Pâc-ul este oftatul unei frunze ce se smulge din teaca timpului pentru a deveni toamnă

Pâc-ul este oftatul unei frunze ce se smulge din teaca timpului pentru a deveni toamnă

     Îți fixezi privirea pe lumina stingheră a luminătorului din parc, ce imită postura suavă a unei femei ce poartă pe cap o pălărioară neagră, satinată. În apropiere vezi o bancă. Pare să fie un bărbat singur în derivă, iar Purtătoarea luminii pare o femeie prin față căreia frunzele se desprind cu un sunet simplu, asemănător sărutului vinului, atunci când singurul interes este acela de a nu scăpa din ochi zâmbetul iubirii. Până aici totul pare liniștit.

Chitara uitată în parc a înnoptat pe umărul băncii, mai mult dezacordată, decât zgribulită. Am privit chitara curios. Avea gâtul întins spre razele de lumină ce au îmbrățișat umbrele unor frunze încă nedesprinse. La gât purta șase chei ce se roteau după cum le cânta Luna atunci când este cu sufletul plin, dispuse câte trei pe două rânduri de o parte și de alta la ceea ce ai crede că este capul chitarei. Spun aceasta pentru că știu. O chitară nu își cântă muzica după cum o taie capul, sau i se rotesc cheile în păr. Pieptul ciupit ușor naște o muzică pe care nu o mai asemăn sărutului vinului. În miez de noapte, notele se nasc atât de distins încât doar desprinderea frunzelor mai poate să le fie ecou. Liniștea s-a transformat într-o chitară ce naște căderea frunzelor.

Sursă foto – Pinterest

Îți ridici privirea spre creanga unui fag obișnuit cu toamna. Avea frunze peste tot, mai ales în apropierea băncii, pe ea, pe chitară. Îți închizi ochii și asculți cu pieptul între respirații. E liniștea aceea ce precedă un pâc. Ce e acela un pâc? Deschide ochii! O frunză și-a desprins trupul de creangă cu un oftat. Pâc-ul este oftatul unei frunze ce se smulge din teaca timpului pentru a deveni toamnă. Cade lent, dar nu a răzgândire, cade lovindu-se de corpul chitarei. Pâc. Un alt pâc, un alt oftat. Frunza se lovi ușor de chitară fără a-i tulbura liniștea, alunecând între corzi. A alunecat prin aer atât de fin spre corzile chitarei de parcă ar fi o pană. Toamna este o chitară cu corzi ciupite de nervurile unei frunze ce se crede ecoul unui sărut fin la îngemănarea dintre tăcerea nopții și începutul unui anotimp cu mofturi.

© Cosmisian

Toamna Cosmisiană

Toamna Cosmisiană

Te invit să vizitezi linkul de mai jos

pentru o serie de doua pagini cu articole scriise despre Toamna,

Click aici pentru TOAMNA COSMISIANĂ

Dintre titluri:

Toamna în miez de noapte

Toamna spinului de trandafir

Toamna își plânge roua – Duet în ton de anotimpuri

Toamna dă impresia că există lirism în căderea frunzelor

Toamna este anotimpul care transformă cătina în vrăbiuțe certărețe

Toamna este ca o pisică ce se joacă cu razele soarelui

De toamna aceasta

Click aici pentru TOAMNA COSMISIANĂ

Toamna este ca un duet cântat într-o limbă pe care nu o înțelegi

Toamna este conflictul punctualității dintre mamă și băiatul ei

Toamna. O doamnă elegantă care devorează

Toamna. Vine ca să absoarbă mintea frunzelor, să le facă să creadă că desprinderea le transformă în semințe

Toamna este apusul de soare ce a devenit frunze

Toamna ce moare mă doare. Eu toamna nu zbor!

Frunze de toamna muribunde

Convorbiri tacute – seria de toamna

In frunze ruginii se vede toamna

 

Click aici pentru TOAMNA COSMISIANĂ

Pentru mai multe poze, click pe link 

Dincolo de… – Provocare în Cenaclul Alb

Dragii mei,

Pentru zile de liniște, pentru o lună cu pași puțini, vă propun un nou exercițiu literar pornind de la imaginea de mai jos.

Folosiți #CenaclulAlb pentru a le putea posta în dreptul categoriei Cenaclul Alb.

Tema: Dincolo…

Succes!

Foto credit: Ioana Popa

„O floare trezită prematur” în Contraste în oglindă

Tema lunii ianuarie: Contraste în oglindă / Când primăvara vine înaintea iernii #contrasteînoglindă

O floare trezită prematur – de Cosmisian

*

Iartă-mi iarnă înflorirea,

Când decembrie visez,

Că m-aștepți cu devenirea,

Păpădiei printre flori!

Am luat dintre suspine

Dorul să te am din nou,

Cine poate să-mi infirme

Devenirea unei flori?

Când erai nedefinită,

Cu un suflet ferecat,

Ai pătruns ca o lumină

De-mi era atât de drag.

Ca durerea unei flori.

Te-am iubit din primăvară,

Dar te-ai dus în depărtări,

Făr’ să-mi ții de juruință

Că te voi avea și mâine.

Doar pe sora ta mai mică,

Mi-ai lipit-o-ntre sori,

Galbenul de păpădie,

‘Voi iubi până în zori.

Stinghera mea dintre flori.

© Cosmisian

22 decembrie, 2014

Ghiocelul și zambila – fabulă Petruța Petre

Tema lunii ianuarie: Contraste în oglindă / Când primăvara vine înaintea iernii #contrasteînoglindă

Ghiocelul și zambila – fabulă

Petruța Petre❤️

Fotografia apartine postării Petruței Petre

Soarele blând de ianuarie iată
A iscat în grădină o altă ceartă
Un ghiocel s-a întâlnit cu-o zambilă
Ce l-a privit de sus și fără milă.
Își risipea parfumul în exces
Plină de sine, de falduri, cu succes.

-Ce cauți tu acum prin grădină
E vremea mea să fiu stăpână.
Ghiocelul mic, plăpând
A privit-o și cam în gând
I-a spus cu bunătate
Că iarna e aproape.

-Ce iarnă, nu vezi soarele pe cer
Vremea pentru mine nu este mister
Rătăcesc de mult timp pe pământ
Și-mi las mireasma purtată de vânt.
Sunt cea mai frumoasă din grădină
Peste flori sigur sunt regină.

Ghiocelul derutat
În oglindă s-a uitat
Ce-a văzut nu l-a mirat.
Cunoștea a lui făptură
Fir de divină sculptură.
Și-a simțit cum dintr-o dată
Vremea e mai încordată
Vântul bate cu putere
Fulgii albi sunt la vedere
Frigul l-a făcut mai mic
S-a închis și-a stat chitic.

-Ce se-ntâmplă, ce-i aici
De ce-i frig și ger să-mi zici
Unde te-ai ascuns acum
Ghiocel far’ de parfum?
-Stau aici, mai dorm un pic
Până când ajung voinic
Să răzbesc de sub troiene
Prin păduri și prin poiene.

-Eu ce fac, îngheț de frig
Primăvara cum s-o strig?
-Nu striga că e departe
Frigul iernii ne desparte
Acum doar tu ești regină
Toată noaptea în grădină.
Până mâine dimineață
Vei fi țurțure de gheață.

© Petruța Petre

Tema lunii ianuarie: Contraste în oglindă

---

Tema lunii ianuarie: Contraste în oglindă

Sau

Când primăvara vine înaintea iernii

---

Voi prelua cu permisunea voastra textele de pe FB

sau le puteti trimite pe cosmisian@yahoo.com.

Postările vor avea link spre blogul vostru sau spre pagina voastră de FB.

Aș fi tare încântat să parcurgem cât mai multe astfel de proiecțele împreună.

Eu am fotografiat ieri aceste contraste, dar sunt sigur că veți găsi și voi îndestulătoare.

Succes!

---

© Cosmisian

Frunza rătăcită, de Royaldream90

Povestea frunzei rătăcită,  By Royaldream90

În jur e totul alb, ca o foaie de hârtie pe care nici un suflet de autor nu a reușit să-și scrie emoțiile.

E deja seară și mă las purtată de vânt în toate zările, pe ici pe colo mai zăresc în marea de alb, pâlpâind câte-o lumină mare.

Afară-i frig, dar acolo unde-i luminița-i cald și bine. Vântul mă duce mai aproape și sub cortul de zăpadă văd o fereastră, simt cum mă apropii tot mai mult și dinainte mi se oglindește tabloul tainic al iubirii.

Poza preluata din articolul original

E ger și totu-i alb, dar parcă mă copleșește căldura ce răzbate prin crăpăturile de la fereastră. E iubirea mamei ce mă-n vâluie, dar vântul suflă cu putere și mă duce departe.

Tot mai departe și mă scufundă în oceanul alb și rece.

Undeva în zare pâlpâie agale o luminiță galbenă și caldă cu iz trist. Aș vrea ca vântul să mă poarte mai departe, dar el mă duce chiar acolo, lipită de acea mică fereastră.

În sobă arde focul, pare cald și bine, dar nu e nimeni în jurul focului și totuși insist să caut cu privirea locuitorii acestei case.

Pe un fotoliu mai îndepărtat șade un bătrânel ținând în mâini o fotografie pe care o mângâie și din când în când își șterge lacrimile.

Mă copleșește mâhnirea în fața acelui tablou, dar și căldura pe care o simt răzbătând din inima bătrânului.

O senzație ciudată de un gol-plin.

Deodată vântul suflă și mai puternic și mă cuprinde amețeala, sunt confuză, nu înțeleg ce se întâmplă în jurul meu până în clipa în care simt căldura palmelor moi și aspre ce-mi topește tremurul și amețelea.

Mă las învăluită de bucurie și căldură până devin una cu iubirea pentru că în esență sunt doar o frunză căzută, rătăcind prin lume purtată de vânt.

© Royaldream90

Ultima frunză – Cântec de lebădă, de Gandurideoclipa

Ultima frunză – Cântec de lebădă, de Gandurideoclipa
3 NOIEMBRIE 2019

#UltimaFrunză
sursa foto

Simțea cum se sparg amintirile, una câte una, prin colțuri de odaie unde nici măcar umbra lui nu se mai încumeta să pășească. Fusese o vreme când o îmbrăca în culori, bucuros că în mâinile lui era păpușa perfectă, porțelanul fragil pe care îl arăta cu mândrie, ca pe un trofeu ce i se cuvenea.

Între ei se adânceau tăceri și ea vedea cum corpurile lor, goale ca o coajă de castană, se târau obosite între două zile, sufocate de aerul greu al camerelor goale, trăindu-și viața între rame strălucitoare de oglinzi, așa că într-o zi, și-a adunat cuminte toate gândurile, și a plecat, închizând încet ușa în urma ei, în timp ce strângea pleoapele peste lacrima născută din zâmbetul rece cu care o privea, șoptindu-i ai să te întorci, mereu o vei face…

Dar el niciodată nu înțelesese că ea iubea cerul și culorile așternute în copacii ce strajuiau aleile pe care nu mai pășise de mult, și a rămas acolo, să o aștepte în liniștea netulburată de nici o emoție. Și pentru prima oară, privindu-l, l-a văzut așa cum era, un clovn fără suflet.

Afară bătea un vânt rece și trist și copacii erau goi, dar ei nu îi păsa. S-a îndepărtat grăbită aruncând o ultimă privire spre casa unde visele mureau încet, așa cum murise și ultima frunză rămasă pe pragul ușii închise dincolo de care nu mai era loc pentru doi…

---

Textul este un raspuns intârziat, la o provocare si o idee dată de Cosmisian. Fotografia este preluată de pe blogul Brăila Altfel.

© Ganduri de o clipa

---

Notă Cosmisian – Mulțumesc pentru participare. Sunt sigur că fiecare contribuție ne va înfrumuseța toamna.

Când ultima frunză cântă…

Ultima Frunza? 

Se confirma ca nu, cand pervazul pare ca este un pian fara clape
Potecuto, poezia ta este mai mult decat asteptata, este croita in liniste, e o soapta. Tu stii ca am spus asta adesea, poeziile tale le citesc repetat, in soapta! Soapta, soapta, soapta…

Cand pervazul e-un pian fara clape

Toamna le-a topit,iar acum sunt doar ape

Din ele o parte le face cuvinte, sau soapte

Din restul formeaza fulgi pentru-o noapte.

Temele pe care le propun, sunt lunare. Dar, oricine poate scrie pe o tema din trecut. As vrea sa mai primesc notificari despre teme trecute, pe care le actualizam. Ei bine, luna incepe de astazi…

Poteci de dor

O ultimă frunză, ca un ultim cuvânt,
Rătăcită pe drumul dintre cer şi pământ,
S-a oprit pentru-o clipă într-un colţ de pian,
Să îşi cânte plecarea chiar în actul final

Să nu mai suspine, să nu ne mai doară
Nici dorul, nici frigul, să nu ni se pară
Că toamna-i doar moarte şi-i vânt şi sunt ploi,
Că e doar amorţire împărţită la doi

Vezi articolul original 194 de cuvinte mai mult

Mușcata Norilor – Redus la dimensiunea unei alergii la mușcate, de Cosmisian

Redus la dimensiunea unei alergii la mușcate, de Cosmisian

#MușcataNorilor

Sursă fotografie – Mușcata pălărie, pentru norul grăbit

 

Am pășit nesigur spre locuința Lunii din această seară, care pare sprijinită cu întreaga ei ființă luminoasă pe o sferă umbrită de întuneric, agățată ba de o creangă, ba de alta. M-am apropiat de Lună și-am simțit că recele ei este neschimbat, iar distanța pare a se fixa mai degrabă de negrul suspendat din jurul ei, decât de vreo scoarță înșelătoare a lumii pe care o pot atinge. Dar, Luna strălucește fără a-și lua ochii de la mine, de parcă strălucirea ei este în întregime pentru mine. Cine poate spune că Luna nu este doar a mea?

Formațiune de nori! Nu mă așteptam să îmi blocați drumul spre ce nu pot atinge. Păreți a vă mișca prea lent, dar mă tem de zborul ce v-ar spulbera jocul. Mi-am luat avânt și mi-am arcuit genunchii până am atins cu ei jumătatea cealaltă a pământului, apoi am zburat spre nori. Furia cu care îmi țineam pumnul înspre înainte a fost topită de primirea rarefiată și pașnică a norilor. Umezeala lor este ca aceea a unei haine proaspăt trecută prin nori, spălată și parfumată, în care îți îndeși nasul. Norii au diferite arome, de parcă adăpostesc flori de munte ce vor să-și ofere parfumul doar vântului. Cine a mai adulmecat norii până acum?

De pe buclele norilor am zărit Luna din nou. A râs de mine, dar nu am vrut să fac același lucru. M-am aplecat pe un nor și mi-am făcut o lunetă prin care am zărit un oraș în plină noapte, înflorit de luminițe ce așezau lumile ascunse ale somnambulilor chiar pe tăblia ferestrelor inocente. Printre florile roşii ale unei mușcate, crescută de mila unui nor-grădinar, am zărit părul catifelat și ondulat al unei fetițe ce iubește matematic și nu scrie în jurnalul ei deschis la pagina punctului de gândire. Am coborât pe o scăriță din gânduri și curiozități tot mai jos, până m-am ascuns printre frunzele pufoase ale mușcatei. Mă simt puțin iritat de ele pentru că sunt alergic la mușcate pufoase. Privesc, scărpinându-mă pe braț, cum fata cu suflet controversat nu face nimic. Apoi, a zâmbit, lovind cu capătul stiloului de punctul la care s-a blocat pentru a nu scrie. Cine a mai auzit de un punct de blocare?

Am privit spre fata cu suflet altfel și am înțeles. Cumva, devenisem la fel de mic precum florile mușcatei. Norii au făcut asta. Știam eu că risc, dar nici să fiu redus la dimensiunea unei alergii nu mă așteptam. Am înțeles și faptul că punctul era singura măsură de legătură cu lumea din spatele ochilor fetei, pentru că fata pare ca smulsă dintre ființe copertate într-o lume unde controversele și tristețile par zidul înalt peste care nu se poate trece. Dar eu știu secretul zidurilor de netrecut. Cei care cred că se pot cățăra peste zid, nu știu că acolo unde se termină zidul, se termină și sufletul fetei cu privirea legată de punctul făcut la pagina fără notițe a jurnalului ei. Și, cad niciunde de pe vârful dispărut al unei lumi ce pare cucerită. Cei care cred că pot inventa labirinturi pe care să le parcurgă legați la minte, cu ochii lipiți de pleoape, se înșeală, pentru că fata-altfel nu poate fi pătrunsă de jocuri logice. Cum poți trece peste un suflet trist, de înălțimea unui zid de nepătruns?

Mi-ai spus la prima întâlnire că sunt un om cu sufletul trist, cu ochii prea ascunși de forma lor, ca să nu trădez calmul apelor din lacrima ce mă suspendă în necunoscut. Sunt calm pentru tine, indiferent pentru mine. Tristețea mea este tencuiala ascunsă a camerelor umbrite de ziduri reci, dar mi-am împrejmuit-o cu păduri frumoase pentru a nu lăsa să-mi fie atinsă ființa. Secretul zidurilor ce ascund sufletul fetei îl știu, dar voi rămâne departe. Așteptarea doare mai tare decât dimensiunea la care cred că voi rămâne pentru noaptea aceasta.

© Cosmisian (Text scris în februarie 2015)

Mușcata Norilor – de Petruța Petre

Mușcata Norilor – de Petruța Petre

Dragii mei, am primit recent provocarea să scriu un text având ca muză mușcata. Imediat această floare mi-a adus-o în fața ochilor pe mama. Acesta este textul meu!❤️🤗❤️

Mușcata mamei mele din fereastră
E floarea ce mi-a fermecat copilăria
Ea înflorea mereu în casa noastră
Și ne-aduce în suflet bucuria.

Era mușcata mamei floare simplă
Dar sufletul meu de copil o vedea
Ca pe o floare rară, specială
Pe care mama cu drag o privea.

Mușcata mamei îmi era icoană
Căci aducea credința printre noi
În ritualul ei de fiecare seară
Când o uda și îi vorbea apoi.

Mușcata mamei în suflet eu o port
Și-o caut mereu în fiecare floare
Ea mi-e acum icoană și suport
Ea e mușcata mamei protectoare.

© Petruța Petre

Mușcata Norilor – De Elena Bonta

Mușcata Norilor – De Elena Bonta

Muşcata şi norul
(pentru Cosmisian Gânduri)

Intr-o zi, pe cer, un nor,
Timpul a oprit din zbor.
Clip-a prins-o intr-o muşcată
Ce s-a înroşit pe dată.

Soarele cand s-o sărute,
Norul i-a ieşit în faţă, iute!
Floarea apă a vrut să bea,
Norul ploaia-i aducea!

Eu mă duc cu gându-acum
Amintiri dragi să adun.
Văd muşcata în ferestră,
Roşie zâmbind din glastră.
Si un nor pufos pe cer,
Ce-o iubeste efemer!

© Elena Bonta
31.10.2o19

Sursă poză – atdoru

#MușcataNorilor – Tema lunii Noiembrie – Cenaclul Alb

#MușcataNorilor – Tema lunii Noiembrie – Cenaclul Alb

Având în vedere efectul încurajator al temei de sătămâna trecută „UltimaFrunză”, iată aici o nouă temă.

#MușcataNorilor. Am creat pe blogul meu o nouă categorie, numită pe drept CENACLUL ALB.

Eu am ales fotografia preluată de pe Vulturești, un blog pe care îl urmăresc de mult. Îmi doresc cât mai multă intersectare între noi.

Puteți folosi orice fotografie în care se pot regăsi mușcate și nori. Nu uitați să menționați cui îi aparține fotografia.

Dacă doriți să public textul dvs aici și pe FB, rog link sau mesaj pe cosmisian@yahoo.com sau pe FB Cosmisian Gânduri.

Succes!

Ultima frunză – de Illusion’s Street

Ultima frunză – de Illusion’s Street

Ma gandeam sa te provoc si pe tine, dar mi-a stat frunza-n prag 🙂

Bine ca ai facut-o din dorinta toamnei tale 🙂

#UltimaFrunza

Ultima frunză – de Corina Farago

Ultima frunză – de Corina Farago

     Andrei, un băiețel de șapte ani, se afla în parc, împreună cu bunicul său și cu un pui de cățeluș, pe nume Doky. Era o toamnă târzie, care se întrecuse pe sine, aducând cu ea o multitudine de culori, de raze calde și miros de frunze veștede.

Cu toate că era preocupat să se joace cu cățelușul, Andrei a băgat de seamă faptul că bunicul său stătea de mult timp cu o frunză îngălbenită în mână, privind-o cu încântare și învârtind-o între degete.

Cu inocența lui copilărească, s-a hotărât să-l întrebe :

– Bunicule, ce vezi la frunza aceea pe care o ții în palmă? E doar o frunză!

– Ehe, dragul meu, este cu mult mai mult decât atât! Știi tu că mititica aceasta, care este acum aproape de finalul vieții ei, se numește bucătăria plantei și îndeplinește multe funcții?

Bunicul i-a povestit nepotului său cum frunzele țin copacii și plantele în viață, fiindcă se folosesc de lumina soarelui ca să sintetizeze substanțele organice de care acestea au nevoie; le mai ajută să respire și să-și regleze cantitatea de apă prin transpirație.

– Vezi, fără ele, nu ar exista plante și nici copaci, a conchis bătrânul cu înțelepciune!

În fiecare toamnă în care nepotul își lua bunicul de mână, câinele de lesă și mergeau în parc, primul se îmbogățea cu tot felul de informații interesante de la cel de-al doilea.

Într-un an, Andrei a aflat că o frunză de palmier poate atinge 22 metri în lungime, 12 în lățime și că poate adăposti de ploaie chiar și 10 oameni, datorită mărimii la care poate ajunge.

În alt an, a aflat că frunzele salcâmului cornut se transformă în spini goi pe interior. În acel canal care se formează, se adăpostesc furnicile atrase de nectarul secretat de codițele frunzelor.

– Înțelegi acum cât de importantă este această mică și gingașă creatură, l-a întrebat bunicul pe Andrei rotind o frunză vestejită între degetele lui tremurânde.

– Da… Dar de ce se îngălbenesc frunzele, bunicule?

– Pentru că îmbătrânesc, la fel ca noi, oamenii, doar că mult mai repede! Aceasta este ciclicitatea anotimpurilor, a vieții…

Anii au trecut, iar când Andrei a împlinit douăzeci de ani, bunicul său a murit. Era toamnă. În ziua în care a fost condus pe ultimul drum, nepotul său și-a luat câinele în mașină și au plecat spre cimitir. Doky era foarte bătrân, avea treisprezece ani și era aproape orb. Pe mormântul bunicului, cei dragi i-au depus coroane, flori și lumânări. Înainte de a-l părăsi, Doky, abia târșindu-și labele subțiate s-a îndepărtat de Andrei, câutând ceva după miros. A găsit o ultimă frunză îngălbenită, a apucat-o cu botul și a depus-o lângă cruce.

Era omagiul adus bunicului pentru dragostea acestuia față de frunze.

© Corina Farago

Utima frunză a naivității mele…

#UltimaFrunza

Experientia docet

Ultima frunză dulce-a naivității mele

A căzut pe negrul cel de toamnă

Fără a se plânge de bune sau de rele,

În singurătate ca o părăsită doamnă.

S-a desprins din vise mari, rănite

Fără un doliu sau tristețe sumbră,

A perceput niște emoții pribegite

Ascunse-n van sub o rebelă umbră.

E cea care-a rămas într-un noian

Neînțelegând a lacrimii frântură

Zăbovind semeț ca ultim mohican

Și îndreptând a sorții ei curbură.

Viața a îndemnat-o să fie solitară

Apoi ca să dispară precum a apărut,

Doar ea, naiva, este atât de-amară

În sufletul ce bănuiala n-a știut.

Pledând spre transformare-n humă,

E-o răzvrătită! Cum a obținut tăcere?

Nu are frică de un vânt sau brumă!

Destinul a călit-o și suprema ei cădere…

Sursă imagine: brailaltfel.wordpress.com

Vezi articolul original

ultima frunza (fosnet de singuratate)

#ultimafrunza

a sophisticated woman

https://gandurineinfinite.wordpress.com-sunt sigura ca am incalcit iar lucrurile! nu stiu sa scriu poezii! (doamne fereste ce-am scris aici!!!!). ba nu, doamne ajuta!

mi-e…toamna de tine

si toamna de noi.

mai ploua-mi cu frunze

pe umerii goi.

mai ploua-mi cuvinte

si sterge taceri,

de dor sa m-alinte

cand pleci nicaieri.

mi-e fosnet de tine

cu soapte tarzii.

mi-e ultima frunza

in parcuri pustii.

Vezi articolul original

Ultima frunză – versuri de Roxana Preduți

Ultima frunză – versuri de Roxy Oxy Rox

Sursa poză

Ultima frunză lăsată să cadă..
Copacu-i gol în toamna cea caldă,
Din pădurea, acum pustie, parcă albă.
Fără de frunze şi fără de iarbă.

Ultima frunză singură şi ruptă,
Ultima lună din toamna tăcută,
Vine, dar curând va fi pe ducă.
La fel şi gânduri şi inima frântă.

Fără de vorbe şi fără să o zăreşti,
Uşor e şi lin prin aer să pluteşti.
Şi eu sunt singură, dar tu frunză gălbenită,
Ai fost verde şi eşti cea mai iubită!

© Roxana Preduti

Ultima frunză – Versuri de Maiurjia Narcisa

Ultima frunză – Versuri de Maiurjia Narcisa

Sursă fotografie

Pe pervazul cel uitat
Al măicuţei mele dragi
Stă o frunză îmbătrânită
Şi de vreme chinuită
Ea îi ascultă mamei dorul
Că nimeni nu i călca pridvorul!
Un dor ce nu poate fi astâmpărat
Şi mamei îi cade o lacrimă pe obraz!
O frunză uitată de vreme
Tu poţi alunga doruri grele
Du cu tine-n depărtare
Dorul mamei fără stare
Şi cum stai aşa neînsufleţită
Dă-i ei speranţa mult dorită…

©  Maiurjia Narcisa

Ultima frunză – Versuri de Hellen L. Ely

Ultima frunză – Versuri de Hellen L. Ely

 

Îmi plânge toamna-n glasuri sparte
În foșnet îți îmbrac pământul
Cocorii au zburat departe,
Iar o șoptită frunză…

Ultima frunză arămie
Dorește timpul a-l întoarce.
Un anotimp fără măsură.
Vântul o-mbracă și o dansează,
Fericită ea se așterne
Cu ochii licărind a verde,
Pe brațul rece de metal.
Pervaz purtător de anotimpuri…

Ultima frunză
Se învelește rece…

© Hellen L. Ely

Ultima frunză – poezie de Elena Bonta

Ultima Frunza – Poezie de Elena Bonta

O ultimă frunză mi-a cazut in palmă

Tremurândă dar rebelă.
Ce-şi trăise parcă viaţa
Într-o lume paralelă.

Nu ştia ce-nseamnă toamna,
Nici ca timpu-i limitat.
Ea credea că-n lumea asta
Va trăi neincetat!

Am privit-o cu blândeţe
Şi văzând-o mai aparte,
Am ferit-o de necazuri
Aşezând-o într-o carte!

Elena Bonta
27.10.2019
pentru Cosmisian Ganduri

Ultima frunză

#Ultimafrunza

Vero Budea

Provocare acceptată 🙂

Sursa foto:brailaltfel.wordpress.com

Prietenul meu Cosmisian m-a provocat la un exercițiu literar.

Versuri inspirate de fotografie

Pe pervazul ferestrei tale

stă singură și tristă

o ultimă frunză.

Nu e moartă,

nu e nici vie,

e așa frumoasă,

verde-maronie.

Pare însângerată

și fragilă

așa e ea, seamănă cu tine,

 plină de speranță

și de melancolie.

La prima adiere de vânt zboară

că așa îi e scris să moară

și să reînvie.

Vezi articolul original

Ultima frunză – Petruța Petre

Ultima frunză – Petruța Petre

Dragii mei, am primit provocarea să scriu un text cu titlul Ultima frunză având fotografia ca muză. Haideți să vedeți ce am simțit eu!❤ Mulțumesc!❤

Ce foșnet!
Stăteam pe un ram.
Ochii triști mă priveau de la geam
Nu înțelegeam unde pleacă
Așa grăbite și aranjate
Ale mele surate.
Se auzea mult foșnet arămiu
Iar eu nu știam ce urma să fiu.
Eram ultima frunză
Confuză
Oare ce este viața,
Când ne pierdem speranța?
Oamenii par acum mai triști,
Ploaia îi face mai pesimiști.
Un vânt ușor m-a desprins
Și-am început să plutesc ca-ntr-un vis
Cerul rămânea tot mai sus
Iar eu coboram în valsul condus
De vânt
Spre pământ.
Sunt ultima frunză care a rezistat
La toate câte viața i-a dat.
Sunt ultima frunză care iubește
Și om, și copac, și floare
Sunt ultima frunză care dorește
Să zâmbească după iarna cea mare.
Într-o altă viață
Plină de armonie și speranță.
Ultima frunză – Petruța Petre ❤

Sursa foto

 

Ultima frunză – de Elena Bonta

ULTIMA FRUNZĂ   Elena Bonta

(poveste pentru Eliza Ana)

A fost odată, într-un parc frumos, un castan mare, plin de frunze si castane.
A venit toamna şi copacul şi-a învăţat cu glas blând frunzele că-şi vor schimba culoarea şi se vor desprinde de ramuri, zburând uşor si apoi cazând pe pământ, unde vor forma o plăpumioară calduţă, protectoare. Le-a povestit apoi ca asta este menirea lor şi că nu trebuie să se îngrijoreze din această cauză.
Majoritatea frunzelor au înţeles şi s-au bucurat de culorile minunate pe care au început să le îmbrace. Cu emoţie au învăţat să zboare lin si apoi să cadă uşor pe pământ.
Doar o singură frunză, mai mică şi fricoasă nu îndrăznea să se desprindă. Era foarte tulburată de gândul ca odată desprinsă nu se va mai putea intoarce la locul ei, pe rămurica ei dragă.
Copacul o încuraja mereu.

Sursa fotografie

– Avântă-te si tu, draga mea şi te vei simti minunat!
– Dar eu mă simt foarte bine şi în siguranţă aici cu tine!
Dacă vazu că nu reuşeşte s-o convinga, castanul se sfătui cu vântul.
– Uite vântule, ultima frunză nu vrea să se desprindă! Ajută-mă, te rog! Suflă puţin asupra ei!
– Ai răbdare dragul meu, poate că această frunză este mai emotivă. Las-o să se obişnuiască! Bucuria de aţi îndeplini menirea nu se învaţă cu forţa! Încă nu i-a venit vremea!
Castanul a mai lăsat în pace, câteva zile, ultima frunză.
Văzând ca aceasta nu prinde curaj, copacul a rugat ploaia să-l ajute.
– Ploaie de toamnă, mai am o ultimă frunză, dar ea nu vrea să cadă. Ajută-mă cu picăturile tale s-o facem să se desprindă!
– Asta nu e bine dragul meu! a zis ploaia. Ai rabdare şi ai să vezi că la timpul potrivit va înţelege singură. Are inimioara mai sfioasa!
Castanul s-a resemnat. Zilele treceau şi a venit iarna. A inceput să ningă.
Primii fulgi de zăpadă care cadeau bucuroşi, i-au zâmbit frunzei şi au învaţat-o să zboare făra frică.
Ultima frunză plutea uşor, împreuna cu fulgii de zăpadă, fericita să vadă bucuria copiilor!

Elena Bonta
27.10.2019
Raspuns „provocarii” lansate de Cosmisian Ganduri

---

Notă Cosmisian – nu mă așteptam la un răspuns atât de binevenit ca cel de astăzi. Îi spun Elenei Bonta un bun venit pe Gândurineinfinite. Apreciez mult articolul postat pe FB ca răspuns acestei provocări!

O iubire de-o toamnă

#ultimafrunza

Sursa Poza – brăilaltfel.wordpress.com

Te-am privit cum pleci…pașii tăi s-au depărtat de a mea inimă. Ai fost o parte din mine atunci când din ochii mei curgeau tiptil fărâme din tine, bucăți dintr-un noi acum sfărâmat de timp. În noi a venit toamna cu norii ei negrii, cu frigul și ceața presărate peste iubirea vie din tine și din mine. Stăteam zgribuliți, cu inimiile apropiate să ne putem încălzi trupurile. Iubirea noastră era atunci flacăra ce ne-a unit într-o toamnă cu frunzele la pământ.

Din noi a rămas doar o frunză ce zboară purtată de vânt în fața ușii închise în urma ta. Se lasă plimbată de curenți în speranța că într-o zi tu, luceafăr din cer te vei întoarce la mine, cu credința că tu și eu vom fi din nou o inimă întreagă. N-a plecat nici acum…peste ea se așterne tăcut timpul, praful și fiecare secundă suspinând că…

Vezi articolul original 37 de cuvinte mai mult