „dezliterează” cuvinte, sensuri, expresii, emoții, trăiri, vieți..
Paginile acestei cărți sunt învăluite de mii de metafore ce aduc în atenția cititorului iubirea, dezamăgirea și iarăși iubirea, într-un mod plăcut, care te integrează cu sau fără voia ta în scenariul lor.
Pe mine m-a ofticat rău acest roman ca mai apoi să mă convingă să îl ador.. M-a ofticat pentru că autorul îți oferă doar acele detalii de care ai nevoie ca să îți conturezi, practic, singur restul poveștii pe care o vrea expusă. Apar puncte care sfârșesc fraze tocmai în momentul în care aștepți cu inima în gât următorul pas al personajelor iar de acolo.. puterea asupra poveștii îți revine exclusiv ție: cititorul!
După aceasta oftică, am adorat romanul pentru că mi-a oferit șansa să îmi creez propriul roman în fiecare capitol existent deja..
Mouelle Roucher scriitoarea care întrunește prin intermediul cărții sale „Fiorul”, toate iubirile trăite, într-una singură, iubitul său Pierre, aceasta devenindu-i în schimb cea mai mare dezamăgire.. „Eu am uzat paginile, iar Pierre le-a golit de cuvinte.”
M-a fascinat dincolo de cuvinte și tânărul scriitor, care joacă un rol important în viața doamnei Mouelle, și care participă, vrând-nevrând, la întreaga povestea a doamnei misterioase, însă păstrez pentru mine restul detaliilor.
Cu siguranță această carte are propriul farmec, în special, pentru cei care cochetează cu scrisul..
Punctul în care am zis că acest roman are propria sa esență, nemaiîntâlnită pentru mine, îl reprezintă următorul fragment, care îmi pare cel mai bun rezumat al cărții:
„Scriu iubirii să plece, iar ea naște dor. Mi-a obosit inima de repetiția zilelor. Mi-ai aprins inima cu vinul tău rubiniu, apoi ai ales să te ascunzi dincolo de pleoapele nemișcate. Sunt curioasă, oare ma iubești dincolo de timp cum imi spuneai?..”
Adaugă Mouelle Roucher în lista de cărți, intră pe Libris și achiziționează un exemplar. La final, adaugă o recenzie.
Ce vei găsi în carte? Câteva citate alese de cititori:
Fragment din Prefață – Prof. Luciana Ianculescu
„Cartea Mouelle Roucher – Volumul 1 Dezliterarea pe fuior de timp, semnata de tanarul Cosmisian, aduce magia vibratiei iubirii cu al ei „Fior”, care traieste in noi, dintr-un inceput pana in apus. „Fiorul” revine cu obstinatie ca un laitmotiv in discursul narativ, precum motivul muzical al Bolero-ului compus de Maurice Ravel. Absenta acelui „Fior” transforma iubirea intr-o povara, iar sufletul coplesit se frange. Personajele traiesc reintoarcerea iubirii, dar absenta amprentei acelei vibratii propune un travaliu al sufletului, greu de purtat. Cartea Mouelle Roucher – Volumul 1 Dezliterarea pe fuior de timp ascunde „Fiorul” in iubirea scriitoarei Mouelle Roucher pentru Pierre. El este omul in care s-au adunat toti barbatii din viata acestei misterioase femei, iubitoare „a cuvintelor pe care le vedeai mai curand ca esarfe aruncate in jurul gatului iubitului, pentru a-l apropia de trupul sau cald”. Cartea a fost daruita „iubirilor mele, in cautarea acelor barbati ce impreuna au format barbatul perfect. Idealizata iubire perfecta, ce m-a facut sa caut un om care sa o cuprinda, a fost o himera, o munca de Sisif. Iubirea pentru tatal, omul cu doua lumi, despartite de anotimpuri, iubirea pentru barbatul care a facut din mine o visatoare – Roin, pentru Florene – un iubitor ascuns, ce niciodata nu a indraznit sa spuna ce simtea”
Câteva citate din carte:
Mouelle este „O femeie ascunsă sub așternuturi fine pare a fi goală. Am întrebat oglinda cum mă vede când sunt goală. Am atins-o și m-am privit. De ce am crezut că sunt goală doar pentru că nu port haine? Trupul meu este plin, plin de mine, de feminitatea de care m-am dezobișnuit. O femeie nu este goală doar pentru că și-a pierdut mătasea ce i-a mângâiat trupul într-un zbucium care o urmărește noapte de noapte. Goliciunea femeii este în pieptul ei. Pieptul ei este fie un cufăr cu două încuietori ce ascunde comori care nu ies niciodată la iveală într-o manieră ordinară, fie o plajă cu nisip ars de soare și stins de ocean. Femeia-cufăr este vie, bogăția pieptului ei îi crește șiraguri de perle ce-au crescut în inima sa rănită, împodobindu-i golul aparent cu strălucirea sidefie a sferelor ei. Femeia-nisip este o plajă ce nu adăpostește decât vânt, ascuns între fire de nisip spulberat și înghițit de ocean.”
„Simțurile sunt petalele nude ale frumosului absolut, pe care, activate, le poți transforma în culori vii cu care să pictezi ferestre spre lumi ascunse în inima ta. Unele ființe sunt pline de culori neutilizate, ale căror inimi sunt depozite înghețate de căldură. Când iubirii i se dă curs, trupul unei femei devine o cascadă tânără care etalează în splendoare trăiri egalate doar de nori.”
„Câți dintre noi nu ne-am lăsa pradă dorinței de a cunoaște autorul doar pentru că am naufragiat pe paginile cărților scrise de acesta?”
„Dar simplitatea este născută în culisele unei minți ce își revendică mereu complexitatea.”
„Visul pare să nască realitatea.”
„M-am întrebat ce simte un ceas când se zbate în neputința de a trece la următoarea secundă. Poate își fixează amintiri, iar singura lui șansă este să își oprească pășirea spre alte amintiri. Doar astfel putea să creeze amintiri. Sau să trăiască din ele. În ele. De ce ar vrea timpul să trăiască din netimp?”
„Am iubit un om decupat dintr-o poveste, un om ale cărui poveşti se scriseseră cu respiraţia mea, am iubit un om dincolo de timp, un om ale cărui neobosite aşteptări au privit spre mine, ameţite de puterea cuvintelor noastre vorbite ca în transă.”
„Idealizata iubire perfectă, ce m-a făcut să caut un om care să o cuprindă, a fost o himeră, o muncă de Sisif.”
„Cum oare se poate ca totul să se schimbe, în timp ce tu rămâi la fel?”
„Coma îngheață o ființă umană. O prinde într-o pânză tăioasă pe cealaltă ființă, care crede că este vie, dar care se zbate în ghearele nemiloase ale timpului, iar otrava, ce nu îi amorțește simțiri, o face să sufere, în imposibilitatea de a lămuri viața. Sau moartea. Coma nu este o ființă bună. Ea îți dă senzația nereușirii, ea te face să te simți neputincios și confuz. Coma nu este viață, dar nici moarte. Este otrava dintre cele două.”
„Ce este cunoașterea? Miracolul de a te fi privit îndeajuns.”
„Luminii i-a stat întotdeauna mai bine suspendată.”
„Dar nu suntem noi, doamnele, anotimpuri ale existenței?”
„Plimbările de toamnă sunt bune pentru iubiții care parcă s-au întâlnit de la alte capete ale timpului.”
„Sărutul este cea mai spectaculoasă invenție umană, care străpunge inimi reci, aruncând punți peste dislexia timpului când vine vorba de iubire.”
Mouelle Roucher – o pauză pe trăirile fără rostire
Am scris o carte purtând trăirile intrinseci ale puținelor personaje. Am evitat să mă aventurez într-o poveste plină de detalii legate de viața personajelor, deși aș fi putut face acest lucru. M-am oprit însă la acele lucruri care se întâmplă în fracțiuni de secundă, pe care rar le lăsăm să-și contureze o viață a lor.
Mouelle Roucher este acea viață a lor…
Vă invit să cumpărați cartea și să faceți pauză împreună cu mine în dreptul acelor trăiri.
Apoi, vă invit să îmi oferiți propria voastră perspectivă.
Mulțumesc,
Cosmisian
Recenzie Mouelle Roucher Vol. 1 – Femeia-vin, de Daniel Luca
Un tânăr scriitor, al cărui nume nu este dezvăluit, intervine în povestea de dragoste dintre o scriitoare, Mouelle Roucher, și un degustător de vin, Pierre Devoin, în primul volum al romanului (de debut) Mouelle Roucher. „Dezliterarea” pe fuior de timp de Cosmisian (Editura Libris Editorial, Brașov, 2019).
O poveste de dragoste despre care tânărul știa, din spusele doamnei Roucher, că s-a încheiat prin moartea lui Pierre, în urma unui teribil accident de motocicletă. În realitate, Pierre se afla internat la Spitalul Universitar Edouard Herriot din Lyon, în comă, după cum avea să afle de la Eugénie (pe care Mouelle Roucher o trata ca pe o fiică).
O poveste de dragoste care constituia subiectul celui mai recent roman al scriitoarei, Fiorul, și cu care tânărul scriitor avea o legătură de care nu avea habar, încă de când era în lucru. Astfel, o scrisoare pe care i-a trimis-o scriitoarei în care o sfătuia, urmare a lecturilor din scrierile anterioare, să nu își mai dorească moartea, va primi drept răspuns capitolul al XIV-lea din Fiorul, intitulat Nu îți mai dori să mori! Fără să o știe, el a atins cele mai intime resorturi ale doamnei Mouelle Roucher.
După aflarea adevărului, tânărul scriitor i-a citit lui Pierre, zi de zi, romanul proapăt lansat, gest care a avut drept consecință revenirea lui Pierre din comă. Așadar, implicarea tânărului a avut efecte benefice asupra ambelor părți („Pe tine te-a vindecat glasul lui când ți-a citit. Pe ea a ridicat-o din genunchii chinuiți ai unei inimi arse de așteptare”, p. 171).
Și totuși… aflăm că înainte de accident Pierre ar fi pus capăt relației, considerând că statutul social al acesteia nu corespunde cu al lui. Totodată, trezirea din comă naște întrebări în sufletul ambilor protagoniști („Eugénie crezuse că vestea o va înflori pe scriitoare, însă aceasta a rămas într-o inexplicabilă stare de șoc”, p. 69; „Lumea lui Pierre își regăsise busola într-o carte parcă scrisă pentru a-i ghida ființa înapoi spre iuibita lui, Mouelle”, p. 144).
În paralel, se întrețese o firavă poveste de dragoste între tânărul scriitor și Eugénie. Iubirea și scrisul cuprind totul, atingând, într-un fel sau altul, pe toți eroii (puțini la număr) acestui roman. Reflexivitatea pe marginea lor de puține ori e de efect, autorul căzând în capcana prețiozităților și înfrângând acțiunea (de pildă, „Când scrii o carte despre iubirea adormită sub pulsul artificial al comei, cititorii tăi se pot transforma în îndrumători și sfătuitori, fără a cunoaște inima care naște. Astfel ai ajuns să omori coma cu un condei ce scrie negru. Atât de apăsătoare este nuanța negrului, încât ai crezut și tu în doliul pe care l-a ancorat în ființa ta…”, p. 151 ori „Nu cred că te-ai gândit cât de mult poți scrie în biblioteca ascunsă a ființei tale atunci când penelul alege să își fixeze falnic dezinteresul asupra expresiilor celor mai intense ale zbuciumului interior. Ne luptăm adesea în interiorul galaxiei noastre, iar nelumina rănilor parcurge greu drumul spre cei ce ne cunosc”, p. 49). Dacă unele pasaje sunt neavenite, altele, în schimb sunt de o forță deosebită, precum cel referitor la rolul scrisului și puterea acesteia („— Ai putea scrie tot ce simți, fără să te gândești la cititori? La ce ar înțelege ei? Ai scrie fără să cunoști personajele, fără să le poți da tu viață? Ai putea scrie fără să scrii, ai putea scrie devenind tu însuți o pagină goală pe care să îți fie scrijelite simțirile personajelor tale?”, p. 39). Iar dezliterarea e și ea legată de scris și transmiterea mesajului („Dezliterarea este un moment în timp, un moment în care o poveste ascunsă în cuvinte prinde viață, dezlipind cuvintele de lumea materială pentru a le lăsa să creze un univers al unei vieți”, p. 78).
În acest roman, femeia se confundă cu vinul, la propriu și la figurat, ea trebuie degustată încetul cu încetul, cu toate simțurile treze spre a-i descoperi buchetul („Și totuși, adevărata regină a serii era acolo, iar eu o priveam cu tot spectrul senzațiilor din inimă în timp ce descriam vinul. De fapt, o descriam pe cea care avea să îmi devină cel mai bun vin degustat vreodată”, p. 123).
Un alt factor extrem de important în viața omului, pe lângă iubire (cu care se află în strânsă interdependență), este timpul. Femeia are avantajul, față de bărbat, că poate stăpâni timpul [„O femeie ce poate liniști un «mecanism elvețian» poate să controleze scurgerea timpului. O clipă în îmbrățișarea ei dezintegra limitele (…)”, p. 87], pe când bărbatul este luat prizonier, fiind prins într-o buclă a timpului („O secundă a creat o buclă de timp. A refăcut o conexiune a simplității cu complexitatea”, p. 88).
Sub aspectul povestirii, autorul utilizează narațiunea la persoana I, a II-a și a III-a, inserând poeme ori fragmente din roman, jurnal ori scrisori, ceea ce provoacă o senzație de neorânduială, o scădere a cursivității romanului.
Romanul de față anunță un prozator demn de a fi urmărit, având convingerea că nu peste mult timp va ști să stăpânească și mai bine năbădăiosul cuvânt.
Notă: Paragrafe din Volumul 2 al cărții Mouelle Roucher au mai scăpat pe aici. Lectură plăcută!
Spicuiri dinMouelle Roucher, Vol. 2 – Cap. 16
Seara și-a acoperit umbrele cu muzică bună de jazz. Întotdeauna mi-a plăcut sunetul distinct al tobelor atinse fin în mângâieri destinate sufletului chinuit de note pe care nu le înțelege. Am cerut o apă minerală. Atipic unui club de jazz, dar nu doream nimic. Paharul doar mă ținea ocupat. Am ales să mă așez cu spatele la o lampă suspendată de grinda înaltă, ce lumina cald de undeva din spatele meu, iar umbra mea se așeza perfect pe scaunul alăturat. O vreme puteam miza pe faptul că nu mă va întreba nimeni de sănătate. Chelnerul a fost derutat când umbra nu i-a spus ce dorește să consume.
– Umbra consumă lumină, domnule, aveți așa ceva pentru prietenul meu, Umbra?
O pauză scurtă între melodii, cât să își odihnească basistul degetele vibrante. Din umbră, alta decât cea pe care o știam eu, ai apărut. Îmbrăcată în negru, o fustă pe corp, învățată cu formele tale ce sfidau destine, coborâtă până pe curbura fină a genunchilor. Parfumul tău m-a făcut să îmi ridic privirea. Umbra mea dispăruse, pierdută în respirația ta. Întotdeauna ai știut să îmi risipești umbrele. Bluza era neagră, de fapt nu știu, probabil că nu mai deslușeam negrul și ale lui nuanțe. Mă pierd în albul perfect al gâtului tău, bărbia ta ușor articulată într-o lumină ce sfida umbrele noastre m-a cucerit. Negrul ce ne mărginea seara și-a pierdut semnificația deprimantă în fața tenului tău. M-am ridicat să te întâmpin, sprijinindu-mi mișcarea de paharul înalt, dar am ieșit din zona de confort a umbrei și te-am sărutat. Buzele tale sunt perfecte. Iar eu iubesc perfecțiunea și doresc să o simt.
– Ia loc, draga mea! Am cuprins scaunul de umerii înalți cât să îl supun mișcărilor mele controlate, apoi te-ai așezat pe el. L-am împins delicat pe măsura ce trupul tău îl umbrea. Parfumul tău suprem Dior a ajuns până pe scena din apropiere, învăluind formația de jazz până la riscul de a-i face să cânte jazz pentru prima dată, ca ademeniți de delicatețea ta, distinsa mea doamnă. Am revenit în dreptul scaunului meu, dar Umbra dispăruse. Chipul tău lumina cuvintele pe care le rosteai. Mi-am întins mâna, iar cuvintele se auzeau în mine atunci când le atingeam în zborul lor lent. Mă simțeam pătruns de ele. Cuvintele tale erau ca apa care ne învăluie treptat atunci când adormim pe plajă. Îți place apa. Atât de mult încât mă întreb adesea dacă nu cumva ești vreo ființă ce îți născuseși destinul din magia apei. Sau, poate doar cuvintele.
În surdină se putea auzi o piesă în engleză cântată de formație. Părea a te descrie…
„Love is fine as a lotus, Fine as a red wine born Of a cluster of grapes in a new dream, Pure and solid in delightful sounds of light jazz When your chin shines like a white gold, Let my mouth respiration deepens the air of your brests while my hands cover you Your eyes are two similar entities of love, Close to each other, and to me…” (Love is fine as a lotus flower, by Swinfield Fredy)
Am vorbit cu tine toată seara, apoi ne-am plimbat destul de lent spre casă. O seară magică în care am simțit fluidul ființei tale ce a dat culoare Umbrei mele, iar eu am îmbrăcat-o. Umbra s-a topit și m-a pătruns până la nivelul cel mai profund al sufletului meu. Când mă părăsise, umbra mea era lumină. Când s-a întors, cenușiul ei s-a transformat în râsul tău vesel, în bucuria cu care mă întâmpinai. Avea senzația că ești în mine.
Te-ai așezat în pat, pe pieptul meu. Când te-ai mișcat puțin, m-am așezat aproape de tine și te-am privit dormind. Adormi repede și zâmbetul îți rămâne fixat pe buze, pe chip. Nu are cum să dispară de pe chipul tău. Chipul tău naște zâmbete și iubire. Ți-am așezat părul pe perna liliacee, dar mi-am dorit mai degrabă să îl ating. M-am aplecat și ți-am sărutat buzele zâmbitoare. Ai râs în somn. Ador când râzi involuntar. Dormi liniștită, acoperită de privirile mele protectoare. Umbrele nopții au dispărut. Am o noapte întreagă să îți privesc chipul ce mi-a născut iubirea.
Repetiția este calea cea mai scurtă către uitare. Nu vi s-a întâmplat să nu mai vedeți obiecte în casă doar pentru că le-ați lăsat acolo cu gândul de a fi la îndemână? Același lucru l-am făcut eu cu teancul de scrisori. Erau deja multe și puteam trece cu vederea până și praful ce le bolduia expeditorul. Erau de la tine, dar am refuzat să le citesc. Știam că îmi vei explica în ele în felul tău specific minunea de a fi, durerea de a părăsi trecutul. A venit seara în care mi-am amintit de tine.
M-am dus la frigider și am selectat trei roșii, identice cu cele rămase, o ciupercă champignon imensă, dar crudă, câteva măsline proaspete scoase dintr-o cutie de tablă, câteva felii de salam uscat, puțină brânză mucegăită în termen de garanție, am luat un borcănel de vinete pe jumătate gol și am pus puțină maioneză dintr-un borcan plin, am amestecat compoziția și am ornat trei felii de pâine cu maia, sau fără drojdie. Mă întreb dacă descrierea mea te-a făcut să te întrebi ce e cu mine de mă las dus în detalii fără sens, sau poate, puțin acolo, ți-ai dorit să împart și cu tine cum o făceam când locuiam împreună. Trebuie să recunosc că până la ultima bucățică, în mintea mea doar, am împărțit totul cu tine.
Știi că și acum folosesc lumânare cu miros de vanilie? Am aprins una și în seara asta. Am așezat-o într-o farfuriuță din sticlă de Murano, iar lumina ei este alungită pe verticală în sus fără a clipi. Oare respirația mea este atât de constantă încât să o lase insensibilă pe biata lumânare în flacără? Dacă te întrebi, lumânarea asta este una cumpărată de mine. Cea de la tine este de mult timp arsă. Te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă cu ceara volatilizată în urma arderii? Doar nu crezi că dispare pur și simplu. Clar că nu.
În lumea aceasta există două tipuri de lumânări. Cele care scot fum și cele care îți evaporă lumina. Despre primul fel nu voi spune nimic. Pot, știi că pot spune multe. Cum ar fi că ele încețoșează ochii târzii, zădărnicind vedere, sau că fumul lor care nu alungă durerea, doar întunecă drumurile minții. Dar, am ales să nu spun nimic despre ele. Am totuși multe de spus despre cele care își volatilizează temporar existența. În adâncul lor, lumânările sunt o formă încapsulată de lumină, dornică să ajungă înspre cei care iubesc nopțile târzii. Dar aleg și de această dată să nu spun mult.
Între făcliile ce luminează nopțile întunecoase și lumânările firave ce ard în cea proximitatea sufletelor, este o diferență de esență. Dacă primei lumini îi este suficientă prezența omului, fără a-și amesteca destinul cu al omului, focul lumânării este calea prin care lumina se topește din somnul în care a stat nemișcată pentru a se îmbrăca discret cu vapori de ceară vanilie. Apoi, se apropie subtil de nările celor ce iubesc în noapte și le pătrunde în suflete. Lumina este purtată spre soclul minții, pentru a-i reda frumosul acesteia din urmă, pe când ceara purtătoare de lumină își reface consistența pe inima celui care iubește.
Există o mare diferență între ceara lumânărilor lumină și cea a lumânărilor ce fumegă. Dar, nu îți voi spune despre cea dintâi că este ca un sigiliu ce asigură iubirii pasaj secret în forma unei scrisori pecetluite. Nici că ceara ei sigilează căsuțele inimii pentru a-i păstra dulceața așa cum ceara albinelor devine păstrătoarea mierii unui fagure de-a dreptul înmiresmat. Prefer să nu îți vorbesc despre inimi ce s-au tăinuit singure, înstrăinatele, doar pentru că le este mai ușor să ofteze mulțumite că într-o zi le va topi cineva. Inimile iubitorilor sunt ca o cetate cu porți din ceară. Forța și inteligența nu le va garanta acces celor înfumurați, crescuți la umbra unor lumânări de fum. Șoptește-mi iubirea din inima ta și poarta mea se va topi cât să își lase hexagoanele îmbibate în miere să își ofere deliciul tainelor mele.
Mi-am luat ochii de la lumânarea cu aromă de vanilie. Undeva în ea exista o forță ce mă cuprinde spre dezarmare. Mi-e greu să accept că mă gândesc la scrisorile de la tine. Le privesc eu cu jind, cu dor și poate, curios cum sunt eu, îmi înving până la urmă proasta decizie de a nu te citi. Dintre toate, cea mai groasă m-a atras. Puteam simți între pereții despărțitori ai plicului stratul moale al pânzei. L-am apropiat de mine, l-am rotit de colțuri, când într-o parte, când în opusul acesteia. Aproape că vezi asta, nu-i așa? Știam că dacă îl rotesc suficient de repede, culorile cu care tu l-ai decorat, destinatarul și expeditorul, scrise cu mâna ta și cu dragoste pentru caligrafie, toate se vor pierde în viteză și în uniformizare spre alb.
Brusc am realizat. Mi-am închis ochii și am pipăit plicul încercând să îi simt secretele. Nu simțeam cuvinte. Nu mi-ai scris despre tine, despre planurile tale de a călători. M-aș fi așteptat să mă dorești acolo, cu tine. Dar, nu! Ai decupat din pânza tabloului la care lucrai. Știam de la tine că începi să dansezi cu pensula un vals al începuturilor de culoare doar din dreapta, de sus. Mi-ai tăiat colțul unei lumi create de tine, iar eu am ținut acea lume în închisoarea nepăsării? Am deschis plicul. Nu mi-am mai rezistat durerii. Am atins cu degetele culorile și le-am simțit forma descendentă ce pătrunsese în textura pânzei nude.
Un deja-vu în formă de albastru marin mi-a pătruns în braț, smulgând cu forță un oftat. Abia atunci am deschis ochii. Din plic a căzut un bilet scris cu stiloul. Specific ție, ai scris puțin. Concret. Ai făcut o floare monocromă în colțul drept, jos. Mi-a plăcut. Am ridicat biletul și am citit. Tu dorești să învârt din nou pânza cu viteză? O fac, dacă tu îmi ceri. O făceam și dacă ai fi fost de față, dar o fac și acum, când doar mă aștept ca pieptul tău să rezoneze din depărtare așa cum o făcea inima ta când ne puneam inimile în cuvinte.
Am rotit pânza de la tine și am rămas șocat. În loc ca aceasta să își piardă culorile, părea că rotirea nu îi afecta deloc forma. Mai curând, părea că acea pânză pictată de tine conținea un film. L-am privit cu atenție. Mi-ar fi plăcut să fii aici, să ne bucurăm comentând, cum o făcea întotdeauna. Am zâmbit. Rotirea nu a redus un fapt evident pictat pe acea pânză. Tu chiar te bucuri de prezența mea. Nu știam că o dorești și acum. Iată cum fizica cedează în ciuda efortului depus de a disipa culori.
Am ajuns la concluzia că mulți privesc pânzele pictate cu ochii rotiți prea tare. Nu pânza își pierde culorile înspre un alb desăvârșit, ci ochii lor pierd capacitatea de a vedea dincolo de rotire. Acum înțeleg de ce unii privitori se uită cu albul ochilor. Prea multă rotire.
Am vrut să te întreb, dacă este să pictezi cu toată dăruirea ta, ai face asta până în pânzele albe? Ai amesteca imaginația ta cu apăsarea fină a vopselelor? Tu chiar îți naști lumile din albul imaculat al sufletului tău, al pânzei tale? Am luat a doua scrisoare, am ținut-o în mână cu ochii închiși. Speram ca rândurile așezate atât de frumos de tine să îmi amintească de momentele în care îmi erai definiția iubirii.
„Stăteam așezată pe un bloc de granit rece și priveam peretele gol din fața mea. Întotdeauna mi-au plăcut pereții albi, largi și blânzi. Știai că pereții albi ascund sub pielea lor un râu învolburat și înspumat de munte, de un alb dens și zgomotos? Pentru o clipă, am pus pe pauză căderea apei și i-am remodelat perfecțiunea. Acum arată exact ca peretele meu dimineața. Din pietrele pe care le lovea apa în cădere am făcut un șevalet, apoi dintr-o creangă înflorită am făcut o ramă pe care am plantat-o mai apoi în crăpăturile vii ale pietrelor.
Mi-am fixat palma stângă pe perete, dar am retras-o repede, speriată. M-a durut să simt tăcerea albului, iar acum palma mea își schimba desenele în culori, de parcă aș avea o paletă cu izvoare de culoare așteptând curioase o nouă viață. Am încercat să le șterg de pe palmă, dar mi-am făcut mai mult rău. Mi-au întipărit pe degete dorințe pe care nu credeam că le pot nutri izvoarele de culoare. Sau, inima mea. Mi-a luat ceva timp să înțeleg de ce inima mea își pregătise în tăcere izvoare de simțiri pe care le puteam vedea acum în palmă.
Și, cum o poveste nu este completă fără apariția personajului masculin, Eugenie îl fixase pe tânărul scriitor fix acolo unde și-l dorea.
El o privi emoționat, apoi îi luă mâna și i-o așeză pe pieptul lui. Inima îi bătea aproape la fel, dar el o simțea de parcă ar fi avut un infarct continuu de fiecare dată când o știa aproape de el.
Bune mai sunt nopțile în care ajungi întâmplător să citești o recenzie a cărții Mouelle Roucher, publicată de doar două zile. Sunt recunoscător pentru Recenzia oferită de dra Mara mădălina Caloian pe blogul său Mustreadmagazine (Click aici pentru Acasă la MustReadMagazine). Toate aprecierile mele pentru întregul oferit cărții mele.
Mouelle Roucher este cântecul trist al lebedei, povestea dulce-amară a unui suflet îndelung torturat până decide să îmbrăţişeze negarea, speranţa pusă în lacrimi, taina ce ascunde durerea după voaluri pastel.
Povestea ei, pe care autorul ne-o înfăţişează împletind abstractul cu realul, reflectă umanul încercat de întrebări fără răspuns, fondul sufletesc în chinul său de a se autoconserva după ce a trecut printr-o ploaie de cioburi, psihicul care se agaţă de neuroplasticitate în speranţa de a se autoregenera.
La prima vedere, Mouelle reprezintă succesul, senzualitatea, statutul social înalt, feminitatea elegantă. Cărţile sale, devenite rapid must read, îi aduc admiraţie şi numeroşi oameni în preajmă. Cu toate acestea, deşi conştientă de atracţia pe care o exercită, protagonista îşi păstrează misterul intangibil, oferind doze mici şi uneori vagi din ceea ce o defineşte cu adevărat.
Oare am mai zâmbi dacă am avea certitudinea că tragediile sunt rupte din realitate?
Sub un zâmbet fermecător, Mouelle îşi ucide iubirea din condei în cea mai recentă carte a sa, „Fiorul”. Şi ce se întâmplă dacă iubirea învie? Va adăuga autorul o erată?
„Am iubit un om decupat dintr-o poveste, un om ale cărui poveşti se scriseseră cu respiraţia mea, am iubit un om dincolo de timp, un om ale cărui neobosite aşteptări au privit spre mine, ameţite de puterea cuvintelor noastre vorbite ca în transă.”
Cu speranţele sfâşiate, Mouelle Roucher va găsi un suflet pe care-l va simţi aproape, în persoana unui tânăr scriitor anonim. Intersecţia acestor două destine va lăsa cortina de mister să cadă, dezvăluind treptat drama frumoasei scriitoare. Viaţa ei se va schimba uluitor şi cititorul va afla alături de personajul principal feminin cum se pot înfăptui miracole atunci când nu mai crezi în ele.
„Idealizata iubire perfectă, ce m-a făcut să caut un om care să o cuprindă, a fost o himeră, o muncă de Sisif.”
O inimă sortită să se oprească se repune în mişcare. Un suflet împietrit îşi recapătă flexibilitatea, iar trecutul năvăleşte în prezent, zdruncinând viitorul.
Cosmisian se foloseşte de cuvinte într-o manieră poetică, pentru a ilustra gânduri, trăiri, emoţii, tumult lăuntric sau iubire. Adesea sugerând prin figuri de stil, autorul ne invită la interpretare liberă, la descoperirea mai multor sensuri, în funcţie de propriile noastre experienţe, sentimente sau capacităţi de percepţie. Ne provoacă prin misterul lui Mouelle, ducându-ne cu gândul la taina femininului şi ne oferă axiome existenţiale înclaustrate în metafore ce aşteaptă să li se descopere semnificaţiile.
Dincolo de o poveste, Mouelle Roucher se transformă într-o lecţie de viaţă şi într-o exemplificare abstractă a modului în care sufletul uman se autodistruge sau se regenerează.
„Cum oare se poate ca totul să se schimbe, în timp ce tu rămâi la fel?”
Mouelle Roucher este cântecul trist al lebedei, povestea dulce-amară a unui suflet îndelung torturat până decide să îmbrăţişeze negarea, speranţa pusă în lacrimi, taina ce ascunde durerea după voaluri pastel.
Povestea ei, pe care autorul ne-o înfăţişează împletind abstractul cu realul, reflectă umanul încercat de întrebări fără răspuns, fondul sufletesc în chinul său de a se autoconserva după ce a trecut printr-o ploaie de cioburi, psihicul care se agaţă de neuroplasticitate în speranţa de a se autoregenera.
La prima vedere, Mouelle reprezintă succesul, senzualitatea, statutul social înalt, feminitatea elegantă. Cărţile sale, devenite rapid must read, îi aduc admiraţie şi numeroşi oameni în preajmă. Cu toate acestea, deşi conştientă de atracţia pe care o exercită, protagonista îşi păstrează misterul intangibil, oferind doze mici şi uneori vagi din ceea ce o defineşte cu adevărat.
Oare am mai zâmbi dacă am avea certitudinea că tragediile sunt rupte din realitate?
Notă: Volumul II din Mouelle Roucher este aproape de final. Aș spune că este mai savuros decât primul volum, dar dacă nu ai citit încă primul volum, te invit pe Linkul de vânzare al cărții Mouelle Roucher – Dezliterare pe fuior de timp.
În cele ce urmează, redau parte dintr-un capitol ce evocă dorul pe care Eugénie i-l poartă tânărului scriitor. Există și o scrisoare pe care el i-a adresat-o. Eu le-am citit pe amândouă. Te poftesc să citești ce i-a adresat Eugénie.
Pe când își scriau scrisori…
Aflați la două capete ale dorului, cei doi își scriu scrisori, pe care și le vor lăsa cu teamă în cutiile poștale. Dorul le-a amorțit simțurile, astfel că Eugénie își numește dorul – tristețe, iar pentru tânărul nostru scriitor, cum e de așteptat, mintea i se complică în expresii care, reduse la esență, ar putea fi transformate într-o simplă mărturisire de „Te iubesc!” Anduze rămâne în urmă, iar eliberarea de Rorette l-a condus spre cea care i-a fermecat viața, încântătoarea Eugénie.
„Dragul meu,
Au trecut multe săptămâni de când ai plecat la Anduze. Perioada aceasta a adus cu ea multe contraste, dintre cele mai neașteptate. Cum nu ai dat nici un semn, m-am gândit să scriu ce simt în seara aceasta și să pun gândul meu spontan într-un plic, să îl sigilez. În acest fel, mă voi asigura că nu voi altera ceea ce simt. Mâine îți voi pune scrisoarea în cutia poștală. O fac chiar eu, iată de ce nu există pe plic expeditor, destinatar sau o viză care să indice expedierea. Ce mai surpriză îți pregătesc. Eu însămi mă tem de momentele mele triste, dar înclin să cred că mă voi exprima mult mai conturat în scris, iar tu mă vei înțelege. Păcat că vei afla că există și o asemenea latură în mine, care o contrastează pe cea veselă cu care te-am obișnuit. Singura, de altfel…
Îți vei dai seama după tonul scrisorii mele că sunt tristă. Foarte tristă. Ce pot să fac ca să nu mai fiu atât de tristă? Hîm…
Mă uit la teancurile acestea de cărți din fața mea și nu… nu înțeleg ce e cu ele aici, nu înțeleg ce e cu mine aici.
Sursă fotografie – 7-themes
Problemele lumii întâi și întrebările lumii întâi. Acestea sunt întrebări de aristocrat, sau de tânăr teribilist. Nu înțeleg ce caut eu în mijlocul atâtor lucruri. Nu știu ce legătură am eu cu ele. Nu știu ce legătură am eu cu tine. Sunt tristă pentru că eu cred că toate legăturile mele cu lumea sunt rupte. Cu trecerea timpului, s-au subțiat atât de mult, încât s-au rupt cu totul, și cumva, în restul timpului încerc să mimez un soi de situare în lume, dar starea constantă este, cumva, existența pe dinafara veacului, pe dinafara vremii.
Mă simt ca oița din Micul Prinț. Cred că această oiță ar fi foarte fericită dacă ar avea un țarc, și dacă ar fi în țarc. Eu nu am nici un țarc, nu există limite. Nu am nimic de depășit, pentru că nu este nimic care să poată fi depășit. Sunt liberă să… orice. Ce libertate stranie. Îți mărturisesc că nu este deloc eliberatoare. Este o libertate foarte goală. Simt că nu este libertate. Mai curând, ea este un fel de suspendare. Mă simt suspendată. Și, măcar dacă aș fi suspendată pe un norișor. Sau, pur și simplu în aer. Suspendată într-un aer curat pe care să îl pot respira. Uneori mă simt suspendată sub apă fără să știu să înot, fără să pot respira și fără să mă pot adapta apei. Tot ce îmi doresc acum este să fii aici, să te pot îmbrățișa. Mi-ar fi mai bine. Nu crezi?
„Cea mai mare bucurie a vieții mele este cartea, iar acum mi-este atât de greu să citesc.”
Era dimineață când dl François Madolen m-a sunat. Cu câteva luni în urmă, pe când doamna era încă în spital, i-am oferit cu drag și dedicație, primul volum din Mouelle Roucher. Îi spusesem că i-am urmat sfatul oferit cu câțiva ani, lăsând la o parte poezia, la care se știe că nu mă pricep, concentrându-mă pe proză. Eu îi voi spune cu încredere „neoproză smart emotional”. Dedicația scrisă pe carte accentua faptul că mi-a făcut plăcere să scriu despre ei.
Dl François Madolen a spus doar atât:
– Soția mea dorește să îți vorbească.
Apoi, a urmat o întreagă desfăcurare de entuziasm, născută din inima unei doamne de aproape 80 de ani, iubitoare de carte. Mi-a citit cartea! A lăudat-o mult. Mi-a spus, printre altele și că practică exercițiile cardio pe care i le-am recomandat cât timp este nevoită să stea în pat. Acum merge însoțită prin casă, sau folosind un cadru.
M-a onorat foarte mult acest lucru. Am și o fotografie cu domnia sa, pe când încă era pe un pat în Spital, aproape de fereastră.
Două regrete mi-a spus la telefon că are:
Că a dat cuiva câteva ciorne (30-40 pagini) cu scriituri de-ale mele, din vremea aceea, a poveștii din primul volum. Regretul era legat de faptul că acea persoană s-a inspirat din ce am scris. Și, a publicat câteva cărți.
„Cea mai mare bucurie a vieții mele este cartea, iar acum mi-este atât de greu să citesc.” – dna Madolen
CITATE FAVORITE – Mouelle Roucher, de Cosmisian, publicata de Libris
„Câți dintre noi nu ne-am lăsa pradă dorinței de a cunoaște autorul doar pentru că am naufragiat pe paginile cărților scrise de acesta?
Dar simplitatea este născută în culisele unei minți ce își revendică mereu complexitatea.
Visul pare să nască realitatea.
M-am întrebat ce simte un ceas când se zbate în neputința de a trece la următoarea secundă. Poate își fixează amintiri, iar singura lui șansă este să își oprească pășirea spre alte amintiri. Doar astfel putea să creeze amintiri. Sau să trăiască din ele. În ele. De ce ar vrea timpul să trăiască din netimp?
Ce este cunoașterea? Miracolul de a te fi privit îndeajuns.
Luminii i-a stat întotdeauna mai bine suspendată.
Dar nu suntem noi, doamnele, anotimpuri ale existenței?
Plimbările de toamnă sunt bune pentru iubiții care parcă s-au întâlnit de la alte capete ale timpului.
Sărutul este cea mai spectaculoasă invenție umană, care străpunge inimi reci, aruncând punți peste dislexia timpului când vine vorba de iubire.”
Selectie citate si colectie de fotografii – Iuliana Cazan.
Articolele postate pe https://gandurineinfinite.wordpress.com/ şi pe https://povesteapapadiei.wordpress.com/ îmi aparţin de drept şi nu pot fi reproduse fără acordul meu (excepţie republicarea lor din butonul de Re-publică afişat în stânga butonului Like pe Wordpress).
Textele publicate pe acest blog sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Fotografiile, dacă nu este specificată sursa lor, sunt de pe Google.
Pentru detalii suplimentare, vă rog să mă contactaţi în scris pe cosmisian@yahoo.com
© Cosmisian
Foto – Muza adormită a lui Brâncuși
Cosmisian - Neoproză „smart emotional” 