Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022
„Femeia, o metaforă care a prins viaţă”, de Cosmisian
Mențiunea II (Medalie – argint) – „Elogiul Iubirii” – SENIORI – PROZĂ
Am participat la Festivalul-Concurs „Elogiul Iubirii” cu Proza Scurtă „Femeia, o metaforă care a prins viaţă”. Gala de Premiere va avea loc în data de 18 iunie 2022, la Buzău, când va avea loc și Lansarea Antologiei Prieteniei Vol. VI, în cadrul celei de a IV-a Conferințe Naționale ASCIOR.
„Femeia, o metaforă care a prins viaţă” face parte din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut” (Sept 2021 – Ian. 2022)
Voi lăsa în continuare textul oficial al Concursului, urmat de propunerea mea.
Le mulțumesc organizatorilor – Mirelei Minuța în special, Juriului și Participanților pentru o asemenea ocazie deosebită de a pune în valoare fațete ale Iubirii.
____________________________________________________________________
Mirela Minuţa, 13 martie 2022
CLASAMENT – Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022
În Competiție s-au înscris peste 350 de concurenți dintre care au fost validate, conform regulamentului, un număr de 311 lucrări.
Mulțumiri, cu prețuire și recunoștință, membrilor juriului care au sacrificat din timpul lor pentru evaluarea lucrărilor!
Gala de Premiere va avea loc în data de 18 iunie 2022, la Buzău, când va avea loc și Lansarea Antologiei Prieteniei Vol. VI, în cadrul celei de a IV-a Conferințe Naționale ASCIOR.
Felicitări tuturor celor 311 participanți!
CLASAMENT „Elogiul Iubirii” – SENIORI – PROZĂ – Cosmisian – Mențiunea II (Medalie – argint)
____________________________________________________________________
Femeia, o metaforă care a prins viaţă
De Cosmisian
Era vară când am început să scriu povestea Ioanei. O scriam în mintea mea, acolo unde pot răsturna situația cu ușurință. Întrucât era mult prea cald și acest lucru se vedea pe tricoul umezit de la vântul fierbinte și cafeaua parfumată, băută în mers, fierbinte și ea, am șters începutul și l-am plasat în aprilie. E mai bine în aprilie, nu crezi? Mi s-a întâmplat să șterg anotimpuri și să nu mai găsesc drumul înspre ele. Un risc pe care îl urăsc la îndeletnicirea de scriitor.
Ioana este medic. O profesie apreciată în zilele noastre. În cazul ei, aleasă de către mine. Când mă gândesc la ea, o văd mai curând ca pe o inimă mare care a primit un trup mic de femeie. Iubește omul până la delimitarea lui în cromozomi. Am întâlnit-o în drumul spre casă. Al ei. Al meu nu conta atunci.
În acea zi de aprilie am ajutat-o să coboare o creangă de cireș sălbatic la nivelul respirației ei. Ei îi părea prea sus, mie aproape că mi-a intrat în ochi. De obicei mă aplec să trec pe sub ea, gândindu-mă la dezavantajele pe care le au oamenii înalți. Când nu este în floare, o tai la nivelul meu.
De această dată am ales să o cobor la nivelul personajului meu feminin, la nivelul perfecțiunii, nesigur fiind de reacția ei. Ar fi putut spune că am vrut să o împiedic să treacă de ea, de parcă primăvara putea fi cuprinsă cu mâna și oprită. Mi-a zâmbit prea puțin pentru că i-am adus primăvara la nivelul de la care îi putea asimila metafora. După ce a inspirat adânc, cu ochii ei clari ca cerul senin, mărginiți de sprâncenele ei subțiri și lungi, și-a ridicat privirea spre binevoitorul ei trecător, o privire ce trăda notele sublime ale înfloririi. O priveam fără a-mi lua ochii de la ai ei, lăsând creanga să își spună ultima replică din acest scenariu impus.
Ai văzut vreodată o tânără femeie care îți zâmbește direct în destin? Să nu mă crezi un simplu făuritor de metafore. Ea chiar m-a privit și am văzut-o devenind parte a destinului meu. Aproape că mi-am scuturat capul ca să mă trezesc. Este doar o privire. Poate sunt alergic la polen, deși nu simt nimic inconfortabil. Ce simt eu? De ce nu încetează să mă fixeze cu privirea ei? Oare ce simte ea când ochii îi plutesc în delirul cu care îmi oprește rațiunea?
De ce mi se pare că orice s-ar întâmpla de aici înainte este ceva ce amândurora ne este cunoscut? Aveam o explicație, pe care mi-a topit-o când mi-a spus un „Mulțumesc” deloc nesigur sau șovăitor. Glasul ei era feminin, pe cât de ferm, pe atât de dulce. Mi-am simțit gâtul rebel, incapabil să mai tragă aer în piept. O emoție pe care o simțeam în mine, dar pe care o inspirasem din privirea ei. Oare de aceea mi s-a blocat respirația? Să fi inspirat o senzație a noastră, una care se cuibărește în noi, agățată de pieptul nostru înainte de a ne fi oferit deliciul unei prime conversații?
I-am rupt o crenguță nouă de cireș sălbatic, una compusă din floricele aglomerate. A cuprins-o cu degetele ei albe și subțiri. Ai urmărit dansul elegant pe care îl desăvârşeşte mâna unei femei când cuprinde primul buchet de flori din sufletul primăverii? Nu-i așa că este intimidant? Dacă nu s-ar fi mișcat de pe un picior pe altul, aș fi fost surprins admirând-o cu primăvara peste tot pe chipul ei. Balansul ei era suav, poate fără să își dea seama, imitând trecerea timpului.
Nu am întrebat-o dacă merge spre casă. Parcul era destul de departe de zona rezidențială, așa că am presupus că a venit să admire natura ce și-a revenit din adormire. Când am văzut-o eu în parc, cu părul căzut în perfecțiune peste umerii ei fini, am avut un sentiment de déjà vu, fără explicație. Impactul a fost reciproc, aveam să aflu eu la scurt timp după ce ne-am așezat pe o bancă din capătul celălalt al parcului.
Nu credeam că bărbații se pot îndrăgosti pe loc. Sau, de la prima vedere. Dintotdeauna am crezut că un bărbat ce se trezeşte cu inima pusă pe călătorit printre stele, din prima, sigur dă dovadă de superficialitate. Până în acea zi am crezut multe lucruri. Obișnuit să plantez gânduri în mintea personajelor, am fost înșelat de această libertate, o libertate care subjugă forța pe care o are complexitatea experienței umane. Iată aici o scenă în care personajele o iau înaintea autorului, frângând în el preconcepția nefericirii. Un bărbat care nu se poate îndrăgosti de o femeie ce îmblânzește primăvara este mai mult mort decât viu. Bine îi stă vieții să surprindă din nou și din nou cu renașterea naturii și a iubirii.
Ceva s-a întâmplat din acea zi, pentru că am simțit că sufletele ne aparțin. Sufletele care își aparțin au nevoie de timp pentru a se desăvârși sub misterul revenirii, acea primăvară neașteptată a vieții care te face să trăiești din nou. Când aceasta se întâmplă, uiți că Ioana are o viață pe care a adus-o cu ea până sub cireșul sălbatic, că tu ai o viață ale cărei detalii parcă nu mai contează. Încă. Și aceasta în cazul amândurora. Nu aș modifica nimic la acest punct, poate doar muzica ce îi însoțește pe noii mei protagoniști ai narațiunii.
Plimbare. Niciodată nu am înțeles motivul pentru care doi adulți aleg să își povestească lucruri care par a fi luate mai curând din varianta bună a vieții unui om. Am povestit foarte multe banalități, fiecare dintre ele fiind cumva suspendată într-o formă ciudată de generalitate. Niciunul nu oferea detalii care să lege omul de vreun loc, serviciu sau posibil un partener de viață. Poate de aici și aparenta superficialitate.
Banalitățile au readus o bucurie pierdută pe chipurile noastre. Știi când ți se încălzește dintr-o dată inima și-i poți număra bătăile, chiar neregulate? Cutia toracică se transformase într-un lampion luminat și încălzit de zâmbetul și căldura vocii făpturii ce nu înceta să mă surprindă.
Uitasem că îți poți simți inima. Oh! Aveam inimă și eu! Trăisem într-o singurătate usturătoare. Spre deosebire de femei, care simt singurătatea până în adâncul nopților nedormite, sau în capul pieptului, zvâcnind energic, eu – bărbatul – pierdusem demult lupta cu tot ce ține de viață și emoția pe care o plămădește.
Dincolo de povestea pe care o scriu, nu mă simțeam singur. Trecusem de prea mult timp de o asemenea boală numită „a simți”. Eram doar pierdut de mine. Se prea poate ca eu să caut să anim personaje cu trăirile pe care le neg? Singurătatea unui bărbat este ca o stare de amorțire a simțurilor, a unui suflet inert și incapabil să aibă cea mai vagă senzație că există. Până în acel moment.
Timpul a trecut bucuros că nu a trebuit să se mai interpună cu încăpățânarea scriitorilor care cred că le știu pe toate. De această dată a fost ca o ploaie ce udă pământul fără a-i deranja verdele. Nouă ne-a prins bine să nu ne mai gândim că timpul trece. Astăzi el nu a trecut. El a devenit un moment plin de căldura amintirilor ce nasc dor și o ciudată atracție ce se intensifică în plină noapte, răsucind în inimă gânduri de viitor.
Pe Ioana o lăsasem să meargă acasă singură. O priveam cum își lăsa trupul să se unduiască pe muzica parfumului de copaci abia înfloriţi. Întotdeauna mi-a plăcut să îmi privesc personajele plecând, mai ales atunci când anticipam că își vor întoarce chipul pentru încă un zâmbet, pentru o altă fluturare a mâinii. Acest lucru promite o revedere, nu crezi?
Eu am mai rămas în parc pentru o bună bucată de timp. Nu locuiam în lumea aceea, eram doar scriitorul ce o creionase din joacă. Aș fi plecat spre lumea de dincolo de albastrul ce s-a cuibărit deja pe câteva pagini goale. Am refăcut în minte senzațiile pe care le născuse în mine o femeie pe care am creionat-o între anotimpuri, poate și pentru că o văzusem alunecând spre intangibil, spre o lume a ei, departe de stilul cu care am scris despre ea. Speram ca întârzierea de a mă retrage din lumea pe care o naște scrisul meu să o facă să rămână încă puțin cu mine, poate ca personaj feminin ce transcede nevoia mea de a scrie.
Din lumea scrisă nu poți împrumuta personaje chiar dacă simți nevoia de a le urmări traiectoria. Câți dintre noi nu și-au făcut griji pentru personajele lor între episoadele scriitoricești?
Există unele făpturi care apar în umbra peniței, când nu ești pregătit să le oferi un loc, nici măcar unul pe care să îl ocupe din nevoia de recuzită. Au ele o putere de a te tulbura prin apariția lor pentru o clipă, una pe care o mai egalează doar ideile pe care le ai dimineața când încă nu ești sigur că te-ai trezit. Îți spui că le vei ține minte, sau că le vei nota de îndată ce te dai jos din pat, doar că adormi. Știi din zecile de readormiri că această ațipire descompune amintirile până la gradul de uitare, dintre acelea care te fac să știi că ai uitat. Și tot adormi. Și tot nu te ridici să le notezi. Iată motivul pentru care am preferat să mai rămân în povestea ce a surprins până și un scriitor fără inimă ca mine. Dacă nu o voi mai întâlni vreodată?
Mi-am desprins stiloul de lumea pe care am cunoscut-o scriind, am întors pagina și am așezat stilul la întrepătrunderea celor două reflexii perfecte ale unui viitor neatins încă. Stilului îi pusesem capacul de teamă ca nu cumva lumea Ioanei să se ascundă în cerneala pe care o conține rezervorul acestuia. M-am lăsat pe spate pe spătarul arcuit al scaunului până i-am simțit textura dură cu care îmi ținea piept. Mi-am ținut mâinile adunate la ceafă până mi-au amorțit. Din ce scrisesem mi-a rămas întipărit un singur lucru. Aveam inimă.
Tu atingeai crenguța coborâtă spre tine,
Eu vedeam printre crengi
Fire de soare, fire de lună,
Fire de planete nu prea îndepărtate,
Pline de lumină,
Sfidând umbrirea pământului
De la Apus spre Răsărit.
Un fascicul de lumină
A pătruns prin desișul florilor pe chipul tău,
Topindu-se pe puritatea lui.
„Îmi pari foarte cunoscut”, mi-a șoptit încântată. „Este o propoziție pe care sunt sigur că ai auzit-o de la bărbații care încearcă să surprindă o femeie, dar iată aici excepția, ți-o spune o femeie”. Ea mi-a zâmbit, iar eu i-am cuprins palma cu delicatețe, poate pentru că în ea era prima crenguță pe care o rupsesem pentru ea, poate pentru că îmi doream să o simt cât mai mult timp. Palma ei era răcoroasă ca adierea vântului ce aduce parfumul florilor în sufletele celor îndrăgostiți. Era în mâna mea când am coborât-o aproape de trupul ei. Mi-a cuprins-o cu cealaltă mână și a lipit-o de pieptul ei, apoi a repetat: „tu chiar îmi pari cunoscut. Am senzația că tu mă știi mult mai bine decât ai vrea să aflu”.
O priveam rătăcit în ochii ei, poate mult mai direct decât pentru un simplu contact vizual. Fără să îmi dau seama că privirea mea o pătrundea și o speria, mă blocasem într-o stare de admirație pe care nu cred să o fi avut vreodată. Mi-a împins mâna și s-a dat înapoi un pas, încercând să riposteze. „Dacă mă mai privești așa în ochi, eu plec! Nu mă poți privi așa! Uite, privește oriunde, dar nu mă dezarma cu privirea ta. Are ea ceva ce mă… De ce faci asta?”
Oare ce făceam? Credeam că Ioana mă privește, nu doar în ochi, nu doar în suflet, ci în viitor. Poate de asta a simțit ea că ne-am mai întâlnit, poate de asta simt eu că privirea ei îmi oferă acces spre o lume ascunsă nu doar în inima ei ce iubește, ci și în viitorul ce îl nasc astfel de momente.
Ne-am plimbat pe o alee plină de cireși în floare. Ioana a văzut o bancă pe care căzuseră multe petale, pe care ne-am așezat. O priveam vorbindu-mi despre viața ei, despre acele lucruri care par banale până să le asculți privindu-i chipul, până să îi urmărești buzele ce nuanțează fiecare sunet. Chipul ei devenise plin de trăsături încântătoare, pe care le absorbeam flămând. Mi-a rămas în minte un lucru de care îi era dor.
Avea dreptate că ne-am mai întâlnit, dar nu în termenii pe care i-ar înțelege cineva din lumea pe care o scriu. O făcusem când îmi pregăteam o ciornă pentru prima întâlnire, despre care nu avea cum ști. Era, până la urmă, personajul principal, merita o rescriere a acestui moment. Senzația de déjà vu era reală până și pentru lumea ei, pentru că această primă întâlnire era o rescriere a ciornei. Ce nu îmi pot explica eu este apariția florii de cireș în buzunarul de la piept al cămășii mele, iar acest lucru inexplicabil era primul dintr-o listă a lucrurilor care tranzitau între real și fictiv.
*
Unul dintre cele mai importante lucruri când scrii este acela de a-ți numi scriitura ciornă. Ciorna este derivatul suprem al creației literare ce-și caută perfecțiunea pe care o naște cuvântul înainte să își limiteze semantica din albastrul cernelii. Din ea îmi nasc chipul alb al Ioanei, chip ce este delimitarea dintre perfect și imperfect. Am privit-o pășind spre mine, entuziasmată de zborul albinelor ce au crezut că lumea este dintotdeauna roz. Inspira adânc parfumul primăverii, oprindu-se din loc în loc. Am rescris acest moment în mintea mea de multe ori, dar niciodată nu i-am îndepărtat acesteia oprirea. Își așeza de fiecare dată o mână pe piept de parcă ar fi simțit aerul pătrunzându-i trupul firav. Mi-am dat seama că ciornele au o capacitate limitată de rescriere a unor detalii. Perfecțiunea ei îi era întipărită întotdeauna pe chip, fiind de sine stătătoare.
Ne-am întâlnit sub creanga de cireș sălbatic, acolo unde florile păreau a ne aștepta cu cele mai înflorite buchețele din parc. Ochii ei nu aveau o culoare definită, doar lumina lor era constant caldă. Am întins mâna spre crenguță, privind spre chipul ei. Trăsăturile ei erau născute în spontaneitatea cu care un scriitor se trezește în preajma unui personaj feminin pe care nu îl scrie pentru a-l limita la imaginația sa, nu îl definește pentru a-i potența candoarea, ci îi oferă libertatea absolută de a fi, de a exista dincolo de claritatea descrierilor, lucru pe care îl poți face numai când nu ești îndrăgostit de personaj. Când acest lucru se întâmplă, îl privești cu atenție, flămând, și doar simți.
Degetele ei mi-au atins mâna. O clipă mi-am oprit și eu brațul în aer, privind-o în ochi. Florile de cireș sălbatic au devenit o coroniță vie pe luciul părului ei, închis la culoare. Iată un detaliu pe care îl văzusem doar la această rescriere. O ființă născută din perfecțiunea albului menit să vindece și-a primit cununa din sânul primăverii, iar eu mi-am permis să îi așez o șuviță pe după ureche. Pentru o clipă am oprit rescrierea ciornei în mintea mea pentru a-i asimila perfecțiunea. Mi-am trecut palma deschisă peste chipul ei, admirându-i buzele în forma unui sărut. Oprisem în momentul în care făptura mima un sărut destinat primăverii, unul ce se asemăna foarte mult cu o floare de cireș înflorită, plină de petale. Aș fi atins-o și pe buze, pentru a le învăța conturul, un lucru pe care oricum urma să îl fac. Am continuat cu coborârea crengii și am privit-o mirosind florile, încântată. Mi-a mulțumit mai mult în șoaptă, firav precum crenguța pe care o rupsese aproape de nasul ei, de buzele ei. Ne-am privit preț de câteva clipe, nu știu câte să fi fost.
Mi-a permis să o însoțesc spre fântâna ceramică de unde începea aleea mărginită pe ambele părți de cireși în floare. Din loc în loc, parcă născute din rădăcini ce se credeau periscoape, se întrezăreau bănci din lemn, ocupate aproape de fiecare dată cu perechi de îndrăgostiţi. Fiecărei povești de iubire i se cuvine un scriitor de ciorne, unul care să privească spre viitor, spre locul de unde ultima bancă de pe alee are menirea de a lega destine de orizont. O fixasem cu ochii, știind că nu putea fi ocupată vreodată de vreun personaj scăpat de sub controlul firului narativ. O scrisesem cu o cerneală ce o făcea invizibilă pentru personajele ascunse între rânduri.
Părul Ioanei se unduia ca un lan de maci. Aerul moale de primăvară se furișa între noi, curios de șoaptele pe care buzele tinerei le oferea universului. Curios am fost și eu de mișcarea buzelor ei, de pauzele pe care le făcea pentru a mă face să îi privesc ochii. Acela a fost momentul în care am înțeles un alt lucru ce nu se putea schimba în progresia pe care o au ciornele în mintea unui scriitor.
Un mare avantaj când scrii ciorne este acela de a pune pe pauză, pentru o clipă firul narațiunii pentru a te lăsa purtat de ceva ce nu ai scrie vreodată. Sunt lucruri pe care nici ciornele născute în secret nu le vor putea absorbi în fibra literară a scriitorului. Undeva, în ascuns, scriitorul simte că personajul lui, sortit oarecum repetiției ce îi îmbracă lumea, este o făptură din altă lume, dincolo de scris, ce îl caută, care se regăsește în banalitatea pe care o are el atunci când rescrie ciorne. Ațipisem cu mintea la scris și am pus o asemenea secvență pe seama poziției nesănătoase în care bătătoream catifeaua fotoliului.
Ioana respira primăvara în fiecare întâmplare pe care o povestea. Avusese o copilărie plină de aventuri pe dealurile înmiresmate de parfumul cald al florilor sălbatice ce colorau zilele târzii de vacanță. Crescuse aproape de munți, de care se ținea cu o mână. Iubise înălțimea lor, pe care o privea cu mâna adusă la ochi pentru a forma un monoclu al orizontului înălțat. Detaliile pe care le șoptea nu i le insuflasem eu pe ascuns. Și le născuse ea în taină, între rescrierile mele, făcându-mă să adăpostesc în minte posibilitatea ca ea să fie o făptură de care nu îmi amintesc eu, dar care se putea folosi de mine pentru a-i face loc în lumea cuvintelor mele. Ioana părea tot mai mult o metaforă care a prins viaţă.
*
Câteva nopți am căutat indicii care să îmi ofere răspuns pentru o lume a ciornelor de care mă știam singur conștient. O pierdusem fără explicație. Rămăsesem cu prea puțin din recuzita pe care o creasem pentru cele câteva clipe pe care le petreceam alături de Ioana, o ființă ce s-a dovedit a fi dincolo de presupunerea că o născuse imaginația mea. Senzația că ne știam era copleșitoare. Doar că acum era atât de departe. Pierdusem lumea din interiorul ciornei.
Mă obișnuisem cu sincronul creat de lumea din parc, iar acum priveam spre interiorul acestuia și nu îl mai recunoșteam. Era o întindere a lipsei de detalii, acea simplitate ce ucide unui scriitor capacitatea de a scrie. Îmi căutam drum spre lumea creată pentru ea, singura în care mi-am dorit să existe un anotimp al primăverii perpetue. Pentru ea. Gândul că trecerea timpului nu iartă limitarea creației literare m-a făcut să cred că eram responsabil pentru ruina pe care o vedeam peste tot. O lume ca aceasta nu își avea sensul în absența ei, a senzațiilor pe care zâmbetul ei le făcea să înmugurească într-un suflet uscat ca al meu. O doream înapoi pentru ea, o făceam pentru mine.
Pe când făceam planuri pentru a o aduce înapoi, o adiere de vând a suflat o crenguță de cireș, împingând-o spre picioarele mele. Era ruptă de curând și încă purta câteva cupe roz de înflorire diafană. Am privit petalele şi-am spus în sinea mea, tăcut precum liniştea ce aduce roua pe frunze de dimineaţă, că cele mai tulburătoare momente ale vieţii sunt cele liniştite. Liniştea este revolta cea mai pregnantă a căutării! Sau, a devenirii. Aveam un indiciu acum. Lumea ciornelor mele s-a ruinat de foarte puțin timp.
Puteam oare reface o lume pierdută pornind de la o crenguță de cireș, rătăcită într-o lume în care dispăruseră detaliile? Ceața densă se ridica lent, fiind absorbită în pieptul orizontului. Nu foarte departe de mine, așezată pe un câmp plin cu petale de cireș, puteam zări un trup de femeie. Era ghemuită, cu spatele la mine. Sau, cu fața spre orizont. Nu am stat pe gânduri și am pășit spre singura ființă umană pe care o mai păstra imaginația mea. M-am oprit foarte aproape de ea și am atins-o pe umăr foarte gingaș. Nu s-a întors, dar a întrebat cu o voce stinsă dacă i-am simțit lipsa. Mă recunoscuse din prima, chiar fără a se întoarce?
M-am așezat aproape de trupul ei, lipindu-mi spatele de a-l ei. Căldura trupului ei se putea simți atât de bine. I-aș fi spus că dispariția ei m-a lăsat cu o lume pustiită, dar eram prea copleșit de senzația că rolul de scriitor al ciornelor s-a inversat. Mi-era greu să accept implicaţiile acestei răsturnări de situație, poate și de teamă. Pentru mine, lumea de care avea nevoie Ioana era una a înfloririi fără vreun efort, plină de zâmbete ce făceau concurență cu petalele proaspete de flori de cireș. Erau atât de catifelate, distinse și sidefate… Pentru ea, o ființă născută într-o lume diferită de cea a simplei imaginații, perfecțiunea i se întipărise în privire după ce risipirea i-a frânt inima, lăsând-o fără primăvara perpetuă promisă de mine.
Mi-am dus o mână la spate, căutându-i-o pe a ei. Știam că ne vom atinge degetele, tremurânde și nesigure, chiar și pentru o clipă înainte de a le încrucișa într-o îmbrățișare a palmelor. Strânsoarea era a ei. Mi-a șoptit tristă că am părăsit-o în cele mai chinuitoare momente ale vieții ei, dar eu nu știam nici un moment în care să o fi uitat. Cu siguranță că și ea, personajul meu suprem din această suită imponderabilă de ciorne, m-a pierdut la un moment dat, crezând că am părăsit-o. Ne-am pierdut unul pe celălalt crezând că ne-am părăsit.
O tratam ca pe un personaj ale cărui stări erau întotdeauna în așteptarea unei permisiuni din partea mea. Un personaj poate aștepta mult până să i se permită, tot sub incidența dictării, să simtă. Și iată aici un personaj care se ridică deasupra limitării gravate pe firul dezvoltării oricărui personaj. Era de dincolo de aceste neajunsuri scriitoricești. Era tristă și cu sufletul sfâșiat pentru că o părăsisem. Mi-a cerut să nu o mai părăsesc vreodată. Mi-era teamă să îi promit acest lucru. O făcusem deja fără să știu. Mi-ar fi fost mai ușor să o privesc în ochi. I-aș fi atins chipul translucid cu palmele, până spre bărbie, asigurând-o că îi sunt aproape, îmbibat în cerneala ce a născut-o.
În mâna dreaptă țineam crenguța de cireș sălbatic, încă plină de flori. Am mirosit-o, gândindu-mă la privirea ei caldă. Îmi dusesem mâna la spate, căutându-i cealaltă mâna. Ne-am găsit ușor, poate și pentru că își ținea palma ca sprijin, aproape de corp. I-am atins partea superioară a palmei, urcând lent spre încheietură. Eu nu îi putea vedea rănile, ea nu putea vedea cum i le vindecă o simplă crenguță de cireș, frântă și ea. Am plantat-o împreună pentru a ne reface drumul spre aleea plină de cireși în floare.
*
Riscul pe care și-l asumă un scriitor mult prea prins în lumea personajelor lui nu este cunoscut cu ușurință dincolo de actul scriitoricesc. Unele personaje se veştejesc ca o crenguță de cireș ruptă, lipsită de seva ce i-a promis rodirea. Și, dacă nu ar exista și dincolo de litere, le-ai putea opri suferința făcând pauză. Doar că în cazul Ioanei nu funcționa această metodă ce ar încerca să îi oprească tinerei suferința. Ea exista dincolo de ce credea însuși scriitorul că i-ar defini existența.
Mi-aș fi așezat penița pe albul ciornelor așa cum aș fi făcut-o pe tenul ei alb, dacă aș fi avut siguranța că ne-am reîntregi lumea, că i-am putea oferi un viitor. Aș fi scris pagină după pagină în căutarea primăverii, dar aceasta se legase de aripile timpului, fiind trasă spre o parte a viitorului pe care nu o stăpâneam.
Mi-am oprit gândurile și am strâns din ochi. Era timpul să mă ridic în picioare, să mă întorc și să văd dacă Ioana era acolo, cu mâna strânsă în jurul tulpiniței de curând înrădăcinată, sau era o plăsmuire a unui scriitor ce și-a pierdut personajul principal.
Pe măsură ce trupul mi se ridica, vântul mă acompania foșnind prin ceva ce păreau frunze. Doar că nu mai exista așa ceva în lumea artificială pe care o construisem pentru Ioana ca să o eliberez. Asta credeam eu, că nu erau frunze, că Ioana ar fi trebuit să se simtă liberă. Și nu era așa.
M-am răsucit până în locul în care mă așteptam să o văd. Mi-am deschis ochii și nu era acolo. Parcul nu mai avea ziduri, nu mai avea limite. Era o întindere nesfârșită spre orizont, având o alee centrală pe care erau așezate din loc în loc băncuțe. Parcul era plin de oameni care se plimbau, sau ședeau pe bănci, doar că toți arătau la fel și nu aveau chip. Am încercat să o caut, să o identific după strălucirea pe care chipul ei o avea încă de la prima noastră întâlnire, dar nu am avut succes. O lume nouă ce abundă în cireși înfloriți, plină de oameni fără trăsături, iată ce am văzut oriunde am încercat să o găsesc.
Am zărit destul de aproape un cireș ce părea mult mai înalt decât oricare altul. M-am apropiat de el și am văzut că la baza lui era legată o funie pe care o mai văzusem înainte, pătată cu sânge uscat de la rănile pe care le produsese în zilele în care Ioana încerca să și ascundă traumele la capătul unui zmeu suspendat. Să-și fi găsit vindecarea renunțând, să fi fost vindecată de durerea ce o lega de trecut și să fi legat funia de trunchiul cireșului ca semn de aducere aminte? Renunțase la durere și la vină pentru mine, lăsând în urmă un indiciu?
Cu mintea plină de întrebări priveam spre abundența florilor din cireș. Parfumul lor era proaspăt ca al Ioanei atunci când am atins-o pe chip, așa că mi-am întins palmele spre catifelarea lor pentru a le simți. S-au aplecat de la sine și mi-au atins degetele, umezindu-le cu nectarul lor însiropat de rouă. O simțeam în atingerea cireșului, o adulmecam de aproape, confuz. Devenise ea însăși un cireș sălbatic? Se eliberase înflorind, devenind ea însăși anotimpul pe care crezusem că îl țin în urmă pentru ea?
Lăsate libere, personajele feminine renasc de la sine, devenind însăși primăvara pe care o creionează un scriitor ca suport pentru existența unei ciorne rescrise. Ioana era o crenguță frântă în lumea ei și purtată fără prea multă considerație din ciornă în ciornă. Frântă de mine, ignorant fiind, rănită de trecutul ei ce o măcina noapte de noapte, a căzut la pământ, risipindu-și chipul ce o făcea unică. Aproape că o pierdusem.
Spate în spate stăteam cu ce rămăsese dintr-un personaj, cu care am plantat o crenguță de cireș în lumea pe care o creaserăm împreună. Vindecarea de trecut i-a venit atunci când pământul se prinsese de trupul ei micuț și o ajutase să se înrădăcineze, să nu mai alerge fără oprire în căutarea unui viitor pe care îl credea legat de orizont. Îl purta în pieptul ei, sprijinit de bătăile inimii ei micuțe. Înrădăcinarea a făcut-o să se vindece de trecut, preschimbând cruzimea vinei ce o lega de durerile din suflet. O femeie ce a lăsat în urmă o vină însușită fără temei, pe care o crezuse legitimă, a devenit un anotimp al înfloririi. Afirmasem de sute de ori că femeia are capacitatea înnăscută de a reînflori, iar acum aveam în față o lume întreagă ca dovadă. Oare Ioana va redeveni ființă umană?
(Frânturi din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, Cosmisian, 2021)
Apreciază:
Apreciază Încarc...
Cosmisian - Neoproză „smart emotional” 
