Călătorii și muzică

Călătorii și muzică

Călătoriile cu bagaj restrâns sunt cele mai degajate. Mi-am făcut un bagaj sumar, cum am spus, amintiri și vise. Trecut și viitor, o călătorie pe care niciodată nu am plănuit-o. Am făcut primii pași spre o desfășurare de evenimente pe care am lăsat-o în priceperea timpului, mare maestru al întâlnirii dintre oameni. Că am întâlnit oameni care mi-au pus aripi, se știe din experiența tuturor. Nu e de mirare că la fel au simțit și ei când s-au intersectat cu mine. Eram o întâmplare menită să le apară în cale, un fel de „trebuia să mi se întâmple” neprevăzut. Și, dacă nu ne-am mărturisit uluirea cu care am redenumit coincidența, am crezut că ea chiar vine la noi sub numele de coincidență, nemascată, fără pretenții sau înșelătorie. Că au fost dintre aceia care ne-au legat de glezne cu neîncredere și urâțenie de suflet, o știm. Sigur că o știm și pe aceasta. Ne-ar fi plăcut să nu fim atât de cunoscuți. Doar că magnetismul acestora ne-a dezarmat. Nu de la început, pentru că magnetizarea se face treptat, așa cum se schimbă anotimpurile.

Muzica pulsează notele dintr-o zonă profundă a creierului, acolo unde se nasc cele mai multe iluzii. Muzica este și ea o iluzie. Te face să crezi că vibrația ei este un ecou al pulsului, al bătăilor regulate ale inimii, gazda perfectă pentru ritmicitate. Din copilărie am avut o abordare greșită a ideii de amplificare a sunetului. Primul Pick-up ce mi-a căzut pe mâini a rămas fără difuzoare. Le-am luat pe rând pentru a pune în valoare primele casete cu muzică instrumentală, cu muzică pop, cu nopțile ce promiteau îngemănarea liniștii depline cu a sunetelor ce făceau echilibristică pe un fir reparat în prea multe locuri, uneori ajungând prea puține în cartonul difuzorului. Într-o zi am legat de cele trei fire un difuzor mai mic, cu aspirații înalte. Sunetele care au căzut de pe fir au reușit de această dată să se țină de firele difuzorului mai mic. Călcau pe fire subţiri și aveau aspirații înalte. Anii ce au trecut nu mi-au schimbat preocuparea. Am pieptul plin de difuzoare, iar inima mea a devenit un dispozitiv de produs ecouri.

© Cosmisian, Timișoara

Fotografiile nu îmi aparțin.

Ora de vară

Ora de vară

Alergăm la infinit. De când mă știu aleg fără să mă opresc. Mi-au amorțit picioarele de mult timp și alerg fără să îmi pese. Viteza cu care tălpile revin pe sol este atât de mare încât nu văd nici un lucru care să mă atragă, nimic pentru care să mă opresc. Mi-aș fi încetinit delirul dacă aș fi văzut unde se termină iluzia orizontului. Alerg. Alerg de un infinit și mă îndrept spre un altul, chiar dacă o fac de puțin timp. Timpul se măsoară în lucruri importante, în motive de bucurie sau tristețe, în zâmbete de copii sau lacrimi de despărțire, în stropi de ploaie sau în nisip ce adăpostește pentru o clipă urme de om. Eu alerg fără a mă alipi de ceva.

Sunt un om fără amintiri, unul care nu are bucurii sau tristeți. Dacă am fost dintotdeauna astfel, nu știu. Nu am amintiri care să mă facă să regret ceva, nu am pauze de la care să fi crescut vreun zâmbet pe chipul meu. Alerg și nu știu dacă am chip. Tălpile mele au pus în mișcare bucăţi din mine, disociate de orice trăire umană. Trupul meu aleargă fără să miște aerul, pe care l-am consumat cu mult timp înainte. Nici urme nu las, poate și pentru că ele ar putea arăta că alerg în cerc, unul desprins de infinitul ce mi-a impus ritmul.

Alerg fără aer în piept. Au fost momente în care respiram lent, controlat. De acele respirații îmi amintesc. Ce nu îmi amintesc eu, dacă îmi amintesc ceva, este unde mi-am oprit toracele, pe ce notă l-am fixat cu gratii făcute din os, din coaste circulare. Am expirat sau am inspirat ca sigiliu al refuzului de a mai respira? Alerg fără a mai privi în urmă. Când alergi între două planuri infinite, ca om, nu devii infinit, ci cel mai finit și fix punct în mișcare liniară înainte. Trecutul nu există pentru că sunt un om gol. Am inima goală.

Trecutul este o repetiție a lucrurilor pe care le-am găzduit în noi. Eu nu am avut niciodată loc pentru ceva în inimă. Aș fi scos-o din mine, goală fiind, dar fără o inimă goală aș fi devenit un om fără viitor. Viitorul este omul care are pieptul ancorat într-o inimă fără așteptări.

Alerg de unul singur. Când alergi în acest fel nu mai poți spune că alergi singur. Se autoexclude raționamentul și poate exista numai dacă îl accepţi. Alerg și am mintea fără gânduri. Ele te fac să alergi în mai multe direcții în același timp, iar eu nu pot alerga decât cu picioarele amorțite. Alerg fără să mă opresc dintotdeauna.

De unde ești tu, mă vezi alergând?

(Exercițiu literar pe tema trecerii la ora de vară)

© Cosmisian

Foto 7-themes

Protejat: Metafora nu face risipă de cuvinte, ci le suprapune ca să nu poată fi citite

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu

Ca orice alt anotimp ce și-a delimitat existența pe pământ, și toamna își are pretențiile ei de artistă consacrată ce își redobândește locul printre oameni. Fără om, anotimpurile sunt doar figurine desenate pe nisipul șters de valuri. Să ai înfățișarea unui anotimp trebuie să fii înzestrat cu o însușire unică, menită să învăluie ființe capabile de admirație, acea stare de contemplare care încetinește timpul pentru a-i studia tainele ascunse la umbra secundelor.

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu, al cărei zâmbet larg este ca un ocean sprijinit pe bucla albastră a orizontului. Frumoasă în diversitatea cu care și-a nuanțat șuvițele ruginii, își etalează pistruii din apropierea ochilor. Acest anotimp te face să privești mai mult ca oricând natura prin ochii lui, licăr de lumină. Soarele se divizează de invidie, căutând să îi imite ochii.

(Water dew on autumn leaf HD wallpaper | Wallpaper Flare)

Toamnă, tu m-ai sedus pentru a contempla nesațul zorilor pe care l-ai născut din cuvintele pe care pieptul tău le-a silabisit, pe care zorii le transformă negreșit în reverii. Te-am admirat adesea în plimbările mele de seară, atunci când suflai peste coronamentul ce părea de neatins, scuturându-i frunzele. Seară de seară te vedeam jucându-te cu frunzele ce pluteau amețite spre pământ. M-am oprit pe aleea dintre lumi, privind cum frunzele caută să se regrupeze la sol ca pe vremea când soarele le făcea umbre. Este oare posibil ca soarele să le fi fixat oglindirea încă de pe vremea când nimic nu părea a le trezi din visare?

Dimineața este acel moment unic în care îți este dat să vezi o latură nebănuită a toamnei. Din pântecul celui mai timpuriu suflu al zorilor se naște roua. De o finețe egalată doar de iubire, distinsa se așază pe frunze cu o singură menire, aceea de a le netezi drumul spre o altă devenire. Dacă serile le-am petrecut plimbându-mă pe aleile înfrunzite de ruginiul plutitor, diminețile mă ascundeam printre frunze pentru a-mi primi și eu porția de rouă.

Timișoara, 11 septembrie 2021

© Cosmisian

Protejat: Tăcerea unui scriitor

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală – Pe Fabrica de Poezie

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală

---

 

Notă: Acest articol a fost scris pentru Proiectul Fabrica de Poezie – Click pe LINK

Toate aprecierile mele Georgianei Mihăilă și colectivului Fabrica de Poezie. 

---

 

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală

Stăteam sprijinită cu bărbia de o pernă înaltă. Era fixată la înălțimea de la care puteam vedea umbra mișcărilor pe care Luna o forma pe un perete. Sunetul peniței m-a fascinat încă de când l-am întâlnit. Scria atât de moale, de fluid. M-a hrănit cu sunetul acesta cât pentru o viață a iubirii, dar de citit, nu mi-a citit niciodată. Aș fi vrut, dar nu am avut curaj să îl opresc din scris, iar el nu și-a întors niciodată privirea spre mine când scria. Poate nu știa că sunt acolo. Sau, pentru că nu îmi este greu de crezut, știa că i-am învățat blândele note născute de scris.

M-am folosit de umbra pe care o adusese Luna în camera nopților noastre. M-am hrănit mult cu sunetul scriiturii lui. Dar dacă i-am interpretat greșit notele pline de poveste? Vedeți? Acesta este motivul pentru care mă voi folosi de jocul suav al umbrelor, pentru a mă asigura că ele spun aceeași poveste ca a fluidității pe care cerneala o încrustează pe hârtie, pe suflet de om. Pe perete, cuvintele deveneau flăcări vii, ce gravau noi sensuri cuvintelor pe care nu le-am văzut niciodată, încălzindu-mi inima.

Sură Foto

Oare el știe că m-a scris cu simfonia cuvintelor pe care le creă penița, alunecând spre infinit? Știa că perdelele ce acopereau ochii nopții erau trase de la fereastră ca să înlesnească Lunii să imite desfășurarea cernelii pe înghețul hârtiei, topindu-i sensurile în umbrele incandescente ce gravau pentru o clipă semantica iubirii, când pe perete, când pe pieptul meu alb? Știa oare că îl privesc și că mi-am umplut pieptul ce vaporii cernelii care căuta mai multă semantică decât el însuși știa că poate scrie? Și că pereții albi ai inimii mele erau pictați cu umbre vii, tânjind după degetele lui?

Au fost nopți de vară în care credeam că dorul ce îmi adoarme sufletul în tristețe își are propria lui voie. Privesc în gol. Înghit repetat, dar nu am salivă să-mi ușureze suspinul. Oftez, o fac cu ochii închiși pentru a nu permite oftatului să mă vadă și să se reîntoarcă în scorburile sufletului meu. Iubirile nemărturisite dor mai puțin decât cele care se nasc între ființe din lumi diferite.

Oare știe că îi sunt iubită? Nimic nu doare mai sublim decât flacăra unei lumânări. Ea arde. Se arde și nu miroase a fum. Ea arde și miroase a lavandă cu căldura pe care doar ceara ce și-a schimbat starea de agregare o are. Iubirea mea pentru el este ca a lavandei ce și-a pierdut forma și culoarea, transformându-se în ceară. Oare știe că eu sunt parfumul pe care îl adoră? Focul ce-mi topește dorul mă duce aproape de pieptul lui. El mi-a inundat ființa cu abur de cerneală, eu i-am ceruit pieptul cu iubirea mea, neprețuită lavandă.

De aproape, amândoi ne căutăm iubirea și ne întrebăm cum o percepe celălalt. De departe, în irisul Lunii suntem oglindiți ca o scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală.

Iubite, ne suntem o scrisoare a unei iubiri pe care o căutăm în albul perfect al unei nopți de iarnă.

© Cosmisian – 15 ianuarie 2021

---

Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum

 

Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum,

Dormi acoperită-n lumina de lumânări vanilii,

Esență de suflet emani când arzi, în loc de fum,

Dormi iubito, dormi acum.

 

Te privesc cu lucirea din ochi ce e luminie,

Părul castaniu e lăsat să plutească în somn,

Căpruiul ascuns ce ascunde o nobilă „fiire” [ființă]

Dormi, eu te veghez acum.

 

Ai spus adesea că  visezi ce nu-ți amintești,

Scene de vis sunt regie în mână nebună,

Eu stau și privesc tresăltări când zâmbești,

Dormi iubito, te visez eu acum.

 

Promisiuni că în zori mă vei trezi cu sărut,

Se fac nori denși, plini de speranță și-aștept,

Ființa vrea să ne fim una în formă de fruct,

Trezește-mă iubito, acum.

 

Mai ai multe să-mi spui, adesea-mi grăiești,

Nebunia umblării printre stele te face să uiți,

Mărgele de vorbe șirag le pui pe note cerești,

Vorbește-mi iubito, acum.

 

Tu ești albastră în suflet ca cerul prins de idilă,

Inima ne e prinsă în valsul pulsației dintre noi,

Ne leagă iubirea nebună ce-i scrisă pe-o filă,

Iubește-mă iubito, acum.

 

Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum.

© Cosmisian, iulie 30, 2012

 

 

Clepsidra

Clepsidra

– Îmi descompun fractalul în nisip de clepsidră

– Eu mi-l descompun în cristale de uimire

– Femeia este un fractal de cristal

– Bărbatul este un fractal de nisip

– Diferența o face temperatura

– Nisipul este forma brută a cristalului

– Cristalul este timpul luat ca întreg

– Nisipul este timpul ce își caută menirea

– Menirea timpului trebuie căutată ca întreg

– Nisipul este bărbatul ce caută

– Cristalul este femeia ce găzduiește timpul

– Sau curgerea lui

– Timpul scurs într-o clepsidră nu se pierde

– Clepsidra se mulează pe curgerea timpului

– Reașezată

– Poate. Mai curând, cu pieptul deschis să primească timp

– Crezi că nisipul acesta provine din ocean?

– De unde? Din deșert…

– Credeam că nisipul este sfărâmarea unei clepsidre

– Eu credeam că din nisip se nasc clepsidrele

– Crezi că au apărut în același timp?

– Ai spus că timpul e nisipul ce se scurge…

– Mai sus? Poate…

– Nu știu. Care crezi că este povestea clepsidrei?

– Ce spui, ne întoarcem? Simt că te-aș lua din nou în brațe.

– Nu te deranjează că mă presar întotdeauna la fel?

– Pare că e la fel.

– Te iubesc, Cristalule.

– Și eu te iubesc, nisip fin ce-mi umpli pieptul.

© Cosmisian

Sursă foto

Ce este ceasul?

Ce este ceasul?

photo source:  The Met Museum

Eu cred că timpul de care vorbim adesea noi

are nevoie de un ceas ca să îl putem înţelege.

Ceasul este vehiculul universal acceptat

prin care timpul dă mâna cu noi.

© Cosmisian

Pâc-ul este oftatul unei frunze ce se smulge din teaca timpului pentru a deveni toamnă

Pâc-ul este oftatul unei frunze ce se smulge din teaca timpului pentru a deveni toamnă

     Îți fixezi privirea pe lumina stingheră a luminătorului din parc, ce imită postura suavă a unei femei ce poartă pe cap o pălărioară neagră, satinată. În apropiere vezi o bancă. Pare să fie un bărbat singur în derivă, iar Purtătoarea luminii pare o femeie prin față căreia frunzele se desprind cu un sunet simplu, asemănător sărutului vinului, atunci când singurul interes este acela de a nu scăpa din ochi zâmbetul iubirii. Până aici totul pare liniștit.

Chitara uitată în parc a înnoptat pe umărul băncii, mai mult dezacordată, decât zgribulită. Am privit chitara curios. Avea gâtul întins spre razele de lumină ce au îmbrățișat umbrele unor frunze încă nedesprinse. La gât purta șase chei ce se roteau după cum le cânta Luna atunci când este cu sufletul plin, dispuse câte trei pe două rânduri de o parte și de alta la ceea ce ai crede că este capul chitarei. Spun aceasta pentru că știu. O chitară nu își cântă muzica după cum o taie capul, sau i se rotesc cheile în păr. Pieptul ciupit ușor naște o muzică pe care nu o mai asemăn sărutului vinului. În miez de noapte, notele se nasc atât de distins încât doar desprinderea frunzelor mai poate să le fie ecou. Liniștea s-a transformat într-o chitară ce naște căderea frunzelor.

Sursă foto – Pinterest

Îți ridici privirea spre creanga unui fag obișnuit cu toamna. Avea frunze peste tot, mai ales în apropierea băncii, pe ea, pe chitară. Îți închizi ochii și asculți cu pieptul între respirații. E liniștea aceea ce precedă un pâc. Ce e acela un pâc? Deschide ochii! O frunză și-a desprins trupul de creangă cu un oftat. Pâc-ul este oftatul unei frunze ce se smulge din teaca timpului pentru a deveni toamnă. Cade lent, dar nu a răzgândire, cade lovindu-se de corpul chitarei. Pâc. Un alt pâc, un alt oftat. Frunza se lovi ușor de chitară fără a-i tulbura liniștea, alunecând între corzi. A alunecat prin aer atât de fin spre corzile chitarei de parcă ar fi o pană. Toamna este o chitară cu corzi ciupite de nervurile unei frunze ce se crede ecoul unui sărut fin la îngemănarea dintre tăcerea nopții și începutul unui anotimp cu mofturi.

© Cosmisian

Ideea cu identitate proprie

Ideea cu identitate proprie

Este sâmbăta aceea cu surprize. Întri în email, citești un articol al unui blog la care ești abonat. Au apărut câteva cărți pentru copii. Orice proiect care introduce copiii în lumea minunată a cărții este de lăudat. Cu cât mai devreme sunt ajutați și asistați să iubească literatura, cu atât mai sănătoși vor fi. Editurile își au rolul lor, părinții pe al lor, autorii și ilustratorii pe al lor; fiecare poziție trebuie ocupată ferm pentru a produce o schimbare solidă a situației triste a industriei de carte din țara noastră. Știați că un român cheltuie în medie 18 lei pe an pentru cărți?

Articolul de dimineață mi-a atras atenția în primul rând prin profilul editurii în cauză. Îmi trimisesem manuscrisele din seria Păpădiei via email și-am discutat față în față mai mult de o oră cu manuscrisele tipărite în mână. După aceasta a urmat o tăcere fără explicații, apoi am sunat și am aflat că editura nu dorește să publice literatură pentru copii.

Astăzi mi-am văzut ideea în proiectul lor. De la discuția noastră, cei de la editură și-au extins cumva profilul, publicând… Ghiciți ce? Chiar literatură pentru copii. Și nu orice fel. Chiar ceva care imita ideea proiectului prezentat de mine cu puțin timp în urmă. Bineînțeles că am luat legătura cu persoana de contact a editurii, care în cele din urmă m-a sunat, mi-a închis telefonul în nas. Cerusem numărul de telefon al deținătorul acestei edituri. Nu a dorit să mi-l ofere. Am trimis email și mi s-a răspuns în scurt timp cu varianta „amiabilă”, și ironică. Sau, dacă voi menționa numele editurii, mă vor da în judecată.

M-am interesat la OSIM și ORDA. Ideea mea nu a fost înscrisă niciunde, este prezentată în sine pe blog încă din 2012, în mod practic. Editorul neagă faptul că și-ar aminti de vreo discuție cu mine despre toate acele detalii pe care le-am acuzat, dar proiectul lor este fidel modelului meu. Ce pot face eu în situația dată? Nimic care să schimbe situația în favoarea mea. Am fost un ignorant. Plin de entuziasm, mi-am oferit ideile pe promisiuni despre care nu există consemnări. În condițiile legii de astăzi, nu pot acționa pentru a revendica o idee preluată. Legea este de partea celui incriminat de preluare, cum că i-ai știrbi imaginea.

Mi s-a recomandat ca ideile și conceptele să fie înscrise la OSIM sau ORDA. Cred că sunt și alte Instituții care protejează aceste idei. Dreptul de autor este o categorie diferită, puțin mai clară în lege. Nu întru totul, că dacă ar fi, nu am avea atât de mulți plagiatori nepedepsiți. Furtul intelectual este mai ușor de dovedit.

Concluzie: Când vă oferiți ideile cuiva, o faceți doar acoperiți de contracte scrise care să vă apere. Acest subiect poate fi dezvoltat, mai ales că în România nu te iartă nimeni pentru ignoranță. Bine, pe mine mă iert singur, că nu am ce face.

 

Fotografie – servhost . ro

Când bujorii înfloresc

Când bujorii înfloresc

 

Am pielea netedă ca o pădure sălbatică de bujori în floare
Atinge-mi petalele! Te răsplătesc cu parfumul iubirii în soare

© Cosmisian

Sursă foto fără text

 

Plantați inimi cuvinte

„Plantați inimi în ghivecele inimii mele?”

© Cosmisian

Dorul are în el semințe

Dorul are în el semințe

„Sunt sigur că dorul are în el semințe!”

© Cosmisian
Foto google

Fluturi-oameni

Fluturi-oameni

„Fluturii sunt singurele insecte pe care le-aș lăsa să se transforme în oameni.”

© Cosmisian
Foto – google

Bibliotecile sunt ființe ce se dezvoltă în simbioză perfectă cu bibliotecarul lor

Bibliotecile sunt ființe ce se dezvoltă în simbioză perfectă cu bibliotecarul lor

Entuziasmul născut din citirea unei cărți

produce rezultate mult mai durabile

decât o reclamă va putea vreodată genera.

Alege o carte!

Citește o carte!

Oferă o carte!

O carte este o carte.

O carte este un capitol al unei biblioteci în continuă dezvoltare.

Bibliotecile sunt ființe ce se dezvoltă în simbioză perfectă cu bibliotecarul lor.

Fii un bibliotecar în continuă dezvoltare.

Fii o carte!

© Cosmisian
#Cosmisian #LibrisEditorial #MouelleRoucher

Șurubul ruginit și poezia

Șurubul ruginit și poezia

Adesea,

în poemele de iubire,

sunt invocate elementele care însoţesc din toate părţile destinatarul iubirii.

Probabil că,

poetul îşi doreşte să nu îşi ducă iubirea de unul singur,

incluzând în acest demers

natura,

timpul,

spaţiul,

iar uneori chiar și un șurub ruginit.

Cred că se pot scrie poezii despre orice,

inclusiv despre un şurub ruginit,

însă nimic nu se compară cu acele poezii

de iubire,

de dor,

de bucuria de a nu fi singur.

La acest capitol,

şurubul pe drept că rugineşte în faţa iubirii dintre oameni.

 Până și șuruburile au identitatea lor poetică,

strofele își curgrima spiralată

printre borduri de rugină menite să schimbe versul.

Sursă foto

© Cosmisian

Ramuri ce nasc iluzii

Ramuri ce nasc iluzii

Te-am cunoscut pe când petalele tale se ascundeau în durere,

când inima ta refuza să lase greul ce o făcuse să simtă.

Când petalele tale au devenit ele însele flori,

mi-am făcut loc sub frunze,

fără să îți risipesc parfumul sau polenul.

Acum te simt cum te ramifici,

făcând loc unor ramuri ce nasc iluzii,

cresc destine și întrețin o iubire pe care ai vrea-o acasă.

Sursă poză

© Cosmisian

Iubirile se nasc întotdeauna în sânul necunoscutului

Iubirile se nasc întotdeauna în sânul necunoscutului

 

Își cântau unul altuia atât de duios.

Când el o făcea,

vocea lui părea atât de aproape,

deși o puteai auzi ca pe un ecou.

Degetele lui au cuprins-o de bărbie,

dar ecoul nu părea să își desprindă atingerea

din seara ce l-a născut în sufletul lui când o privea.

Pe ea am văzut-o pășind spre el

dintr-un fel de ceață misterioasă,

de parcă iubirile

se nasc întotdeauna în sânul necunoscutului.

© Cosmisian

Sursă poză

Libertatea îi este înscrisă în coama ce doar vântul i-a atins-o

Libertatea îi este înscrisă în coama ce doar vântul i-a atins-o

Întotdeauna m-au atras caii sălbatici,

caii în sălbăticie,

sau caii liberi de sălbăticia cu care i-am domolit.

Nebunia care însoțește calul negru, strălucitor,

când aleargă cu energia maximă,

născută din fiecare fibră musculară,

din frumusețea cu care aceasta răzbate

prin negrul ce se desprinde haotic de pe pământ,

mă face să cred

că libertatea îi este înscrisă în coama ce doar vântul i-a atins-o.

Sursă poză

© Cosmisian

Văzusem floricica în mijlocul unui câmp fără nimic, doar toamnă târzie și o floare vie

Văzusem floricica în mijlocul unui câmp fără nimic,

doar toamnă târzie și o floare vie

 

     Muzica îmi prevestea înflorirea cu aceeași claritate impusă de Primăvara lui Vivaldi. Alesesem o muzică a dezghețului pentru puterea notelor de a pătrunde în bobocii neînfloriți. Mă ridicasem din poziția inițială, rotindu-mă ușor, având în mâna dreaptă o lumânare pe care o aprinsesem doar suflând spre ea.

     Buchete nenumărate de flori, întotdeauna roşu cu cel puţin o floare albă. La intrare, cu o uşoară aplecare de spate, cu un picior puţin rămas în spate, ca un martor tăcut, înmânarea buchetului lăsa în urmă un chip vesel, ştrengăresc al tatălui meu, şi aceeaşi întrebare: Domnişoară, îmi permiteţi să vă sărut mâna?!

     Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata moare, grădina lui se stinge, iar sufletul său pereche se topește, aproape că dispare! Găsiți-o și-o convingeți de dorul grădinarului, că el o caută, o dorește, o vrea în rochia-i albă împodobită, o vrea să-i fie comoara sufletului lui. Nopțile lui sunt adesea goale fără cer sau lună, inima se trezește dimineața tristă, dar nu vrea să ne spună. Găsiți-o imediat, căci tatăl meu o vrea în brațele-i cuprinsă, de ați ști încă cu cât drag!

     Forfota tobelor s-a liniștit, norii cenușii cu alb s-au înfocat înspre pădure, căci soarele-a venit!

     S-a trezit. Splendoarea muntelui era acoperită de roua abia așezată pe verdele crud al unui nou început. La umbra unei stânci amenințătoare încă mai dormeau amorțiți câțiva mănunchi de licheni. Erau albi. Reacționaseră la apăsarea întunericului care nu i-a putut subjuga negrului nocturn. Dar, albul lor își vindeca menirea de a arăta nordul, cuprinși de verdele viu al buzelor tinerei ce alerga. Bărbatul îi vindecase întunericul, dar ea își vindecase singură lumea, sărutând-o. Era atât de delicată. Atingerea ei trezea pas cu pas întregul munte, care era de fapt o inimă. Iar inima era din cristale albe, luminoase, în formă de iubire, fericire, sinceritate și prietenie.

© Cosmisian

Citatele sunt din scrierile postate pe blogul meu.

Fotografiile le-am făcut eu, dar ne aparțin de drept, tuturor 🙂

Despre Metafore

Despre metafore

Metaforele sunt frumoase.

Mă ştiu şi un mare împătimit al lor.

Metaforele sunt ca focul incandescent

ce scoate aroma unui con de brad

într-o noapte de iarnă,

când bei un ceai de măr cu scorţişoară,

aproape de un şemineu

iluminat în portocaliul mistuirii

© Cosmisian

Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

     Am dat întâmplător peste acest articol, scris de mine cândva, cumva. Ce să fac, mi-a plăcut și m-am gândit să vi-l aduc spre delectarea voastră.

„Cu greu a reușit să își deschidă ochii.

Fata dispăruse. De fapt, dispăruse totul.

Era doar el cu stâlpul lui.

Cumva mulțumit, se trage spre stâlp,

doar că stâlpul nu mai era sprijinit în betonul greu al orașului,

ci se sprijinea doar pe umbra lui,

a băiatului.”

     Pentru întregul text, vă rog…

Sursă fotografie

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

În soarele puternic și ruginiu al serii îi puteam vedea doar servieta din piele maron, cu colțuri din tablă, suflate în aur. Cumva, încleștată pe mânerul sever al servietei, o mână obosită strângea pentru a se sprijini pe inerția cu care aceasta plutea în aer, înspre prima stație de Metro.

M-am apropiat de om. Un bărbat care se potrivea la perfecție în costumul integru pe care îl purta, albastru intens, fixat de pământ printr-o pereche de pantofi ascuțiți, din piele lucioasă.

Deși se grăbea, nu am auzit niciun zgomot sau foșnet. Doar de la încheietura mâinii se auzea, cu pauze, ticăitul unui ceas mecanic Haemmer Characatica, ce nu avea țagăre. Din curea și cadranul ceasului se puteau vedea tentacule ce se conectaseră în venele bărbatului, parcă alimentându-se din timpul pe care îl mai avea acesta.

Când am văzut primele pagini…

Vezi articolul original 511 cuvinte mai mult

Doi guguștiuci

Doi guguștiuci

 

`Doi guguștiuci stabileau limitele noii lor relații.

Limita lor era proximitatea absolută.

Le plăcea împreună.

Le-am presărat atent grăunțe

în cutia de nasturi

pe care nu o mai folosise bunica.

Le-a plăcut când m-am apropiat.

Ne știam deja de două primăveri.`

© Cosmisian

Sursa foto – 7themes com

Toamna dă impresia că există lirism în căderea frunzelor

Toamna dă impresia că există lirism în căderea frunzelor

De deasupra, orașul pare diferit, îmbrăcat în roșul ce coase apusul născător de zi, de covorul împletit imperceptibil de frunze croite într-o nemărginire spectaculoasă. Roșul orașului pare ca îmbinarea perfectă a unui violoncel durduliu de subțirimea arcușului ce dansa în noapte. Viorile au ce invidia, forțând nota spre un Vivaldi tomnatic, cântat cu forță, cât să lase frunzelor impresia că există lirism în căderea lor.

Avionul pare a sfida ideea de orizont, pe măsură ce forma lui nemișcată se apropie de covorul asfaltic ce-a găzduit atât de multe emoții, de parcă cele două entități se jucau de-a cartea și stiloul, doar că orizontul din această noapte este mai curând un ecou al unei destinații apropiate, nu al uneia bănuite.

Eu cred că lirismul chiar există în căderea frunzelor, în venirea efectivă a toamnei, în culorile pe care acestea le îmbracă în ultima reprezentare muzicală pe care o oferă cu atât de multă muzicalitate.

 

Frunzele îngălbenite de toamnă cred că sunt semințe de soare

Frunzele îngălbenite de toamnă cred că sunt semințe de soare

 

Gânduri pierdute, parcă luate pe sus de vântul ignoranței de dimineață,

s-au abandonat trecerii timpului.

Tristețea pusese stăpânire pe trupul unei fetițe.

Trupul îi era înstrăinat de menirea de a ține grupate

gândurile fragede ale unui pui de om,

așa cum toamna dă peste cap bunul mers al naturii,

alienând frunzele de coronamentul bogat al unui nuc,

până mai ieri, verde. Sau, vară.

Unei ființe umane nu îi mai poți pune gândurile în minte,

odată rupte din autoînșelarea că nu mai sunt binevenite.

Toamna este influența exterioară impusă

relației dintre arbore și strălucirea de-o vară a acestuia.

Nimic nu doare mai mult decât autoizolarea frunzei,

anesteziată de iluzia că ar fi sămânță.

Doar toamna poate induce în eroare

frunzele care și-au dorit să fie soare la apus, soare la răsărit, soare.

Galbenul lor rătăcitor le face să creadă că sunt semințe de soare.

 

Sursă poză.

© Cosmisian