O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală – Pe Fabrica de Poezie

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală

---

 

Notă: Acest articol a fost scris pentru Proiectul Fabrica de Poezie – Click pe LINK

Toate aprecierile mele Georgianei Mihăilă și colectivului Fabrica de Poezie. 

---

 

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală

Stăteam sprijinită cu bărbia de o pernă înaltă. Era fixată la înălțimea de la care puteam vedea umbra mișcărilor pe care Luna o forma pe un perete. Sunetul peniței m-a fascinat încă de când l-am întâlnit. Scria atât de moale, de fluid. M-a hrănit cu sunetul acesta cât pentru o viață a iubirii, dar de citit, nu mi-a citit niciodată. Aș fi vrut, dar nu am avut curaj să îl opresc din scris, iar el nu și-a întors niciodată privirea spre mine când scria. Poate nu știa că sunt acolo. Sau, pentru că nu îmi este greu de crezut, știa că i-am învățat blândele note născute de scris.

M-am folosit de umbra pe care o adusese Luna în camera nopților noastre. M-am hrănit mult cu sunetul scriiturii lui. Dar dacă i-am interpretat greșit notele pline de poveste? Vedeți? Acesta este motivul pentru care mă voi folosi de jocul suav al umbrelor, pentru a mă asigura că ele spun aceeași poveste ca a fluidității pe care cerneala o încrustează pe hârtie, pe suflet de om. Pe perete, cuvintele deveneau flăcări vii, ce gravau noi sensuri cuvintelor pe care nu le-am văzut niciodată, încălzindu-mi inima.

Sură Foto

Oare el știe că m-a scris cu simfonia cuvintelor pe care le creă penița, alunecând spre infinit? Știa că perdelele ce acopereau ochii nopții erau trase de la fereastră ca să înlesnească Lunii să imite desfășurarea cernelii pe înghețul hârtiei, topindu-i sensurile în umbrele incandescente ce gravau pentru o clipă semantica iubirii, când pe perete, când pe pieptul meu alb? Știa oare că îl privesc și că mi-am umplut pieptul ce vaporii cernelii care căuta mai multă semantică decât el însuși știa că poate scrie? Și că pereții albi ai inimii mele erau pictați cu umbre vii, tânjind după degetele lui?

Au fost nopți de vară în care credeam că dorul ce îmi adoarme sufletul în tristețe își are propria lui voie. Privesc în gol. Înghit repetat, dar nu am salivă să-mi ușureze suspinul. Oftez, o fac cu ochii închiși pentru a nu permite oftatului să mă vadă și să se reîntoarcă în scorburile sufletului meu. Iubirile nemărturisite dor mai puțin decât cele care se nasc între ființe din lumi diferite.

Oare știe că îi sunt iubită? Nimic nu doare mai sublim decât flacăra unei lumânări. Ea arde. Se arde și nu miroase a fum. Ea arde și miroase a lavandă cu căldura pe care doar ceara ce și-a schimbat starea de agregare o are. Iubirea mea pentru el este ca a lavandei ce și-a pierdut forma și culoarea, transformându-se în ceară. Oare știe că eu sunt parfumul pe care îl adoră? Focul ce-mi topește dorul mă duce aproape de pieptul lui. El mi-a inundat ființa cu abur de cerneală, eu i-am ceruit pieptul cu iubirea mea, neprețuită lavandă.

De aproape, amândoi ne căutăm iubirea și ne întrebăm cum o percepe celălalt. De departe, în irisul Lunii suntem oglindiți ca o scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală.

Iubite, ne suntem o scrisoare a unei iubiri pe care o căutăm în albul perfect al unei nopți de iarnă.

© Cosmisian – 15 ianuarie 2021

---

Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum

 

Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum,

Dormi acoperită-n lumina de lumânări vanilii,

Esență de suflet emani când arzi, în loc de fum,

Dormi iubito, dormi acum.

 

Te privesc cu lucirea din ochi ce e luminie,

Părul castaniu e lăsat să plutească în somn,

Căpruiul ascuns ce ascunde o nobilă „fiire” [ființă]

Dormi, eu te veghez acum.

 

Ai spus adesea că  visezi ce nu-ți amintești,

Scene de vis sunt regie în mână nebună,

Eu stau și privesc tresăltări când zâmbești,

Dormi iubito, te visez eu acum.

 

Promisiuni că în zori mă vei trezi cu sărut,

Se fac nori denși, plini de speranță și-aștept,

Ființa vrea să ne fim una în formă de fruct,

Trezește-mă iubito, acum.

 

Mai ai multe să-mi spui, adesea-mi grăiești,

Nebunia umblării printre stele te face să uiți,

Mărgele de vorbe șirag le pui pe note cerești,

Vorbește-mi iubito, acum.

 

Tu ești albastră în suflet ca cerul prins de idilă,

Inima ne e prinsă în valsul pulsației dintre noi,

Ne leagă iubirea nebună ce-i scrisă pe-o filă,

Iubește-mă iubito, acum.

 

Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum.

© Cosmisian, iulie 30, 2012

 

 

Protejat: O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Despre oameni

Despre oameni

dintr-o carte nouă pe care o scriu cu entuziasm

– Cișmigiu, o Parc drag! Șoptise acesta, de parcă ar fi avut în sfârșit un dram de recunoaștere a Bucureștiului. Să fi fost acesta un rătăcit din capitală și să nu îl caute nimeni? Aura avusese adesea senzația că acest refugiat al destinului este ca un premiu de mare valoare pe care nu îl revendică nimeni din lipsă totală de apreciere….

Oare nu de multe ori ni se pare că liniștea de pe chipul celor trecuți prin viață este ca o soră geamănă a ignoranței? Nici prin gând nu i-ar fi trecut cuiva cine este acest domn pierdut de propria lui istorie.

© Cosmisian

Foto: google

Clepsidra

Clepsidra

– Îmi descompun fractalul în nisip de clepsidră

– Eu mi-l descompun în cristale de uimire

– Femeia este un fractal de cristal

– Bărbatul este un fractal de nisip

– Diferența o face temperatura

– Nisipul este forma brută a cristalului

– Cristalul este timpul luat ca întreg

– Nisipul este timpul ce își caută menirea

– Menirea timpului trebuie căutată ca întreg

– Nisipul este bărbatul ce caută

– Cristalul este femeia ce găzduiește timpul

– Sau curgerea lui

– Timpul scurs într-o clepsidră nu se pierde

– Clepsidra se mulează pe curgerea timpului

– Reașezată

– Poate. Mai curând, cu pieptul deschis să primească timp

– Crezi că nisipul acesta provine din ocean?

– De unde? Din deșert…

– Credeam că nisipul este sfărâmarea unei clepsidre

– Eu credeam că din nisip se nasc clepsidrele

– Crezi că au apărut în același timp?

– Ai spus că timpul e nisipul ce se scurge…

– Mai sus? Poate…

– Nu știu. Care crezi că este povestea clepsidrei?

– Ce spui, ne întoarcem? Simt că te-aș lua din nou în brațe.

– Nu te deranjează că mă presar întotdeauna la fel?

– Pare că e la fel.

– Te iubesc, Cristalule.

– Și eu te iubesc, nisip fin ce-mi umpli pieptul.

© Cosmisian

Sursă foto

Labirinturi impuse

Labirinturi impuse

Te-ai trezit vreodată cu multe gânduri contradictorii în cap, de parcă mintea ta s-ar alimenta dintr-o furtună deșertică? Ai impresia că, gândindu-te la mine, dorințele tale au forma nisipului ce cade înapoi pe deșertul intangibil, moale, ce își risipește forma?

Privind în urmă, risipirea are sunet, o voce ca a nisipului ce foșnește când se adăpostește la umbra dunelor uitate de atingere.

Ți-ai sorbit vreodată cafeaua amestecată cu aburi, simțind truda cu care o tânără de culoarea soarelui aduna în palmele ei fine boabe zvelte ca pieptul ei, ce se desprindeau de pe crenguțele arborelui, adoptate fiind de crenguțele palmelor ei?

După ce ai înghițit prima gură, ai oftat, așa cum o faci de fiecare dată când asculți un cântec în franceză pe care nu îl înțelegi, chiar dacă ai sufletul plin de înțelesuri.

Foto

Ți-ai șoptit dorințele doar ca să le asculți, așa cum îți vorbești într-o limbă creată de tine ca urmare a unui entuziasm inexplicabil? Nu-i așa că dorințele par a avea propria lor viață de îndată ce le dai formă cu buzele tale obișnuite să strivească nepăsarea și nesiguranța?

Înțelesurile pe care dorințele le au sunt diferite de cele ale cuvintelor. Semantica dorințelor mai este egalată doar de vise și de doruri.

Te-ai întrebat vreodată ce formă ar lua mișcările pe care o balerină le creează cu o măiestrie egalată doar de apă, atunci când este un râu de munte, dacă ar putea alege să își trăiască propriul lor vis? Te-ai lăsa sedus de mișcările născute cu încetinitorul, atât de lente, încât doar Luna ar putea să le întreacă, când lumina înaintează peste iubirea dintre oameni?

Pașii pe care o balerină îi așează pe sol sunt o oglindire a perfecțiunii pe care viața o seamănă în fața noastră atunci când trupurile ne zboară în imponderabilitate.

Te-ai întrebat cât de greu mi-ar fi să creionez mai simplu viața cuvintelor? La final aș menționa doar două lucruri. Nu scriu ciorne și nu folosesc creion. Îmi nasc cuvintele cu viteza cu care albastrul cernelii pătrunde hârtia. Iubesc nerăzgândirea poveștilor pe care le scriu la fel de mult ca uscarea cernelii pe brațele mele pline de necuvinte.

Mintea cu care îmi odihnesc cuvintele în labirinturi impuse este ca liniștea răcoroasă pe care o au diminețile doar iarna la munte. Mi-am născut adesea imaginile în atelierele improvizate de nopțile fără somn, cuibărit la umbra spontaneității.

© Cosmisian – Timișoara

Singurătate

Singurătate

  Seara, coridoarele largi ale Muzeului se topesc de oameni, disipându-le existența efemeră. Covorul roșu se rulează înapoi singur, mulțumit ca a scăpat de tălpile celor care i-au tocit sufletul, mai ales ale celor care își târâie picioarele de parcă ar vrea să își curețe noroiul din suflet. Uneori, prea rar, ar spune bietul covor roșu, o balerină pe post de bufon alb, dansează pe suprafața colorata a acestuia, atât de fin, atât de blând, încât atingerile punctate ale poantelor îi recolorează porțiunile de roșu stins.

  Puțin mai sus, lămpile ce se țineau din toate holșuruburile de diblurile din perete, răsuflau mulțumite de liniște. Ziua, când lumina naturală putea să încânte singură mulțimea grăbită de trecători, căci asta erau cei care vizitau Muzeul, cineva le inunda cu electricitate, considerând că o zi la Muzeu nu este conform așteptărilor dacă nu stoarce lumină și din lămpi. Acestea străluceau în zadar, absorbite de lumina soarelui, disprețuite de oamenii care nu priveau nici măcar pe unde mergeau, cu atât mai puțin spre ele.

  Seara, acea parte a timpului ce le-a născut destinul, cineva, diferit de cel de dimineață, le frângea bucuria de a prinde formă. Luminii de noapte îi place cel mai mult să acopere trupul unei copile ce alerga veselă pe coridoare. Numele ei nu îl știu, dar semăna cu balerina catifelată. Umbrele imită trupuri, târându-se după ele, pe când lumina se contopește cu ființele umane care îi seamănă copilei. Doar că, așa cum am spus, destinul le era frânt, chiar dacă tânjeau să lumineze cu folos. Lumina lunii nu le-a făcut niciodată să se simtă inutile.

  Întunericul nopții zăcea, pustiit de singurătate și lipsă de formă. Durerea resimțită pe coridoarele înalte ale Muzeului te înduioșa, lăsându-te într-o stare de confuzie avansată. Ce puteai face tu, ființă uitată peste programul cu publicul? Ți-ai fi scris propriile temeri pe marmura rece, doar că sufletul tău era mai rece. Ca să nu te mai simți singur, deși doar astfel te știai dintotdeauna, ai tras chitara de gâtul ei, lung și acordat, aducând-o în față. Păreai ca un cântăreț de ocazie, obosit de puținele acorduri pe care le știa, cu care abia dacă forma introducerea unui cântec. Te-ai așezat lângă un soclu înalt, tu odihnindu-ți degetele pe acorduri imaginare, formate doar în mintea ta, iar umbra ta, fixată cu grijă deasupra umerilor tăi, învăța ritmul cu care singurătatea îi cânta iluziei că e ca orice altă durere de cap ce trece.

  Te-ai întrebat de ce există agenți de pază în Muzee, angajați doar pentru ture de noapte? Singurătatea își are proprii agenți de pază. Nu am văzut niciodată singurătatea liberă, lăudându-se cu plimbări departe de coridoarele Muzeului.

© Cosmisian, Timișoara

 

Protejat: Ești un rol jucat de Inspirație

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Știai că pe Soare se poate scrie doar cu șoapte?

Știai că pe Soare se poate scrie doar cu șoapte?

  M-au trezit pașii tăi. Zăpada a fost zămislită în pântecul nopții, în mijlocul pădurii, acolo unde doar Luna mai putea pătrunde. Pe mine întotdeauna m-a fascinat sunetul pe care zăpada îl produce sub tălpile tale. Doar pașii tăi moi pot imita oftatul zăpezii. Oare tu ești ecoul munților ce și-au ținut zăpada în piept?

  Mi-am așezat cartea pe măsuță, aproape de lumânările ce încă mai aveau viață în ele. Muzica se desprinsese de mult timp de discul de vinil, spiră cu spiră, căutând să își îngemăneze destinul cu aburul pe care pieptul tău îl contura pe verticală în sus. Notele vibrante ale unui violoncel îmbătrânit de așteptare se așezau pe portativul vocii tale, făcând pace cu trecerea timpului, cernând fulgi de zăpadă. Oare respirația ta naște acei fulgi de zăpadă ce par a avea aripi?

  M-am apropiat de fereastră. Recele timpuriu al dimineții era ca un lasou dintr-o frânghie nouă, sugrumându-mi puțin gâtul. M-am trezit brusc, iar tu mă priveai din apropierea ferestrei, având părul pe jumătate uscat. Cealaltă partea a lui era albă ca tenul tău. Pentru tine, albul este o vocație. Pentru mine, este o marmură crudă, născută pe chipul tău luminos de la sine, atunci când nopții îi mai rămân doar visele. Oare albul, acea ființă imaculată-n orizont, știe că și-a dobândit viața dinspre infinit?

Fotografia nu îmi aparține.

  Mi-ai șoptit „Bună dimineața!” atât de suav, încât am întins mâna pe gâtul fin al dimineții cât să îi simt pulsul. Și l-am simțit. Apoi ți-am simțit degetele moi, catifelate, alunecând pe aprecierea cu care pieptul îmi năștea emoția. Mi-ai luat palma într-a ta, aproape de buzele tale dornice de atingere. Am privit spre ochii tăi, cu respirația oprită între bătăile regulate ale timpului, spre acei ochi născuți în primăverile în care ploile aduc viață în pădurile din munți. Oare ochii tăi sunt primăverile pe care munții le ascund de ființele care nu sunt ca mine?

  Mi-ai cerut ceai, ceai de lavandă culeasă de noi din lanurile parfumate ale plimbărilor de seară. Ți-am deschis ușa, privindu-te pas cu pas cum pășești stingher spre tocul ușii. Te-ai sprijinit de el, apoi ți-ai întins o palmă pentru a mă susține. M-am aplecat spre piciorul tău drept, înghețat de la umbra pe care o lăsase Luna pe zăpadă. Ea ți-a însemnat drumul spre mine, dar ți-a furat din căldura tălpilor tale. Soarele i-a lăsat lunii semne ale iubirii, iar tălpile tale formau literele cu care pădurea îi vorbea Lunii. Oare Luna ne știe dorul pe care lacrimile îl maschează în sânul dimineților reci de munte?

  Mi-ai arătat Luna. Iarna o vedem adesea uitând să își ascundă prezența. Efortul ei de a-și întâlni iubirea este de înțeles, chiar și atunci când Soarele pare a ignora oftatul rece al iubirii. Luna își fardase fața cu mult argintiu. Ți-am așezat pe piept lumina ei, pe galaxia pieptului tău, acolo unde și soarele și-a așezat zâmbetul. Oare Luna ar putea să-și întregească neforma pe pieptul tău, acolo unde noaptea se crede sărutul ce armonizează șoaptele de iubire?

  Ai vrea să știi ce aș scrie pe soare? Ne-am arde amândoi trupurile până ar deveni șoapte. Știai că pe Soare se poate scrie doar cu șoapte?

© Cosmisian

Protejat: De ce-mi plac felinarele

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Frunzele toamnei au inima împărțită

Frunzele toamnei au inima împărțită

 

   Toamna târzie și-a oferit ultima frunză solului obișnuit cu picături de ploaie cernute de coronamentul dens și verde al pădurii. Ploii pare că i s-a promis că frunzele sunt părinții adoptivi ai apei. Ploaia și-a născut oftatul din sânul norilor, strop cu strop, lăsându-l să-și unească destinul cu frunzele pădurii, fără să știe că frunzele aveau inima împărțită. Își doreau apa, dar nu la fel de mult ca lumina hrănitoare a Soarelui. Mâinile pădurii nu puteau reține oftatul norilor. Fără a bănui că inima frunzelor era împărțită, norii oftau și se destăinuiau pădurii până spre începutul anotimpului-pastel.

   Frunzele cu inimă împărțită au cedat rând pe rând în fața răzbunării norilor, amorțite fiind de recele ce umplea natura. Au crezut că desprinderea lor este începutul unei călătorii spre locurile unde își mutase Soarele casa, dar s-au înșelat. Soarele nu privea spre pământ cum o fac norii. Plecarea lui le-a frânt frunzelor siguranța de sine; rând pe rând au căzut pe solul umbrit al pădurii, în speranța că pământul păstra în el lăstari de Soare. Cât de ușor poți amăgi frunzele toamnei.

Foto: Envato elements

   Crengile goale ale pădurii au devenit casa ceții și a mâzgii. Liniștea ce sălășluia printre crengi împacheta roua dimineții în teaca timpului pentru a pregăti mugurilor hrana cu care să se hrănească până primăvara. Din când în când, adormite fiind, crengile se loveau unele de altele, imitând cerbii ce își loveau coarnele de vreascuri în căutarea hranei. Căzute la pământ, cu o ultimă suflare aproape desprinsă din nervuri, frunzele căutau să își ascundă tecile în solul moale al pădurii, cedând silite pământului rolul de protector. Priveau printre crengile ce le-au negat verdele, sperând într-o ultimă rază de soare.

   De jos, universul pare strâns în ghearele crengilor ce și-au pierdut verdele. Alienate de scopul lor, acestea au prins întinderea cerului, sperând ca acesta să le învie scoarța. Între cer și pământ zăcea un cuib de turturele, umed și neprotejat. O vreme au încercat să își crească puiul lângă oameni. Toamna le-a trădat secretul, invitând prădătorii. Turturelele nu mai cântă toamna. Răcoarea dimineților prevestește un anotimp ce pare să pună stăpânire pe pastelul pădurii, acoperind totul cu o compoziție a curcubeului redusă la non culoare printr-o învârtire supra solicitantă. Albul iernii este un amestec omogen al curcubeului cu lăstarii de soare căzuți pe pământ. Oftatul norilor a devenit zăpadă, sperând totuși în relația apei cu frunzele.

Liniștea pădurii este asemuită spațiului nemărginit. Eu cred că spațiul se simte singur fără toamna pădurii.

© Cosmisian, 17 octombrie 2020

Protejat: Îmi nasc metafora din frunzele ruginii

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Toamna este o ciornă rescrisă

Toamna este o ciornă rescrisă

     Soarele strălucește tot mai puțin pe cer. Frunzele ce i-au furat strălucirea au cedat sub căldura sufletească pe care au luat-o de la soare, căzând la pământ șovăitor, în neștiință. Frunzele toamnei își desăvârșesc neștiința cu prețul vieții.

      Arbore după arbore și-a plătit prețul pentru aroganța frunzelor ce au imitat apusul soarelui, iar acum pădurea din spatele casei pare subjugată de regret, într-o tristețe sugrumată. De-ar putea vorbi, arborii ar mărturisi zi și noapte, până ce i-ar salva albul imaculat al iernii de goliciunea pe care a lăsat-o în urmă fiicele lor, frunzele.

     Ca trecător, admiri toamna în fiecare an. Plouă. În fiecare an plouă. Banca din parc este un tapet pastel al arborilor de deasupra, care s-au folosit de stropii ploii pentru a-și fixa fiicele de lemnul putred al băncii. Oare credeau că frunzele au atins maturitatea pentru a deveni semințe? Vântul le-a lipit de bancă pentru a le mai dă o ultimă ocazie de a îmbrățișa iluzia. Frunzele căzute mor ultimele.

     Seara a adus în scenă o lumină asociată prea des cu tristețea. Deasupra luminilor ce s-au camuflat în ruginiul tomnatic al pădurii stătea cu bărbia sprijinită pe coatele părții întunecate distinsa Lună. În noaptea despre care scriu, nu s-a comportat normal. O mantie ca de noapte fără speranță îi învăluia trupul fin, precum corpul unei harpe ce și-a ascuns corzile. Ochii ei survolau pădurea fără a-i deranja frunzele ce își calculau distanța până la pământ.

Foto – Ioana Popa

     Îți mai amintești eșarfa roșie pe care am aruncat-o după albina aceea, obraznică? Se pierduse în coronamentul unui arbore despre care nu am vorbit până acum. Avea frunzele în formă de scut. La prima atingere, le închidea, retrăgându-se pe lungimea crenguțelor. La a doua, după ce acapara eșarfe roșii, se închidea. Doar toamna le dovedea vinovăția. Iubito, vrei să îți iau eșarfa din labirintul nopții? Mi-am răspuns singur…

     Frunzele sunt păcălite prea ușor să creadă că toamna le este mamă. De prin octombrie, acestea constată că toamna este nemiloasă, lăsându-le să îmbrățișeze un destin pe care îl află prea târziu. Picioarele trecătorilor le macină până devin o cerneală cu care toamna se înscrie pe sufletele trecătorilor.

     Toamna este o ciornă rescrisă. Eu toamna scriu cel mai bine. Te întrebi adesea cine sunt. Sunt un trecător pe care ploaia și vântul l-au pictat cu frunzele ce se credeau fiicele toamnei. Sunt ciorna pe care toamna se rescrie.

© Cosmisian

Protejat: On Catchy.ro – Toamna este ca o corabie ce plutește pe valurile de nori, un fel de ocean cu susul în jos, iar ultima frunză este o ancoră ce ține timpul în loc

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Ce este ceasul?

Ce este ceasul?

photo source:  The Met Museum

Eu cred că timpul de care vorbim adesea noi

are nevoie de un ceas ca să îl putem înţelege.

Ceasul este vehiculul universal acceptat

prin care timpul dă mâna cu noi.

© Cosmisian

Lăsați toamnei frunzele căzute

Lăsați toamnei frunzele căzute

„Toamna fără frunze se simte ca o mamă

care face clătite și i le fură copiii și soțul…”

© Cosmisian

Iubesc toamna

Iubesc toamna,

iubesc vântul rece pe care îl inspir cu tot cu anotimpul ce l-a născut,
iubesc frunza ce se aşteaptă să fie luată acasă,
pentru a se face una cu pagina ce i-a fost cândva mamă,
iubesc şi păsările,
zgribulite în aşteptarea liniştii,
iubesc roua ce se crede ploaie,
sperând să cadă pe buzele trecătorilor cât să le purifice gândurile,
iubesc toamna.

© Cosmisian

Foto – google

 

Pâc-ul este oftatul unei frunze ce se smulge din teaca timpului pentru a deveni toamnă

Pâc-ul este oftatul unei frunze ce se smulge din teaca timpului pentru a deveni toamnă

     Îți fixezi privirea pe lumina stingheră a luminătorului din parc, ce imită postura suavă a unei femei ce poartă pe cap o pălărioară neagră, satinată. În apropiere vezi o bancă. Pare să fie un bărbat singur în derivă, iar Purtătoarea luminii pare o femeie prin față căreia frunzele se desprind cu un sunet simplu, asemănător sărutului vinului, atunci când singurul interes este acela de a nu scăpa din ochi zâmbetul iubirii. Până aici totul pare liniștit.

Chitara uitată în parc a înnoptat pe umărul băncii, mai mult dezacordată, decât zgribulită. Am privit chitara curios. Avea gâtul întins spre razele de lumină ce au îmbrățișat umbrele unor frunze încă nedesprinse. La gât purta șase chei ce se roteau după cum le cânta Luna atunci când este cu sufletul plin, dispuse câte trei pe două rânduri de o parte și de alta la ceea ce ai crede că este capul chitarei. Spun aceasta pentru că știu. O chitară nu își cântă muzica după cum o taie capul, sau i se rotesc cheile în păr. Pieptul ciupit ușor naște o muzică pe care nu o mai asemăn sărutului vinului. În miez de noapte, notele se nasc atât de distins încât doar desprinderea frunzelor mai poate să le fie ecou. Liniștea s-a transformat într-o chitară ce naște căderea frunzelor.

Sursă foto – Pinterest

Îți ridici privirea spre creanga unui fag obișnuit cu toamna. Avea frunze peste tot, mai ales în apropierea băncii, pe ea, pe chitară. Îți închizi ochii și asculți cu pieptul între respirații. E liniștea aceea ce precedă un pâc. Ce e acela un pâc? Deschide ochii! O frunză și-a desprins trupul de creangă cu un oftat. Pâc-ul este oftatul unei frunze ce se smulge din teaca timpului pentru a deveni toamnă. Cade lent, dar nu a răzgândire, cade lovindu-se de corpul chitarei. Pâc. Un alt pâc, un alt oftat. Frunza se lovi ușor de chitară fără a-i tulbura liniștea, alunecând între corzi. A alunecat prin aer atât de fin spre corzile chitarei de parcă ar fi o pană. Toamna este o chitară cu corzi ciupite de nervurile unei frunze ce se crede ecoul unui sărut fin la îngemănarea dintre tăcerea nopții și începutul unui anotimp cu mofturi.

© Cosmisian

Toamna Cosmisiană

Toamna Cosmisiană

Te invit să vizitezi linkul de mai jos

pentru o serie de doua pagini cu articole scriise despre Toamna,

Click aici pentru TOAMNA COSMISIANĂ

Dintre titluri:

Toamna în miez de noapte

Toamna spinului de trandafir

Toamna își plânge roua – Duet în ton de anotimpuri

Toamna dă impresia că există lirism în căderea frunzelor

Toamna este anotimpul care transformă cătina în vrăbiuțe certărețe

Toamna este ca o pisică ce se joacă cu razele soarelui

De toamna aceasta

Click aici pentru TOAMNA COSMISIANĂ

Toamna este ca un duet cântat într-o limbă pe care nu o înțelegi

Toamna este conflictul punctualității dintre mamă și băiatul ei

Toamna. O doamnă elegantă care devorează

Toamna. Vine ca să absoarbă mintea frunzelor, să le facă să creadă că desprinderea le transformă în semințe

Toamna este apusul de soare ce a devenit frunze

Toamna ce moare mă doare. Eu toamna nu zbor!

Frunze de toamna muribunde

Convorbiri tacute – seria de toamna

In frunze ruginii se vede toamna

 

Click aici pentru TOAMNA COSMISIANĂ

Pentru mai multe poze, click pe link 

Tu ești vindecătoarea Ecoului

Tu ești vindecătoarea Ecoului

O cameră supradimensionată, alungită disproporțional, zugrăvită într-un alb cenușiu, găzduiește sunete acordate pe gustul muzical al Ecoului. L-am surprins agățat de tavan, acolo unde uneori vezi pânze de păianjen încordate pentru a hrăni întunericul nopții. Capcane. Ale sunetului ce răzbate din colț în colț, atât de strident, încât ecoul și-a inventat colțuri imaginare doar ca să se lovească de ele. Ceva îi lipsea Ecoului.

Într-un colț, unul fixat de podeaua scrijelită de disper a nopților fără lumină, am văzut o clepsidră spartă. Cupa de sus era spartă destul de rău. Nisipul i se scurgea cu dificultate de îi auzeai trecerea prin sugrumarea gâtului clepsidrei, de parcă s-ar târî prin pământuri uscate de soare. O clepsidră cu gâtul uscat, spartă la cele două capete ale timpului, tânjește după ceva. Am vrut să aflu cine a spart clepsidra fără a-i răpi conținutul. Am înțeles imediat. Ecoului i-ar fi plăcut să se repete din vas în vas, doar că nisipul i-a intrat repede în buzunare, făcându-l mai curând un sunet teribil, cuprins de acufene pe ambele treceri ale timpului.

Cu greu m-am adunat de pe patul cu trei picioare, mai mult răsturnat decât ruginit. Un pat cu un picior rupt ce a reușit să amplifice susurul cristalelor de nisip, nu cele strânse în gâtul clepsidrei ca un nod în gâtul emoției, nici cel produs de sedimentarea nisipului ce imita dunele mișcătoare ale deșertului pe care îl miniatura. Mă cuprinsese senzația de apogeu al muzicii din sufletul unui ecou, dar nu al muntelui, ci al deșertului. Cascada de nisip își găsește libertatea doar în răsfirarea aerului. Mi-am închis ochii pentru a menține patul în echilibru, mi-am strâns maxilarele fără a le încleșta, doar ca să mă afund în firul de nisip ce părea a șopti. Acum înțeleg de ce Ecoul căuta cu disperare să între în mintea Timpului ce se scurge. Dacă ar fi pătruns în camerele ascunse ale timpului, i-ar fi furat șoaptele, crezând că simpla lor repetiție este un ecou pe care ar fi vrut să îl asimileze. Nici acum nu a reușit.

Devenisem eu însumi dezamăgit de tristețea Ecoului care nu și-a găsit liniștea în nici un sunet pe care a încercat să îl copieze. Brusc, în răcoarea umbrelor născute de lună pe tavanul curbat al camerei, ne-a surprins scârțâitul ușii.  Atunci ai apărut tu, cu părul cuprins în palmele eternei frumuseți. Ne-ai privit și ne-ai șoptit. Eu mi-am pierdut orice cuvânt, iar Ecoul a prins culoare.

Tu ești vindecătoarea Ecoului.

Notă: acufene (ACUFÉNĂ s. f. senzație auditivă patologică, prin zgomote, vâjâituri în urechi, fără un stimul extern; tinitus. (< fr. acouphène) – Dex

Poză – google

© Cosmisian

 

 

 

 

Ideea cu identitate proprie

Ideea cu identitate proprie

Este sâmbăta aceea cu surprize. Întri în email, citești un articol al unui blog la care ești abonat. Au apărut câteva cărți pentru copii. Orice proiect care introduce copiii în lumea minunată a cărții este de lăudat. Cu cât mai devreme sunt ajutați și asistați să iubească literatura, cu atât mai sănătoși vor fi. Editurile își au rolul lor, părinții pe al lor, autorii și ilustratorii pe al lor; fiecare poziție trebuie ocupată ferm pentru a produce o schimbare solidă a situației triste a industriei de carte din țara noastră. Știați că un român cheltuie în medie 18 lei pe an pentru cărți?

Articolul de dimineață mi-a atras atenția în primul rând prin profilul editurii în cauză. Îmi trimisesem manuscrisele din seria Păpădiei via email și-am discutat față în față mai mult de o oră cu manuscrisele tipărite în mână. După aceasta a urmat o tăcere fără explicații, apoi am sunat și am aflat că editura nu dorește să publice literatură pentru copii.

Astăzi mi-am văzut ideea în proiectul lor. De la discuția noastră, cei de la editură și-au extins cumva profilul, publicând… Ghiciți ce? Chiar literatură pentru copii. Și nu orice fel. Chiar ceva care imita ideea proiectului prezentat de mine cu puțin timp în urmă. Bineînțeles că am luat legătura cu persoana de contact a editurii, care în cele din urmă m-a sunat, mi-a închis telefonul în nas. Cerusem numărul de telefon al deținătorul acestei edituri. Nu a dorit să mi-l ofere. Am trimis email și mi s-a răspuns în scurt timp cu varianta „amiabilă”, și ironică. Sau, dacă voi menționa numele editurii, mă vor da în judecată.

M-am interesat la OSIM și ORDA. Ideea mea nu a fost înscrisă niciunde, este prezentată în sine pe blog încă din 2012, în mod practic. Editorul neagă faptul că și-ar aminti de vreo discuție cu mine despre toate acele detalii pe care le-am acuzat, dar proiectul lor este fidel modelului meu. Ce pot face eu în situația dată? Nimic care să schimbe situația în favoarea mea. Am fost un ignorant. Plin de entuziasm, mi-am oferit ideile pe promisiuni despre care nu există consemnări. În condițiile legii de astăzi, nu pot acționa pentru a revendica o idee preluată. Legea este de partea celui incriminat de preluare, cum că i-ai știrbi imaginea.

Mi s-a recomandat ca ideile și conceptele să fie înscrise la OSIM sau ORDA. Cred că sunt și alte Instituții care protejează aceste idei. Dreptul de autor este o categorie diferită, puțin mai clară în lege. Nu întru totul, că dacă ar fi, nu am avea atât de mulți plagiatori nepedepsiți. Furtul intelectual este mai ușor de dovedit.

Concluzie: Când vă oferiți ideile cuiva, o faceți doar acoperiți de contracte scrise care să vă apere. Acest subiect poate fi dezvoltat, mai ales că în România nu te iartă nimeni pentru ignoranță. Bine, pe mine mă iert singur, că nu am ce face.

 

Fotografie – servhost . ro

Protejat: Un strop ce se destăinuie în plină noapte, agravează incapacitatea de a adormi

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Toamna spinului de trandafir

Toamna spinului de trandafir

Toamna aceasta soarele este inundat de ploi. Trunchiul luminii ce năștea căldură pe pământ s-a transformat în nori. Eram obișnuit cu seninul dimineții, dar mă mulțumesc să cad pe pământul unei grădini cu trandafiri uitați la umbra unui gard putred. O fac de această dată alunecând pe un fir micronic al unui păianjen solitar. Căderea mi-e lentă. Când alunecam pe razele soarelui, se întâmplă să cad și în derivă. Soarele făcea asta, când se juca în apropierea grădinii cu particule de apă. El se juca cu apă, eu plonjam în culorile curcubeului. Niciodată nu le-am putut combina, chiar dacă eu însumi ieșeam curcubeu peste tot. 

La capătul firului micronic am găsit un spin. De ce am aterizat pe un trandafir uscat, nu știu. E drept că mi-am dorit să fiu salvatorul petalelor cărnoase ale florii, dar spin? Eu și un spin, soluția pentru un act eroic. Un trandafir mort cu spini legați cu fir micronic de păianjen. Nu mi-aș fi imaginat o astfel de dimineață. 

Am inspectat pământul și grădina. Nimic suspect. Am atins un spin și am forțat până vârful lui mi-a străpuns pielea. Un trandafir mort te poate răni doar dacă alegi. Eu am vrut să îl apăs dur, pe neașteptate. Era mort, dar m-a rănit. Nu o făcuse intenționat, dar nici nu îi era indiferent. Florile uscate ii stăteau aplecate spre umbră pământului dur. Un stop de sânge a izbit tupina trandafirului la bază, acolo unde i se sprijinea de o piatră cel mai dur spin. Când spinul mi-a sorbit sângele, am înțeles. Eram salvarea unui trandafir mort. Ce nu v-am spus eu, este că, în esență, eu sunt trandafirul ascuns. Eu sunt măduva din coloana vertebrală a trandafirului, dar am avut și eu o aspirație spre Soare. Credeam că razele lui ajunse la mine sunt prea puțin, așa că am ales să mă duc la sursă. 

Astăzi am înțeles: Un trandafir este trandafir când Soarele-l ajunge-n raze!

©Cosmisian

Foto: Google

1000 de articole #Cosmisian

Vă anunț cu încântare că astăzi am postat articolul ZERO, articolul de Reset. Până azi, 1000 de încercări stângace de a scrie. Sper ca la articolul Zero de Reset 2000 să fiu mai încrezător.

Vă mulțumesc pentru anii în care m-ați citit și susținut. Celor care mă citesc de mai puțin timp, vă invit să răsfoiți paginile acestui blog din perspectiva Categoriilor, prezentate în partea lateral-dreapta-sus.

Lectură plăcută.

© Cosmisian

 

Cuvintele, conturul apei

Cuvintele, conturul apei

Sursă poză – 7-themes

Apa

O ființă într-o continuă învolburare.

Transparența ei te împiedică să îi cunoști începuturile,

nestăvilirea cu care curge,

te face să crezi că nu se va opri niciodată,

curgând înspre locurile unde orizontul își adoarme curiozitatea.

Câteva pietre s-au ostenit să își netezească duritatea

pentru a culege sunete din unduirea apei,

Îi învățaseră secretul.

Iar apa,

fericită că cineva încerca să o oprească chiar și pentru o clipă din rostogolire,

le oferi pietrelor sunetul ei liniștitor.

Apa le vorbește pietrelor din tăcerea ei,

amintire după amintire.

Apa este o ființă fără contur,

doar cuvintele mele i-au surprins forma,

Cuvintele mele au devenit conturul apei

© Cosmisian

Când bujorii înfloresc

Când bujorii înfloresc

 

Am pielea netedă ca o pădure sălbatică de bujori în floare
Atinge-mi petalele! Te răsplătesc cu parfumul iubirii în soare

© Cosmisian

Sursă foto fără text