Protejat: Îmi nasc metafora din frunzele ruginii

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Toamna este o ciornă rescrisă

Toamna este o ciornă rescrisă

     Soarele strălucește tot mai puțin pe cer. Frunzele ce i-au furat strălucirea au cedat sub căldura sufletească pe care au luat-o de la soare, căzând la pământ șovăitor, în neștiință. Frunzele toamnei își desăvârșesc neștiința cu prețul vieții.

      Arbore după arbore și-a plătit prețul pentru aroganța frunzelor ce au imitat apusul soarelui, iar acum pădurea din spatele casei pare subjugată de regret, într-o tristețe sugrumată. De-ar putea vorbi, arborii ar mărturisi zi și noapte, până ce i-ar salva albul imaculat al iernii de goliciunea pe care a lăsat-o în urmă fiicele lor, frunzele.

     Ca trecător, admiri toamna în fiecare an. Plouă. În fiecare an plouă. Banca din parc este un tapet pastel al arborilor de deasupra, care s-au folosit de stropii ploii pentru a-și fixa fiicele de lemnul putred al băncii. Oare credeau că frunzele au atins maturitatea pentru a deveni semințe? Vântul le-a lipit de bancă pentru a le mai dă o ultimă ocazie de a îmbrățișa iluzia. Frunzele căzute mor ultimele.

     Seara a adus în scenă o lumină asociată prea des cu tristețea. Deasupra luminilor ce s-au camuflat în ruginiul tomnatic al pădurii stătea cu bărbia sprijinită pe coatele părții întunecate distinsa Lună. În noaptea despre care scriu, nu s-a comportat normal. O mantie ca de noapte fără speranță îi învăluia trupul fin, precum corpul unei harpe ce și-a ascuns corzile. Ochii ei survolau pădurea fără a-i deranja frunzele ce își calculau distanța până la pământ.

Foto – Ioana Popa

     Îți mai amintești eșarfa roșie pe care am aruncat-o după albina aceea, obraznică? Se pierduse în coronamentul unui arbore despre care nu am vorbit până acum. Avea frunzele în formă de scut. La prima atingere, le închidea, retrăgându-se pe lungimea crenguțelor. La a doua, după ce acapara eșarfe roșii, se închidea. Doar toamna le dovedea vinovăția. Iubito, vrei să îți iau eșarfa din labirintul nopții? Mi-am răspuns singur…

     Frunzele sunt păcălite prea ușor să creadă că toamna le este mamă. De prin octombrie, acestea constată că toamna este nemiloasă, lăsându-le să îmbrățișeze un destin pe care îl află prea târziu. Picioarele trecătorilor le macină până devin o cerneală cu care toamna se înscrie pe sufletele trecătorilor.

     Toamna este o ciornă rescrisă. Eu toamna scriu cel mai bine. Te întrebi adesea cine sunt. Sunt un trecător pe care ploaia și vântul l-au pictat cu frunzele ce se credeau fiicele toamnei. Sunt ciorna pe care toamna se rescrie.

© Cosmisian

Protejat: On Catchy.ro – Toamna este ca o corabie ce plutește pe valurile de nori, un fel de ocean cu susul în jos, iar ultima frunză este o ancoră ce ține timpul în loc

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Ce este ceasul?

Ce este ceasul?

photo source:  The Met Museum

Eu cred că timpul de care vorbim adesea noi

are nevoie de un ceas ca să îl putem înţelege.

Ceasul este vehiculul universal acceptat

prin care timpul dă mâna cu noi.

© Cosmisian

Lăsați toamnei frunzele căzute

Lăsați toamnei frunzele căzute

„Toamna fără frunze se simte ca o mamă

care face clătite și i le fură copiii și soțul…”

© Cosmisian

Iubesc toamna

Iubesc toamna,

iubesc vântul rece pe care îl inspir cu tot cu anotimpul ce l-a născut,
iubesc frunza ce se aşteaptă să fie luată acasă,
pentru a se face una cu pagina ce i-a fost cândva mamă,
iubesc şi păsările,
zgribulite în aşteptarea liniştii,
iubesc roua ce se crede ploaie,
sperând să cadă pe buzele trecătorilor cât să le purifice gândurile,
iubesc toamna.

© Cosmisian

Foto – google

 

Toamna Cosmisiană

Toamna Cosmisiană

Te invit să vizitezi linkul de mai jos

pentru o serie de doua pagini cu articole scriise despre Toamna,

Click aici pentru TOAMNA COSMISIANĂ

Dintre titluri:

Toamna în miez de noapte

Toamna spinului de trandafir

Toamna își plânge roua – Duet în ton de anotimpuri

Toamna dă impresia că există lirism în căderea frunzelor

Toamna este anotimpul care transformă cătina în vrăbiuțe certărețe

Toamna este ca o pisică ce se joacă cu razele soarelui

De toamna aceasta

Click aici pentru TOAMNA COSMISIANĂ

Toamna este ca un duet cântat într-o limbă pe care nu o înțelegi

Toamna este conflictul punctualității dintre mamă și băiatul ei

Toamna. O doamnă elegantă care devorează

Toamna. Vine ca să absoarbă mintea frunzelor, să le facă să creadă că desprinderea le transformă în semințe

Toamna este apusul de soare ce a devenit frunze

Toamna ce moare mă doare. Eu toamna nu zbor!

Frunze de toamna muribunde

Convorbiri tacute – seria de toamna

In frunze ruginii se vede toamna

 

Click aici pentru TOAMNA COSMISIANĂ

Pentru mai multe poze, click pe link 

Tu ești vindecătoarea Ecoului

Tu ești vindecătoarea Ecoului

O cameră supradimensionată, alungită disproporțional, zugrăvită într-un alb cenușiu, găzduiește sunete acordate pe gustul muzical al Ecoului. L-am surprins agățat de tavan, acolo unde uneori vezi pânze de păianjen încordate pentru a hrăni întunericul nopții. Capcane. Ale sunetului ce răzbate din colț în colț, atât de strident, încât ecoul și-a inventat colțuri imaginare doar ca să se lovească de ele. Ceva îi lipsea Ecoului.

Într-un colț, unul fixat de podeaua scrijelită de disper a nopților fără lumină, am văzut o clepsidră spartă. Cupa de sus era spartă destul de rău. Nisipul i se scurgea cu dificultate de îi auzeai trecerea prin sugrumarea gâtului clepsidrei, de parcă s-ar târî prin pământuri uscate de soare. O clepsidră cu gâtul uscat, spartă la cele două capete ale timpului, tânjește după ceva. Am vrut să aflu cine a spart clepsidra fără a-i răpi conținutul. Am înțeles imediat. Ecoului i-ar fi plăcut să se repete din vas în vas, doar că nisipul i-a intrat repede în buzunare, făcându-l mai curând un sunet teribil, cuprins de acufene pe ambele treceri ale timpului.

Cu greu m-am adunat de pe patul cu trei picioare, mai mult răsturnat decât ruginit. Un pat cu un picior rupt ce a reușit să amplifice susurul cristalelor de nisip, nu cele strânse în gâtul clepsidrei ca un nod în gâtul emoției, nici cel produs de sedimentarea nisipului ce imita dunele mișcătoare ale deșertului pe care îl miniatura. Mă cuprinsese senzația de apogeu al muzicii din sufletul unui ecou, dar nu al muntelui, ci al deșertului. Cascada de nisip își găsește libertatea doar în răsfirarea aerului. Mi-am închis ochii pentru a menține patul în echilibru, mi-am strâns maxilarele fără a le încleșta, doar ca să mă afund în firul de nisip ce părea a șopti. Acum înțeleg de ce Ecoul căuta cu disperare să între în mintea Timpului ce se scurge. Dacă ar fi pătruns în camerele ascunse ale timpului, i-ar fi furat șoaptele, crezând că simpla lor repetiție este un ecou pe care ar fi vrut să îl asimileze. Nici acum nu a reușit.

Devenisem eu însumi dezamăgit de tristețea Ecoului care nu și-a găsit liniștea în nici un sunet pe care a încercat să îl copieze. Brusc, în răcoarea umbrelor născute de lună pe tavanul curbat al camerei, ne-a surprins scârțâitul ușii.  Atunci ai apărut tu, cu părul cuprins în palmele eternei frumuseți. Ne-ai privit și ne-ai șoptit. Eu mi-am pierdut orice cuvânt, iar Ecoul a prins culoare.

Tu ești vindecătoarea Ecoului.

Notă: acufene (ACUFÉNĂ s. f. senzație auditivă patologică, prin zgomote, vâjâituri în urechi, fără un stimul extern; tinitus. (< fr. acouphène) – Dex

Poză – google

© Cosmisian

 

 

 

 

Protejat: Un strop ce se destăinuie în plină noapte, agravează incapacitatea de a adormi

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Toamna spinului de trandafir

Toamna spinului de trandafir

Toamna aceasta soarele este inundat de ploi. Trunchiul luminii ce năștea căldură pe pământ s-a transformat în nori. Eram obișnuit cu seninul dimineții, dar mă mulțumesc să cad pe pământul unei grădini cu trandafiri uitați la umbra unui gard putred. O fac de această dată alunecând pe un fir micronic al unui păianjen solitar. Căderea mi-e lentă. Când alunecam pe razele soarelui, se întâmplă să cad și în derivă. Soarele făcea asta, când se juca în apropierea grădinii cu particule de apă. El se juca cu apă, eu plonjam în culorile curcubeului. Niciodată nu le-am putut combina, chiar dacă eu însumi ieșeam curcubeu peste tot. 

La capătul firului micronic am găsit un spin. De ce am aterizat pe un trandafir uscat, nu știu. E drept că mi-am dorit să fiu salvatorul petalelor cărnoase ale florii, dar spin? Eu și un spin, soluția pentru un act eroic. Un trandafir mort cu spini legați cu fir micronic de păianjen. Nu mi-aș fi imaginat o astfel de dimineață. 

Am inspectat pământul și grădina. Nimic suspect. Am atins un spin și am forțat până vârful lui mi-a străpuns pielea. Un trandafir mort te poate răni doar dacă alegi. Eu am vrut să îl apăs dur, pe neașteptate. Era mort, dar m-a rănit. Nu o făcuse intenționat, dar nici nu îi era indiferent. Florile uscate ii stăteau aplecate spre umbră pământului dur. Un stop de sânge a izbit tupina trandafirului la bază, acolo unde i se sprijinea de o piatră cel mai dur spin. Când spinul mi-a sorbit sângele, am înțeles. Eram salvarea unui trandafir mort. Ce nu v-am spus eu, este că, în esență, eu sunt trandafirul ascuns. Eu sunt măduva din coloana vertebrală a trandafirului, dar am avut și eu o aspirație spre Soare. Credeam că razele lui ajunse la mine sunt prea puțin, așa că am ales să mă duc la sursă. 

Astăzi am înțeles: Un trandafir este trandafir când Soarele-l ajunge-n raze!

©Cosmisian

Foto: Google

Cuvintele, conturul apei

Cuvintele, conturul apei

Sursă poză – 7-themes

Apa

O ființă într-o continuă învolburare.

Transparența ei te împiedică să îi cunoști începuturile,

nestăvilirea cu care curge,

te face să crezi că nu se va opri niciodată,

curgând înspre locurile unde orizontul își adoarme curiozitatea.

Câteva pietre s-au ostenit să își netezească duritatea

pentru a culege sunete din unduirea apei,

Îi învățaseră secretul.

Iar apa,

fericită că cineva încerca să o oprească chiar și pentru o clipă din rostogolire,

le oferi pietrelor sunetul ei liniștitor.

Apa le vorbește pietrelor din tăcerea ei,

amintire după amintire.

Apa este o ființă fără contur,

doar cuvintele mele i-au surprins forma,

Cuvintele mele au devenit conturul apei

© Cosmisian

Fata-cireș

Fata-cireș

Fata ce fusese pictată în rozul florilor de cireș sălbatic venea zilnic în parcul în care îmi umileam genunchii. O știam deja.

Avea un cățeluș mic și sprinten pe care abia îl stăpânea. Oare dorea să îl stăpânească? Veselia ei mă provoca cu nedreptatea vieții. Poate rozul timpuriu al rochiei ei căzute peste genunchi va fi acoperit de verdele crud al tinereții, petală după petală transformându-se în rochia unei alte tinere cu părul lins și prins de strălucirea stelelor. Dar, astăzi era deosebită și i-am acordat atenție.

O priveam alergând când după cățelul de zăpadă, când departe de el, doar că el o întrecea și o întâmpina trântindu-și botișorul pe labele din față, nesigur ce va face fata-cireș. Ce făcea? Se bloca și râdea fără inhibiție. Oare am fost vreodată dezinhibat? Mi-am deschis gura până mă durea maxilarul obosit imitând un țipăt ca acela care cheamă ecoul în zorii unei zile de călătorie pe munte. Am renunțat.

Fata-cireș știa că o privesc.

© Cosmisian – text și fotografii

Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror singurătate insinuată se zbate în inocență

Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor

a căror singurătate insinuată se zbate în inocență

     Mirosul sălii de clasă era diferit de cel din timpul zilei. Poate și pentru că liniștea în sânul nopții are un miros diferit, pe care doar un pian vechi îl poate împrumuta respirației. Bancheta îngustă, purta prea multele eșecuri ale copiilor ce au învățat tainele sunetului, stând așezați pe ea. Am privit-o puțin, am ridicat capacul ce ascundea în umbră sunetul nenăscut, apoi am zâmbit luminii ce pătrundea printre desenele perdelei vechi de când școala. Era întuneric în clasă. Era liniște în fondul meu muzical. Mi-am închis ochii doar pentru a ilustra incapacitatea de a aduce clapelor sunet cunoscut. Pianul a fost și va rămâne locul tainic pe care nu am reușit să îl deslușesc de unul singur.

     Mi-am ridicat brațele ca un adevărat pianist, susținându-le într-un tremur neînțeles, de parcă sufletul partiturilor ascunse în mapa de pe pian și-ar fi trădat năzuința de a fi auzite, apoi am căzut lent pe clape, cu degetele crestate de neștiință, parcă simțind în mine un maestru al pianului, unul nenăscut încă, unul care mă poartă cu gândul spre acel capitol din „Acordeonul de pluș”, pe care nu îl voi menționa acum. Spre deosebire de protagonistul acelui capitol, pereții minții mele nu dețineau partituri pe care le simțeam desprinzându-se pe clapele pianului uitat de trecere de timp, dar am ajuns să înțeleg. Degetele mele au devenit, involuntar, acustica nesperată a unui compozitor, a unuia care și-a dorit să lase pianul să îi îngâne mintea sfâșiată de note, acele bucăți de suflet ce dor, pe care le numim note.

Sursă poză

     Mintea a decupat amintiri pe care le știam îngropate de demult, transformându-le într-o muzica pe care o puteam auzi din toate părțile, așa cum foșnetul tridimensional al pădurii reușește să se smulgă din tăcerea toamnei direct în vibrația trupului rătăcit de minte, de dorință, a unui adolescent fugit de acasă. Îmi simțeam trupul parte din întregul preludiu al nopții, ce desprindea de tăcere acele note ce sintetizau ani scurși fără memorii. Oare noaptea aceasta este nodul pe care muzica îl face cu trecutul meu, încercând să îi rescrie pașii cu ceva ce pare amintire? Deodată, din mijlocul unei zile însorite, am văzut de departe un fel de creatură, cu mai multe trupuri ce i se desprindeau spre orizont. Părea un viitor nesigur. Am alergat spre creatură, dar făptura își menținea distanța, pierzându-și doar trupuri născute în neculoare, pe undeva prin aburul suspendat, numit de mine nori.

     Loveam fără știință clapele pianului, iar sunetele produse m-au nedumerit. Pianului meu îi lipsea placa de rezonanță, pierdută în urma unei răfuieli cu timpul. Pianul șoptea în suferință ceea ce sufletul meu îngâna în miez de noapte, în locul unde îți nasc singurătatea voită. Mi-am închis ochii din nou, ignorant să doar întunericul nopții îmi era martor. Un zâmbet ca de satisfacție mi-a relaxat mușchii feței, pe care nu îi mai simțisem de mult timp. Sufletele încordate nu simt chip uman. Aproape că am mimat primul grup de note pentru Adeline, când o casetă audio, dintr-acelea cu bandă magnetică lipită cu grijă din loc în loc cu oja surorii mele, mi-a apărut în minte. Bateriile mi-au transformat minicasetofonul într-un bătrân obosit, care cânta la pian cu coatele, adormit. Am luat pun creion cu trup hexagonal, spiralându-i muzicalitatea. Era puțin mai bine.

     Am adormit cu capul pe băncuța uzată de neștiința lor, de ignoranța mea, de visarea unui copil pe care îl pierdusem în cutia toracică, dornic de eliberare. Fruntea copilului asuda a amintiri negate. Nu îmi treziți amintirile fără portativ. Mă tem să nu le înstrăinez mai tare de pieptul meu.

Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor

a căror singurătate insinuată se zbate în inocență

     Momentele de liniște nu fac amintirile să pară altceva decât au fost în tăcerea nemărturisirii.

© Cosmisian

 

Văzusem floricica în mijlocul unui câmp fără nimic, doar toamnă târzie și o floare vie

Văzusem floricica în mijlocul unui câmp fără nimic,

doar toamnă târzie și o floare vie

 

     Muzica îmi prevestea înflorirea cu aceeași claritate impusă de Primăvara lui Vivaldi. Alesesem o muzică a dezghețului pentru puterea notelor de a pătrunde în bobocii neînfloriți. Mă ridicasem din poziția inițială, rotindu-mă ușor, având în mâna dreaptă o lumânare pe care o aprinsesem doar suflând spre ea.

     Buchete nenumărate de flori, întotdeauna roşu cu cel puţin o floare albă. La intrare, cu o uşoară aplecare de spate, cu un picior puţin rămas în spate, ca un martor tăcut, înmânarea buchetului lăsa în urmă un chip vesel, ştrengăresc al tatălui meu, şi aceeaşi întrebare: Domnişoară, îmi permiteţi să vă sărut mâna?!

     Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata moare, grădina lui se stinge, iar sufletul său pereche se topește, aproape că dispare! Găsiți-o și-o convingeți de dorul grădinarului, că el o caută, o dorește, o vrea în rochia-i albă împodobită, o vrea să-i fie comoara sufletului lui. Nopțile lui sunt adesea goale fără cer sau lună, inima se trezește dimineața tristă, dar nu vrea să ne spună. Găsiți-o imediat, căci tatăl meu o vrea în brațele-i cuprinsă, de ați ști încă cu cât drag!

     Forfota tobelor s-a liniștit, norii cenușii cu alb s-au înfocat înspre pădure, căci soarele-a venit!

     S-a trezit. Splendoarea muntelui era acoperită de roua abia așezată pe verdele crud al unui nou început. La umbra unei stânci amenințătoare încă mai dormeau amorțiți câțiva mănunchi de licheni. Erau albi. Reacționaseră la apăsarea întunericului care nu i-a putut subjuga negrului nocturn. Dar, albul lor își vindeca menirea de a arăta nordul, cuprinși de verdele viu al buzelor tinerei ce alerga. Bărbatul îi vindecase întunericul, dar ea își vindecase singură lumea, sărutând-o. Era atât de delicată. Atingerea ei trezea pas cu pas întregul munte, care era de fapt o inimă. Iar inima era din cristale albe, luminoase, în formă de iubire, fericire, sinceritate și prietenie.

© Cosmisian

Citatele sunt din scrierile postate pe blogul meu.

Fotografiile le-am făcut eu, dar ne aparțin de drept, tuturor 🙂

Frunza rătăcită, de Royaldream90

Povestea frunzei rătăcită,  By Royaldream90

În jur e totul alb, ca o foaie de hârtie pe care nici un suflet de autor nu a reușit să-și scrie emoțiile.

E deja seară și mă las purtată de vânt în toate zările, pe ici pe colo mai zăresc în marea de alb, pâlpâind câte-o lumină mare.

Afară-i frig, dar acolo unde-i luminița-i cald și bine. Vântul mă duce mai aproape și sub cortul de zăpadă văd o fereastră, simt cum mă apropii tot mai mult și dinainte mi se oglindește tabloul tainic al iubirii.

Poza preluata din articolul original

E ger și totu-i alb, dar parcă mă copleșește căldura ce răzbate prin crăpăturile de la fereastră. E iubirea mamei ce mă-n vâluie, dar vântul suflă cu putere și mă duce departe.

Tot mai departe și mă scufundă în oceanul alb și rece.

Undeva în zare pâlpâie agale o luminiță galbenă și caldă cu iz trist. Aș vrea ca vântul să mă poarte mai departe, dar el mă duce chiar acolo, lipită de acea mică fereastră.

În sobă arde focul, pare cald și bine, dar nu e nimeni în jurul focului și totuși insist să caut cu privirea locuitorii acestei case.

Pe un fotoliu mai îndepărtat șade un bătrânel ținând în mâini o fotografie pe care o mângâie și din când în când își șterge lacrimile.

Mă copleșește mâhnirea în fața acelui tablou, dar și căldura pe care o simt răzbătând din inima bătrânului.

O senzație ciudată de un gol-plin.

Deodată vântul suflă și mai puternic și mă cuprinde amețeala, sunt confuză, nu înțeleg ce se întâmplă în jurul meu până în clipa în care simt căldura palmelor moi și aspre ce-mi topește tremurul și amețelea.

Mă las învăluită de bucurie și căldură până devin una cu iubirea pentru că în esență sunt doar o frunză căzută, rătăcind prin lume purtată de vânt.

© Royaldream90

Ultima frunză – Cântec de lebădă, de Gandurideoclipa

Ultima frunză – Cântec de lebădă, de Gandurideoclipa
3 NOIEMBRIE 2019

#UltimaFrunză
sursa foto

Simțea cum se sparg amintirile, una câte una, prin colțuri de odaie unde nici măcar umbra lui nu se mai încumeta să pășească. Fusese o vreme când o îmbrăca în culori, bucuros că în mâinile lui era păpușa perfectă, porțelanul fragil pe care îl arăta cu mândrie, ca pe un trofeu ce i se cuvenea.

Între ei se adânceau tăceri și ea vedea cum corpurile lor, goale ca o coajă de castană, se târau obosite între două zile, sufocate de aerul greu al camerelor goale, trăindu-și viața între rame strălucitoare de oglinzi, așa că într-o zi, și-a adunat cuminte toate gândurile, și a plecat, închizând încet ușa în urma ei, în timp ce strângea pleoapele peste lacrima născută din zâmbetul rece cu care o privea, șoptindu-i ai să te întorci, mereu o vei face…

Dar el niciodată nu înțelesese că ea iubea cerul și culorile așternute în copacii ce strajuiau aleile pe care nu mai pășise de mult, și a rămas acolo, să o aștepte în liniștea netulburată de nici o emoție. Și pentru prima oară, privindu-l, l-a văzut așa cum era, un clovn fără suflet.

Afară bătea un vânt rece și trist și copacii erau goi, dar ei nu îi păsa. S-a îndepărtat grăbită aruncând o ultimă privire spre casa unde visele mureau încet, așa cum murise și ultima frunză rămasă pe pragul ușii închise dincolo de care nu mai era loc pentru doi…

---

Textul este un raspuns intârziat, la o provocare si o idee dată de Cosmisian. Fotografia este preluată de pe blogul Brăila Altfel.

© Ganduri de o clipa

---

Notă Cosmisian – Mulțumesc pentru participare. Sunt sigur că fiecare contribuție ne va înfrumuseța toamna.

Mușcata Norilor – Redus la dimensiunea unei alergii la mușcate, de Cosmisian

Redus la dimensiunea unei alergii la mușcate, de Cosmisian

#MușcataNorilor

Sursă fotografie – Mușcata pălărie, pentru norul grăbit

 

Am pășit nesigur spre locuința Lunii din această seară, care pare sprijinită cu întreaga ei ființă luminoasă pe o sferă umbrită de întuneric, agățată ba de o creangă, ba de alta. M-am apropiat de Lună și-am simțit că recele ei este neschimbat, iar distanța pare a se fixa mai degrabă de negrul suspendat din jurul ei, decât de vreo scoarță înșelătoare a lumii pe care o pot atinge. Dar, Luna strălucește fără a-și lua ochii de la mine, de parcă strălucirea ei este în întregime pentru mine. Cine poate spune că Luna nu este doar a mea?

Formațiune de nori! Nu mă așteptam să îmi blocați drumul spre ce nu pot atinge. Păreți a vă mișca prea lent, dar mă tem de zborul ce v-ar spulbera jocul. Mi-am luat avânt și mi-am arcuit genunchii până am atins cu ei jumătatea cealaltă a pământului, apoi am zburat spre nori. Furia cu care îmi țineam pumnul înspre înainte a fost topită de primirea rarefiată și pașnică a norilor. Umezeala lor este ca aceea a unei haine proaspăt trecută prin nori, spălată și parfumată, în care îți îndeși nasul. Norii au diferite arome, de parcă adăpostesc flori de munte ce vor să-și ofere parfumul doar vântului. Cine a mai adulmecat norii până acum?

De pe buclele norilor am zărit Luna din nou. A râs de mine, dar nu am vrut să fac același lucru. M-am aplecat pe un nor și mi-am făcut o lunetă prin care am zărit un oraș în plină noapte, înflorit de luminițe ce așezau lumile ascunse ale somnambulilor chiar pe tăblia ferestrelor inocente. Printre florile roşii ale unei mușcate, crescută de mila unui nor-grădinar, am zărit părul catifelat și ondulat al unei fetițe ce iubește matematic și nu scrie în jurnalul ei deschis la pagina punctului de gândire. Am coborât pe o scăriță din gânduri și curiozități tot mai jos, până m-am ascuns printre frunzele pufoase ale mușcatei. Mă simt puțin iritat de ele pentru că sunt alergic la mușcate pufoase. Privesc, scărpinându-mă pe braț, cum fata cu suflet controversat nu face nimic. Apoi, a zâmbit, lovind cu capătul stiloului de punctul la care s-a blocat pentru a nu scrie. Cine a mai auzit de un punct de blocare?

Am privit spre fata cu suflet altfel și am înțeles. Cumva, devenisem la fel de mic precum florile mușcatei. Norii au făcut asta. Știam eu că risc, dar nici să fiu redus la dimensiunea unei alergii nu mă așteptam. Am înțeles și faptul că punctul era singura măsură de legătură cu lumea din spatele ochilor fetei, pentru că fata pare ca smulsă dintre ființe copertate într-o lume unde controversele și tristețile par zidul înalt peste care nu se poate trece. Dar eu știu secretul zidurilor de netrecut. Cei care cred că se pot cățăra peste zid, nu știu că acolo unde se termină zidul, se termină și sufletul fetei cu privirea legată de punctul făcut la pagina fără notițe a jurnalului ei. Și, cad niciunde de pe vârful dispărut al unei lumi ce pare cucerită. Cei care cred că pot inventa labirinturi pe care să le parcurgă legați la minte, cu ochii lipiți de pleoape, se înșeală, pentru că fata-altfel nu poate fi pătrunsă de jocuri logice. Cum poți trece peste un suflet trist, de înălțimea unui zid de nepătruns?

Mi-ai spus la prima întâlnire că sunt un om cu sufletul trist, cu ochii prea ascunși de forma lor, ca să nu trădez calmul apelor din lacrima ce mă suspendă în necunoscut. Sunt calm pentru tine, indiferent pentru mine. Tristețea mea este tencuiala ascunsă a camerelor umbrite de ziduri reci, dar mi-am împrejmuit-o cu păduri frumoase pentru a nu lăsa să-mi fie atinsă ființa. Secretul zidurilor ce ascund sufletul fetei îl știu, dar voi rămâne departe. Așteptarea doare mai tare decât dimensiunea la care cred că voi rămâne pentru noaptea aceasta.

© Cosmisian (Text scris în februarie 2015)

Ultima frunză – de Corina Farago

Ultima frunză – de Corina Farago

     Andrei, un băiețel de șapte ani, se afla în parc, împreună cu bunicul său și cu un pui de cățeluș, pe nume Doky. Era o toamnă târzie, care se întrecuse pe sine, aducând cu ea o multitudine de culori, de raze calde și miros de frunze veștede.

Cu toate că era preocupat să se joace cu cățelușul, Andrei a băgat de seamă faptul că bunicul său stătea de mult timp cu o frunză îngălbenită în mână, privind-o cu încântare și învârtind-o între degete.

Cu inocența lui copilărească, s-a hotărât să-l întrebe :

– Bunicule, ce vezi la frunza aceea pe care o ții în palmă? E doar o frunză!

– Ehe, dragul meu, este cu mult mai mult decât atât! Știi tu că mititica aceasta, care este acum aproape de finalul vieții ei, se numește bucătăria plantei și îndeplinește multe funcții?

Bunicul i-a povestit nepotului său cum frunzele țin copacii și plantele în viață, fiindcă se folosesc de lumina soarelui ca să sintetizeze substanțele organice de care acestea au nevoie; le mai ajută să respire și să-și regleze cantitatea de apă prin transpirație.

– Vezi, fără ele, nu ar exista plante și nici copaci, a conchis bătrânul cu înțelepciune!

În fiecare toamnă în care nepotul își lua bunicul de mână, câinele de lesă și mergeau în parc, primul se îmbogățea cu tot felul de informații interesante de la cel de-al doilea.

Într-un an, Andrei a aflat că o frunză de palmier poate atinge 22 metri în lungime, 12 în lățime și că poate adăposti de ploaie chiar și 10 oameni, datorită mărimii la care poate ajunge.

În alt an, a aflat că frunzele salcâmului cornut se transformă în spini goi pe interior. În acel canal care se formează, se adăpostesc furnicile atrase de nectarul secretat de codițele frunzelor.

– Înțelegi acum cât de importantă este această mică și gingașă creatură, l-a întrebat bunicul pe Andrei rotind o frunză vestejită între degetele lui tremurânde.

– Da… Dar de ce se îngălbenesc frunzele, bunicule?

– Pentru că îmbătrânesc, la fel ca noi, oamenii, doar că mult mai repede! Aceasta este ciclicitatea anotimpurilor, a vieții…

Anii au trecut, iar când Andrei a împlinit douăzeci de ani, bunicul său a murit. Era toamnă. În ziua în care a fost condus pe ultimul drum, nepotul său și-a luat câinele în mașină și au plecat spre cimitir. Doky era foarte bătrân, avea treisprezece ani și era aproape orb. Pe mormântul bunicului, cei dragi i-au depus coroane, flori și lumânări. Înainte de a-l părăsi, Doky, abia târșindu-și labele subțiate s-a îndepărtat de Andrei, câutând ceva după miros. A găsit o ultimă frunză îngălbenită, a apucat-o cu botul și a depus-o lângă cruce.

Era omagiul adus bunicului pentru dragostea acestuia față de frunze.

© Corina Farago

Ultima frunză – Petruța Petre

Ultima frunză – Petruța Petre

Dragii mei, am primit provocarea să scriu un text cu titlul Ultima frunză având fotografia ca muză. Haideți să vedeți ce am simțit eu!❤ Mulțumesc!❤

Ce foșnet!
Stăteam pe un ram.
Ochii triști mă priveau de la geam
Nu înțelegeam unde pleacă
Așa grăbite și aranjate
Ale mele surate.
Se auzea mult foșnet arămiu
Iar eu nu știam ce urma să fiu.
Eram ultima frunză
Confuză
Oare ce este viața,
Când ne pierdem speranța?
Oamenii par acum mai triști,
Ploaia îi face mai pesimiști.
Un vânt ușor m-a desprins
Și-am început să plutesc ca-ntr-un vis
Cerul rămânea tot mai sus
Iar eu coboram în valsul condus
De vânt
Spre pământ.
Sunt ultima frunză care a rezistat
La toate câte viața i-a dat.
Sunt ultima frunză care iubește
Și om, și copac, și floare
Sunt ultima frunză care dorește
Să zâmbească după iarna cea mare.
Într-o altă viață
Plină de armonie și speranță.
Ultima frunză – Petruța Petre ❤

Sursa foto

 

Ultima frunză – de Elena Bonta

ULTIMA FRUNZĂ   Elena Bonta

(poveste pentru Eliza Ana)

A fost odată, într-un parc frumos, un castan mare, plin de frunze si castane.
A venit toamna şi copacul şi-a învăţat cu glas blând frunzele că-şi vor schimba culoarea şi se vor desprinde de ramuri, zburând uşor si apoi cazând pe pământ, unde vor forma o plăpumioară calduţă, protectoare. Le-a povestit apoi ca asta este menirea lor şi că nu trebuie să se îngrijoreze din această cauză.
Majoritatea frunzelor au înţeles şi s-au bucurat de culorile minunate pe care au început să le îmbrace. Cu emoţie au învăţat să zboare lin si apoi să cadă uşor pe pământ.
Doar o singură frunză, mai mică şi fricoasă nu îndrăznea să se desprindă. Era foarte tulburată de gândul ca odată desprinsă nu se va mai putea intoarce la locul ei, pe rămurica ei dragă.
Copacul o încuraja mereu.

Sursa fotografie

– Avântă-te si tu, draga mea şi te vei simti minunat!
– Dar eu mă simt foarte bine şi în siguranţă aici cu tine!
Dacă vazu că nu reuşeşte s-o convinga, castanul se sfătui cu vântul.
– Uite vântule, ultima frunză nu vrea să se desprindă! Ajută-mă, te rog! Suflă puţin asupra ei!
– Ai răbdare dragul meu, poate că această frunză este mai emotivă. Las-o să se obişnuiască! Bucuria de aţi îndeplini menirea nu se învaţă cu forţa! Încă nu i-a venit vremea!
Castanul a mai lăsat în pace, câteva zile, ultima frunză.
Văzând ca aceasta nu prinde curaj, copacul a rugat ploaia să-l ajute.
– Ploaie de toamnă, mai am o ultimă frunză, dar ea nu vrea să cadă. Ajută-mă cu picăturile tale s-o facem să se desprindă!
– Asta nu e bine dragul meu! a zis ploaia. Ai rabdare şi ai să vezi că la timpul potrivit va înţelege singură. Are inimioara mai sfioasa!
Castanul s-a resemnat. Zilele treceau şi a venit iarna. A inceput să ningă.
Primii fulgi de zăpadă care cadeau bucuroşi, i-au zâmbit frunzei şi au învaţat-o să zboare făra frică.
Ultima frunză plutea uşor, împreuna cu fulgii de zăpadă, fericita să vadă bucuria copiilor!

Elena Bonta
27.10.2019
Raspuns „provocarii” lansate de Cosmisian Ganduri

---

Notă Cosmisian – nu mă așteptam la un răspuns atât de binevenit ca cel de astăzi. Îi spun Elenei Bonta un bun venit pe Gândurineinfinite. Apreciez mult articolul postat pe FB ca răspuns acestei provocări!

Ultima frunză

Ultima frunză

Notă: Exercițiu literar pe marginea pozei de mai jos. Link spre poză aici. Eu m-aș bucura să existe un număr mai mare dintre voi care să preluați această fotografie și să scrieți orice simțiți sub acest titlu: Ultima frunză. Nu uitați să menționați cui îi aparține fotografia.

Nu recomand nimănui să meargă singur pe străzile întunecate ale toamnei.

Doar un felinar cu lumină pierdută mai strălucea printre ramurile dezgolite ale anotimpului.

Un foșnet m-a speriat.

Aș fi spus că mi-a atras atenția,

dar am simțit ce simți atunci când crezi că cineva este în spatele tău,

că se apropie, dar cumva reușește să calce fix pe zgomotul pașilor tăi.

De aceea nici nu îl vezi când te întorci brusc, sperând să îl surprinzi.

Cum spuneam, aici e mărturisirea mea.

O frunză, una dintre acelea de toamnă,

ca o vopsea verde maronie,

ce refuză să își accepte destinul, încă stătea semeață, domnind în plină liniște.

Deși nu o văzusem până în momentul despre care amintesc,

am auzit o pocnitură fină,

ca atunci când o ultimă frunză cedează sub impulsul destinului,

și se abandonează pernei de aer formată de ultima sa gură de aer.

Expirată.

O suflă, o simte când îi stă în nervurile ce îi calcă pe urme.

Apoi, cade lovind cu nervuri crengile ce nu mai au unde se ascunde.

Atunci m-am speriat.

Eu unde mă pot ascunde, când frunza nu își mai ține cuvântul protector, și cade?

Destul de aproape de mine puteam vedea o fereastră nedeschisă.

De această dată, fereastra nu avea o casă prinsă de ea.

Era neatașată, ca frunza mea, ultima frunză.

Avea și ea o culoare de toamnă, ca părul meu reflectat în fereastra nopții.

O parte a frunzei și-a contopit căderea cu pervazul nopții, verde maroniu.

Ultima frunză.

 

© Cosmisian

Toamna dă impresia că există lirism în căderea frunzelor

Toamna dă impresia că există lirism în căderea frunzelor

De deasupra, orașul pare diferit, îmbrăcat în roșul ce coase apusul născător de zi, de covorul împletit imperceptibil de frunze croite într-o nemărginire spectaculoasă. Roșul orașului pare ca îmbinarea perfectă a unui violoncel durduliu de subțirimea arcușului ce dansa în noapte. Viorile au ce invidia, forțând nota spre un Vivaldi tomnatic, cântat cu forță, cât să lase frunzelor impresia că există lirism în căderea lor.

Avionul pare a sfida ideea de orizont, pe măsură ce forma lui nemișcată se apropie de covorul asfaltic ce-a găzduit atât de multe emoții, de parcă cele două entități se jucau de-a cartea și stiloul, doar că orizontul din această noapte este mai curând un ecou al unei destinații apropiate, nu al uneia bănuite.

Eu cred că lirismul chiar există în căderea frunzelor, în venirea efectivă a toamnei, în culorile pe care acestea le îmbracă în ultima reprezentare muzicală pe care o oferă cu atât de multă muzicalitate.

 

Frunzele îngălbenite de toamnă cred că sunt semințe de soare

Frunzele îngălbenite de toamnă cred că sunt semințe de soare

 

Gânduri pierdute, parcă luate pe sus de vântul ignoranței de dimineață,

s-au abandonat trecerii timpului.

Tristețea pusese stăpânire pe trupul unei fetițe.

Trupul îi era înstrăinat de menirea de a ține grupate

gândurile fragede ale unui pui de om,

așa cum toamna dă peste cap bunul mers al naturii,

alienând frunzele de coronamentul bogat al unui nuc,

până mai ieri, verde. Sau, vară.

Unei ființe umane nu îi mai poți pune gândurile în minte,

odată rupte din autoînșelarea că nu mai sunt binevenite.

Toamna este influența exterioară impusă

relației dintre arbore și strălucirea de-o vară a acestuia.

Nimic nu doare mai mult decât autoizolarea frunzei,

anesteziată de iluzia că ar fi sămânță.

Doar toamna poate induce în eroare

frunzele care și-au dorit să fie soare la apus, soare la răsărit, soare.

Galbenul lor rătăcitor le face să creadă că sunt semințe de soare.

 

Sursă poză.

© Cosmisian

Toamna este anotimpul care transformă cătina în vrăbiuțe certărețe

Toamna este anotimpul care transformă cătina în vrăbiuțe certărețe

 

Înaltul cătinii. Ciripitul vrăbiilor era incredibil.

Garduri înalte de peste două înălțimi de om ascundeau zeci de vrăbiuțe certărețe.

Nimic nu părea să le oprească din cearta lor de dimineață, până să trec eu.

Trupul meu cald ca de vară ce îmbrățișează, le încălzea trupurile mici.

Dar numai cât treceam prin dreptul lor.

Apoi, le revenea recele în minte și ciripeau.

Iar eu rămâneam cu impresia că mă cunoșteau.

Toamna este anotimpul care transformă cătina în vrăbiuțe certărețe.

Sursă fotografie.

© Cosmisian

 

Toamna este ca o pisică ce se joacă cu razele soarelui

Toamna este ca o pisică ce se joacă cu razele soarelui

 

Sunetul ploii. Atât de banal, atât de toamnă.

Soarele nu se mai prinde că nu e luat în seamă,

chiar și cu câte un bătrânel alarmat că iar vine iar vara, interminabila.

Departe de adevăr.

Recele nopții se ia la trântă cu razele de soare printre copacii îmblânziți de frig.

Doar un necunoscut ar crede că soarele mai are vreo șansă.

Toamna este ca o pisică jucăușa, care prinde soarele de raze și îl lasă într-o auto-înșelare.

Îi dă drumul de pământ, îi admiră speranța că va scăpa, apoi îl prinde din nou.

Adesea i-l dă surorii ei. Iarna este o pisică ce înghite soarele fără milă.

Sursă fotografie.

© Cosmisian