ȘCOALA DE VARĂ – Autor Marina Costa

ȘCOALA DE VARĂ – Autor Marina Costa

– N-am pix și îmi trebuie azi la școală, se plânse fetița, punând într-o pungă albă două caiete.

Nu erau noi; fuseseră pe jumătate scrise în ultimul semestru. Dar altele nu avea, oricum.

– De ce te agiți atâta cu școala, fă? întrebă mătușă-sa, venită în vizită, din București. În doi-trei ani, ai să fii la soacră-ta și o să conteze să știi să speli, să sapi, să gătești, nu aritmetica voastră.

– Ba să crezi tu că mă las de școală înainte să termin opt clase! Soacra să mai aștepte, că nu fug cu altul. Dar vreau să fiu și eu la volanul mașinii, nu numai frate-meu!

– Și ce, crezi c-o să te lase bărbatul să faci școala de șoferi?

– Ba cui nu-i convine să aibă cine conduce, dacă el a băut un pahar pe undeva?

Fata avea toate răspunsurile, deși abia terminase clasa a patra. Mătușă-sa se căută prin geantă și scoase un stilou chinezesc, cu capac auriu.

– Dacă-ți place atâta școala, ia, fă, de aici, să ai cu ce să scrii! Și să te ajute Dumnezeu să iei permisul, la anii potriviți!

– O duce capul, ar putea să-l ia înaintea lui frate-su, comentă mama fetei. O las la școala asta de vară, că au promis că le dă ce le trebuie pentru la toamnă. Azi e prima zi.

Fata mulțumi pentru stilou și îl încercă la coada caietului. Scria, avea cerneală. Măcar să-i poarte noroc în clasa a cincea! Își luă rămas bun și se grăbi spre școală.

Deși indicatoarele rutiere ar fi spus că erau mai puțin de 100 kilometri până în capitală, dacă aveai mașină zdravănă, de teren, bună pentru hârtoapele zonei, adevărul era că satul figura pe lista celor defavorizate din județ. Profesoara de limbile română și engleză obținuse colaborarea unei fundații româno-olandeze și fonduri europene pentru organizarea unei școli de vară pentru copiii din sat. Poate, cu mai mult timp pentru fiecare și învățând prin joacă, după metode noi, aveau să recupereze o parte din lipsuri.

* * *

– Ursaru Selina! strigă profesoara catalogul.

– Prezent! ridică ea mâna.

Învățătoarea lor de anul trecut, cu care ar fi trebuit să repete materia, era în concediu. Pe absolvenții claselor a treia și a patra îi preluaseră deja viitorii profesori.

– Ce frumos nume ai! Selena era zeița lunii. Voi știați că pe lună sunt munți și văi? Fiindcă suntem aici și ca să învățăm cuvinte noi, fiind pe lună, se numesc munți selenari, văi selenare.

Repetară în cor cuvintele necunoscute.

– Vă mulțumesc. Îmi place să știu că am luna în nume. Mama mi l-a pus după o cântăreață străină care îi plăcea.

Aha, Celine Dion, se lămuri profesoara.

– Tu n-ai și un frate care repetă clasa a cincea?

– Ba da, Ursaru Armando.

– De mâine, să vină și el la școală, că nu-i strică să învețe în plus!

– Încerc să-l conving. Nu promit. E plecat cu unchii după fier vechi…

Profesoara oftă. Veșnica problemă, și în timpul anului școlar: absențele, abandonul. Copiii erau buni de muncă; școala nu conta.

– Pentru început, fiecare dintre voi a găsit pe bancă o carte de povești. Hai să citim prima poveste – fiecare câte un paragraf.

Erau copii care, la sfârșitul clasei a treia sau a patra, abia citeau pe litere și pe silabe, constată profesoara. Alții se descurcau mai bine, indiferent de vârstă. Selina citea destul de cursiv, chiar dacă fără intonație. Se împiedica doar la cuvinte necunoscute. Profesoara le explica pentru toți.

– Unde ați vrea să lucrați când veți fi mari?

Câțiva visau să ajungă pompieri, polițiști, cântăreți, dacă erau din familii de lăutari, șoferi de TIR. Alții, mai realiști, spuneau că vor lucra pământul sau vor deveni zugravi, zidari. Fetele își doreau să devină croitorese, coafeze, ospătărițe. Selina voia să devină vânzătoare.

– Știi că îți trebuie matematică, să dai restul corect?

– Da. Încerc să învăț, dar sunt și probleme pe care le greșesc sau nu știu cum să le fac.

Înainte să sune de pauză, au fost întrebați dacă le place să-și facă prieteni noi. La răspunsul afirmativ, în cor, li s-a explicat că vor face cunoștință cu Lotte și Willem, doi elevi de liceu din Olanda, cu care se vor juca în recreații și vor învăța engleză.

După o jumătate de oră de dat mingea de la unul la altul, cu învățat cum se numesc în engleză toate lucrurile din curtea școlii, se întoarseră în clasă. La matematică au dat un test, să știe profesoara nivelul fiecăruia. Mintea făcea calculele, iar stiloul scria ușor pe hârtie, deși nu mai avusese până acum altceva decât creion sau pix de un leu. Spre deosebire de alții, Selina învățase tabla înmulțirii și a împărțirii. Le știa bine. Greutățile ei erau de logică și geometrie, în special.

Și la română au dat un test, după încă o partidă de joacă în curte, cu cei doi olandezi. Prima parte, o dictare, a fost urmată de fișe de completat. Astfel, viitoarea dirigintă a clasei a cincea afla mai multe despre elevii ei și despre lacunele de ortografie și exprimare.

– Aveți temă pentru mâine, o compunere despre familia voastră. Puteți s-o ilustrați cu desene, dacă vreți! Luați acasă și cartea de povești, doar să nu uitați s-o aduceți mâine, la cursuri. Citiți-le o poveste din ea fraților mai mici!

***

Toată vacanța s-au jucat și au învățat. Școala de vară se dovedi cu folos pentru Selina. O urmă și fratele mai mare, pentru care singurul motiv să nu abandoneze școala era că îi trebuiau opt clase pentru a da examen de șofer. Ei chiar îi plăcea școala, după cum constată viitoarea dirigintă. Fata avea potențial! Dacă ar fi avut cine să se ocupe de ea și acasă, încă din prima zi de școală, fetița ar fi putut fi premiantă. Se hotărî să fie ea cea care o încuraja și o ajuta.

Primul premiu primit de ea fu o sticluță cu cerneală, să-și poată umple stiloul. Făcea unele greșeli de ortografie, dar, cu cât a citit și a scris în vara aceea, pe majoritatea le-a corectat. Mai scăpa câte una când se grăbea să ia notițe. Ajunsese la convingerea că stiloul cu capac auriu era fermecat, ajutând-o să învețe repede.

Fata se împrieteni și cu cei de la fundație, români și olandezi deopotrivă. Era mereu gata să ajute și să prindă din zbor ceva nou. La începutul anului școlar, atât ea cât și Armando primiră câte un ghiozdan plin cu rechizite și cărți. Talentul la literatură, mai mult decât capacitățile presupus magice ale stiloului, o ajută să obțină mențiune la olimpiada de limba română, în faza pe județ. Împreună cu Selina, diriginta era fericită.

Îl ajuta la lecții pe Armando. Odată ce i se explicase din urmă, începuse și băiatul să priceapă. Termină anul școlar cu media șapte și ceva, un progres important pentru el. Selina luă premiul al doilea.

– Dacă mai faceți cursuri de vară și anul acesta, nu vom lipsi! promise fata în luna iunie.

Tot la dirigintă veni, plângând, în clasa a șaptea, rugând-o să vorbească cu părinții ei, s-o lase să termine școala. Era greu într-o lume guvernată de tradiții medievale, însă cel mai important argument a fost că Selina este printre primii din clasă și își ajută fratele, care este permanent cu ea, să nu rămână în urmă la învățătură.

Problema mai grea a fost după ce au terminat clasa a opta. Destui copii din sat, odată ajunși aici, se opreau și se duceau la muncă. Selina voia la liceu; media obținută la examen o ajuta. Iar s-a dus profesoara să intervină în favoarea ei și a fratelui ei, să-i trimită la oraș, la liceu. Deja diriginta înțelesese că dacă erau amândoi, ar fi lăsat-o. Aveau mătușa la care să stea, să nu dea bani pe cămin.

– Vă ajut să faceți formalitățile, să obțineți locurile pentru romi la care aveți dreptul și bursă.

Documentele au fost completate, pentru amândoi, cu stiloul cu capac auriu. Au fost aprobate, iar în toamnă, Selina era elevă la liceul economic, Armando la profesională, la vânzători.

…Atât profesoara de română și engleză, cu care a păstrat legătura peste ani, cât și Lotte, olandeza, s-au bucurat să afle că Selina a intrat la facultatea de relații economice internaționale. S-a întors acasă în triumf. Dintre cei născuți în sat, din toate generațiile, puteai număra pe degetele unei mâini absolvenții de studii superioare.

– Ia tu stiloul chinezesc cu capac auriu, să-ți poarte noroc la învățătură, cum mi-a purtat mie! îi spuse frățiorului cel mai mic, atunci în clasa a patra. Și să nu lipsești de la nicio școală de vară, dacă se organizează!

Marina Costa

Link blog!

Stiloul unui poet care își urăște muza – Autor: Carmen Alina I.

Stiloul unui poet care își urăște muza. Autor: Carmen Alina I.D

Picăturile de ploaie reci cad din ce în ce mai des, devenind enervante, însă profesorul de limba română, Matei, stă nemișcat pe banca din lemn în formă de melc, din Grădina Botanică. Pentru el, timpul s-a încrustat într-o tristețe amară și el s-a schimbat dintr-un poet optimist într-un poet care își urăște muza. Teii înalți, din jurul lui, opresc picăturile de ploaie pe frunzele lor, ca să nu îl deranjeze. Privește în gol. Ochii lui negri încă păstrează imaginea Adei, fosta lui soție, cea pe care o iubise ca un nebun. O observase încă din facultate și nu își putea lua ochii de la tenul ei alb, părul blond, ochii albaștri și corpul subțire.

Când el scria poezii, ea venea și îl cuprindea în brațe, lipindu-se de spatele lui, iar el îi săruta mâinile de zeci de ori.

Într-o zi, în urmă cu un an, Ada l-a părăsit și s-a mutat cu soțul surorii ei mai mici. Matei se gândește cum s-a întâmplat așa ceva, cum de el nu și-a dat seama că ea îl înșela.

― De ce pleci? a întrebat-o el, în timp ce ea își făcea bagajele.

― Pentru că aici îmi lipsește aerul, a răspuns ea rece.

Matei încă nu știa atunci că era îndrăgostită de cumnatul ei. Avea treizeci de ani, când ea a decis să își refacă viața, furându-i fericirea surorii ei.

― De ce pleci, Ada?

― Nu te mai iubesc, Matei, e așa de greu de înțeles?

Fotografia nu îmi aparține

Era greu de înțeles, chiar și după un an de la despărțire. Matei își amintește mâna ei care îi mângâia spatele în timp ce făceau dragoste. Totul părea perfect și el simțea o pace și o liniște care îl mulțumeau. Ochii ei albaștri străluceau plini de pasiune, dar oare când au încetat să strălucească pentru el? Poate că ea nu își dorea liniște, ci voia altfel de senzații.

Fiul lor de șase ani, Edan, a rămas în grija lui Matei. Uneori, el întreabă de mama sa și plânge, însă Matei nu știe ce să îi răspundă. Ada nu l-a vizitat deloc de când a plecat. Copilul are ochii, părul și buzele ei și îi amintește de ea în fiecare zi.

Ploaia se oprește, însă Matei nu observă. Nu a mai scris nicio poezie de la plecarea ei, doar ea era muza și fericirea lui. Acum, el e doar un poet trist care își urăște muza.

În fiecare dimineață când se trezește, își simte sufletul greu, vestejit. Își amintește de clipele fericite ca de niște vise scurte, trecătoare și își ascunde fața în palme. Nici apusul nu îl mai privește cu dor, ca înainte, ci se simte desprins de sine, având sufletul rătăcitor.

― Domnule, vrei să cumperi un stilou? întreabă un copil cu ten măsliniu și ochi negri.

Matei îl privește. Pare puțin mai mare decât fiul său, e slab și e îmbrăcat în haine murdare.

― Domnule, cumpără un stilou, te rog! insistă băiatul și îi arată un stilou cu capac auriu, așa cum mai avusese Matei demult.

― Cât costă?

― Zece lei, răspunde copilul și îi pune stiloul în palmă.

― Dar nu are cerneală!

― Îi pui și dumneata, adaugă băiatul cu voce tristă.

Matei îi dă banii și el o zbughește printre copaci.

Când ajunge acasă, poetul își amintește că are în dulap o sticluță cu cerneală, își umple stiloul, îl pune pe birou și uită de el, neștiind că e un stilou magic, care rescrie destine. Se spune că cel care ajunge în posesia stiloului are parte de multe schimbări benefice și dorințe îndeplinite.

Sursă foto -chatterleyluxuries com

A doua zi, la serviciu, Matei face cunoștință cu o colegă nouă. Violeta e profesoară de sport, înaltă, slabă, cu părul lung și negru. Cei doi se împrietenesc repede și Matei se simte atras de inteligența, modestia și timiditatea ei. Îi face cadou o carte de poezii scrisă de el, iar ea este uimită de frumusețea versurilor. Iubirea vine întotdeauna la momentul potrivit, alină inimi și sparge tăceri ale sufletelor. Clipele trec in zbor, ochii se privesc născând un amalgam de sentimente și cei doi iubiți își sunt îndeajuns unul altuia. Matei și Violeta se îndrăgostesc iremediabil, pe fețe le înfloresc zâmbete și în scurt timp devin nedespărțiți.

Într-o seară, el vede stiloul pe birou, îl ia în mână și începe să scrie o poezie de dragoste pentru frumoasa lui muză, Violeta, apoi îi scrie în fiecare zi. Ea îi devine soție după un an. Cei doi sunt acum binecuvântați, căci ea află că va deveni mamă. Edan e fericit și el că va avea un frate. Matei scrie mereu poezii pline de romantism cu stiloul cu capac auriu. Ea e cea mai gingașă muză, iar el se pierde în ochii ei. Admiră împreună apusul și în casa lor este doar dragoste și veselie.

― Ai o frumusețe dumnezeiască, soția mea! Ești floarea de primăvară și miracolul meu, îi spune el.

― Sunt fericită să locuiesc pentru totdeauna în sufletul tău! Iubirea mea pentru tine este infinită! răspunde ea, surâzând.

― De când te-am cunoscut scriu doar versuri pline de iubire, de freamăt de vise, de zâmbete sincere și de zboruri de îngeri.

― Am fost predestinați să ne strângem în brațe, să trăim o dragoste ca o poveste.

                                                                     *

E luni, Matei se grăbește să ajungă în clasă, a întârziat de la prima oră. Are în mână agenda și stiloul. Când se așază la catedră, observă că îi lipsește stiloul cu capac auriu. Îl caută pe holuri împreună cu elevii, dar nu îl mai găsește.

― Era un stilou magic, cu el am scris toate poeziile din ultimul an, i se plânge el Violetei, când ajunge acasă.

― Poate l-a găsit un elev care are nevoie de puțină magie în viața lui și îi va schimba și lui destinul, îi răspunde ea, serioasă. Tu nu mai ai nevoie de el, acum ești un poet care își iubește muza.

― Ai dreptate, zâmbește Matei și o strânge în brațe. Nu mai am nevoie de stilou, am nevoie doar de supradoza de fericire de pe buzele tale!

Supradoza de fericire de pe buzele tale,
Mă poartă fără aripi spre a cerului splendoare.
Tu ești dulcea muză, eu poetul minunat,
Ești vrajă, nostalgie, ești tot ce am visat.

Sfârșit

Guest post by Carmen Alina I.D., căreia îi mulțumim 🙂

Dacă acest stilou a ajuns și la tine, așteptăm articolul tău pe cosmisian@yahoo.com

Detalii despre temă și indicații pot fi găsite în Categoria principală a acestui articol.

STILOUL CU CAPAC AURIU, de Marina Costa

STILOUL CU CAPAC AURIU

de Marina Costa

Sorin se aplecă și ridică stiloul cu capac auriu, strălucitor. Era singur pe holul facultății. Cine știe când fusese pierdut, și de cine? Mai verifică o dată – nu era nimeni în jur, cui să i-l poată înapoia. Îl puse în buzunar și se îndreptă spre clasă.

Emilia era deja în clasă. Spre mirarea lui Sorin, pe locul lui era deja un dicționar Oxford. Sau ar fi trebuit să se aștepte la acest lucru? Pusese ieri pariu cu ea privind ortografia unui cuvânt. Nu se agitase să verifice. Știa că ea o va face sigur. Era prea ambițioasă. Totuși, să-i aducă dicționarul, de parcă el n-ar fi crezut-o? Dacă tot era pe masă, verifică. Emilia avusese dreptate.

Nu hotărâseră pe ce anume să pună pariu. Acum, Sorin scoase din buzunar stiloul găsit și îi spuse:

– Felicitări! Pentru cunoștințele tale avansate de limbă engleză, ai câștigat un stilou chinezesc! Poate îți aduce inspirație, să ai succesul dorit la revistă…

După Revoluție, revistele și ziarele răsăriseră ca florile de câmp. La una dintre ele își găsise Emilia de lucru, întâi corector, apoi redactor. Deși visul ei fusese să devină, pe lângă profesoară de engleză și franceză, scriitoare, nu jurnalistă, activitatea revistei reprezenta pentru ea o provocare intelectuală menită să-i hrănească ambiția, pe lângă perspectiva de a câștiga banii necesari cursurilor – ba ea visa să strângă suficienți ca la vară să-și plătească transportul, dacă prindea un program de schimb de studenți în străinătate…

Relația dintre ea și Sorin era complicată. Pe de o parte, îi lega o prietenie deosebită; ea știa mai multe despre el decât alți prieteni sau alte prietene. El aflase despre greutățile prin care trecuse ea. Pe de altă parte, amândoi ambițioși, deși se ajutau la teme, la proiecte, la subiectele de examen, era o permanentă rivalitate între ei la note.

Unele colege (că doar la filologie erau întotdeauna mai multe fete) îi combinaseră de o mie de ori, neștiind cum să interpreteze altfel prietenia lor, încă din primul an. Ba și mama Emiliei îi sugerase că i-ar plăcea Sorin de ginere. Nu se gândise că părinții lui, diplomați de carieră, ar fi putut dori o noră înstărită, cu rude influente, ceea ce ea nu era.

Sursă foto – anunțuri online 🙂

– Mie nu! răspunse Emilia, sinceră. Avem pasiuni comune, dar personalități opuse. Dacă ne-ai închide în aceeași cameră o zi întreagă, s-ar putea să ne găsești păruiți! Și apoi, are o iubită, Maria, studentă la ASE, despre care mi-a povestit. Cred că ei doi se potrivesc.

Prietenia lor era deosebită; ceilalți ar trebui să înțeleagă. Ea prefera să-i dea lui sfaturi ce să-i cumpere fetei de ziua ei, sau alte detalii, fără să-și facă griji când va apărea ursitul în viața ei. Sigur nu Sorin era acela!

– Să te audă Dumnezeu! Mulțumesc mult. Mă voi reobișnui să scriu cu stiloul.

Fata zâmbi, îl luă și îl puse în geantă. Din gimnaziu scrisese numai cu pixul. Un astfel de stilou chinezesc, cu peniță din aur, își dorise în clasele primare, însă avusese numai din cele ieftine. Și așa ba se stricau, ba le pierdea…

* * *

Stiloul cu peniță de aur îi aducea noroc; Emilia era convinsă de aceasta. A fost suficient să îl umple la redacție, și articolul parcă s-a scris singur.

Peste două zile, când Sorin o întrebă, cu disperare în glas, dacă ea înțelesese cum să facă proiectul la lingvistică despre alomorful morfemului, că el nu pricepuse nimic și toate noțiunile i se amestecau în cap, fata zâmbi:

– Veniți sâmbătă dimineață la mine, tu, Vio și Mihaela, să-i dăm de cap împreună! Mai citim o dată cerința, baza teoretică… și trebuie să ne iasă, până la urmă.

Nu era pentru prima dată când se adunau să facă proiectele împreună. Dar a fost întâia oară când proiectul lor a fost desemnat cel mai bun din toată seria. Pentru Emilia, a însemnat primul dintr-o serie de succese.

În realitate, stiloul chinezesc cu peniță de aur era fermecat; scria destine… și nu pe al lui Sorin fusese menit să-l rescrie. El nu avea nevoie; Emilia, da…

Articolele interesante scrise cu el atraseră, în curând, atenția redactorului șef. Aflând că fata scrie poezii și nuvele, se oferi s-o recomande editorului șef al uneia dintre editurile nou-apărute, care îi făcu o ofertă neașteptată:

– Îți public, pentru început, o plachetă de poezii și un volum de proză. Tu traduci, în timpul liber, o carte din franceză. Cu cât scot pe romanul acesta, de un scriitor cunoscut, acopăr și cheltuielile cărților tale.

Era șansa ei de a se afirma. Nu o putea refuza. Se apucă de treabă. Editura îi organiză și lansarea celor două cărți. Prietenii din facultate – acum erau deja la master, fiind a doua promoție căreia i se deschisese această posibilitate – au fost invitați. Stiloul cu peniță de aur se specializă în dat autografe.

După terminarea studiilor, Sorin își deschise o firmă de traduceri și se căsători cu Maria. Emilia fu invitată numai la cununia civilă. Stiloul fermecat scrise o felicitare deosebită, în versuri. Nunta avea să fie într-un restaurant de lux, mult peste posibilitățile ei, într-o lume de oameni de afaceri și diplomați. Pentru Sorin era bine, că de acolo își aduna clientela, aflată în relații comerciale cu parteneri internaționali. Dar el tot își dorea altceva…

* * *

Emilia se întorcea de la petrecerea de rămas bun. Sorin pleca a doua zi în Canada, definitiv, cu soția. Între timp, revista la care lucrase în studenție rămăsese doar amintire în gândul cititorilor fideli. Ea lucra acum cu normă întreagă la editura la care debutase. Continua să facă traduceri și să publice și cărțile ei, cu relativ succes. Era mulțumită de viața ei. Nu-l invidia pe Sorin, că a lui era atât de diferită. Ea nu s-ar fi văzut emigrând.

În autobuzul aglomerat, i-a fost tăiată bareta poșetei. Strigă după ajutor:

– Geanta! Mi-a furat geanta!

Nimeni nu se implică. Șoferul deschise ușa, iar hoața cu fuste multe dădu din coate și coborî iute, pierzându-se în mulțime, spre jalea Emiliei.

Îi părea rău de stiloul chinezesc cu peniță de aur, amintire din viața studențească, de acte și de abonamentul pe toate liniile; bani avea prea puțini, fiind ziua dinainte de salariu.

Dacă rolul stiloului fermecat în ascensiunea Emiliei ca scriitor și jurnalist se terminase, tânăra spera ca măcar acesta să ajungă în mâinile unui copil rrom căruia îi plăcea școala, să-i dea inspirație pentru a răzbate spre liceu și facultate. Însă, la fel de bine, hoața îl putea vinde… Norocos cel menit să-i rescrie destinul acest stilou cu capac auriu!

_________________________

Marina Costa poate fi citită și pe FB

Peripețiile unui stilou ce rescrie destine – © Bianca Alina Luchescu

Peripețiile unui stilou ce rescrie destine

Pașii mă purtau spre parc, deși ar fi trebuit să fiu acasă acum jumătate de oră. Acasă e acolo unde îți este sufletul – spunea cineva, dar sufletul meu nu mai era de multă vreme acasă. Teama de a nu fi cuprins de invizibilitatea în care se zbătea zilnic trupul, îl făcea să caute mereu un refugiu.
Am intrat în parc, m-am așezat pe singura bancă liberă și mi-am scos cartea din rucsac. Un buchet de flori era așezat pe marginea băncii. Lumina soarelui le dădea florilor o strălucire neobișnuită, ca și când ardeau în interior – petalele pe jumătate închise, adăpostind și protejând flacăra ce nu le consuma, ci le înfrumuseța.

©Bianca Alina Luchescu

– Bună ziua! Dumneavoastră ați uitat florile aici?, o întreb pe doamna care se apropia de bancă, ținând de mână un băiețel.
– Bună ziua! Nu sunt florile mele, poate le-a uitat domnul care a fost aici mai devreme.
– Mami, vorbești despre domnul acela care era foarte trist?
– Da, puiule!
– Ați putea lua dumneavoastră florile, sunt foarte frumoase și ar fi păcat să se ofilească. Vă las să citiți, spuse doamna, zâmbind. O zi bună!
– Mulțumesc, asemenea!
I-am urmărit cu privirea pentru câteva clipe, apoi am început să citesc. La plecare, am luat florile, dar am simțit ceva alunecând pe lângă buchet. M-am aplecat și am văzut că sub bancă căzuse o cutie mov. Probabil era un cadou pe care domnul care uitase florile voia să îl dea unei persoane dragi. Dar cum de uitase florile și cadoul? De ce nu se întorsese să le ia?
Trebuia să îl găsesc și să îi dau cutia.
Odată ajunsă acasă, m-am ocupat de flori, am scos cutia din rucsac și am deschis-o – înăuntru erau un stilou și o scrisoare.
„Dacă citești aceste rânduri, probabil te-ai gândit deja să mă cauți ca să îmi înapoiezi stiloul.
Nu o face! În mâna potrivită, el poate rescrie destine, dar poate fi folosit în acest scop doar o singură dată. După aceea, va deveni un stilou obișnuit până în momentul în care va ajunge la următoarea persoană. Eu l-am folosit deja și oricum nu aș fi putut face nimic… ne este permis să rescriem doar destinul unei persoane pe care nu o cunoaștem. Mi s-a explicat în scrisoarea pe care am primit-o că stiloul nu va fi folosit decât atunci când ceea ce nu era stabilit să se întâmple, se întâmplă și declanșează o serie de evenimente imposibil de controlat. Doar atunci rescriem destinul conform indicațiilor primite. Rescriem ca să restabilim echilibrul, nu ca să creăm haos. Orice intervenție neautorizată asupra destinului va fi pedepsită. Asta e ceea ce am făcut eu când am lăsat cutia pe banca din parc. Dacă nu vrei să mă ajuți, înțeleg. Sunt doar un străin. Dacă totuși ai decis să mă ajuți, îți mulțumesc și te asigur că voi face tot ce îmi stă în putință ca tu să fii în siguranță!
Cu trei luni în urmă, logodnica mea, Ela, a avut un accident. De atunci e în comă. Medicii spun că doar un miracol o mai poate salva. Șansele ca ea să iasă din comă sunt minime. Nu o pot pierde pe Ela. Nu contează ce mi se poate întâmpla mie, vreau ca ea să fie bine. Vreau să o mai văd zâmbind măcar o dată.”

©Bianca Alina Luchescu

Am scos călimara din primul sertar al biroului, am potolit setea de cerneală a stiloului și am început să rescriu destinul Elei. Simțeam stiloul ca pe o extensie a mâinii mele drepte, era ca și cum el mă folosea ca să dea un sens paginilor albe, să creeze un alt destin din cuvinte născute din albastrul cernelii. Se făcuse deja târziu când m-am oprit din scris. Am recitit fiecare rând în timp ce stiloul se odihnea pe birou, apoi am pus totul în sertar.
Deși nu îl întâlnisem niciodată pe cel care îmi ceruse ajutorul, m-am gândit adesea la el. Am căutat, dar nu am găsit nicio știre despre vreo tânără care să își fi revenit în mod miraculos. La o lună după ce rescrisesem destinul Elei, am găsit în cutia poștală un plic. Numele și adresa expeditorului lipseau. Mi se cerea să trimit stiloul la adresa indicată în scrisoare cât mai curând posibil. Niciun cuvânt despre felul în care ajunsese în posesia mea.

Era timpul să mă despart de el. Undeva, nu foarte departe de orașul în care locuiam, destinul cuiva era pe cale să se schimbe.

Peripețiile unui stilou ce scrie necuvinte în tăcere

Peripețiile unui stilou ce scrie necuvinte în tăcere

 

– Domnule, să îl folosiți.

– … sănătos? Asta ați vrut să spuneți?

– E doar în avantajul dvs să fiți sănătos. Eu sunt preocupată doar de soarta acestui stilou. Lucrez în acest magazin de-o viață întreagă. Acest stilou este singurul pe care îl revindem.

– Îl revindeți? Cum ați putea să îl revindeți dacă tocmai l-am plătit? Mi-l confiscați dacă nu îl folosesc? Asta îmi spuneți?

– Sunteți nostim și nici nu vă dați seama de acest lucru. Nu acesta este motivul, din start vă spun. Nimeni nu vi-l va confisca, nici chiar în situația nefericită a neutilizării lui.

– M-ați făcut curios. În afară de aspectul lui și de materialele din care este făcut, ce ar mai fi special la el? Prețul? Cam mare, aș spune eu, mai în glumă, mai în serios.

– Riscați să deveniți hilar. Da, acest stilou este revândut la preț foarte mare, dacă ar fi să vă uitați la cele din vitrina aceasta, scumpe ele fiind, spre comparație. Că este făcut din fildeș din Africa, nu știu prea mulți, dar plăselele din fildeș i-au fost sculptate de un artizan din Etiopia secolului al XIX-lea. Și vedeți și dvs că sunt potrivite la perfecție, dând impresia de continuitate, așa cum inspirația nu are limite.

– Dețin un stilou făcut prin exploatarea negrilor din Africa? Cine a fost deținătorul, mă rog? Cui i se datorează privilegiul unei asemenea asupriri în numele artei?

– Pentru un tânăr chipeș, domn drag, sunteți tare ignorant. Un ignorant dulce.

– Cui i-a aparținut? Sunteți cumva o scriitoare și vă exersați ideile pe ignoranța mea, de care mă considerați vinovat atât de lesne?

– Stiloul i-a aparținut unui cronicar, prieten bun al artizanului. Am în bibliotecă o cărțulie despre acest stilou, numită: „Aventurile unui cronicar ce-a scris prea puțin”

– Glumiți acum, nu-i așa? Nu trebuie să mă cuceriți să cumpăr stiloul; l-am plătit deja.

– Cum spuneam, acest stilou are propria lui viață. Pe undeva pe la începutul secolului al XX-lea, acesta figura pe o listă scurtă a testamentului, alături de obiecte pe care le puteai pune într-o geantă ca a dvs. Manuscrisele au fost oferite împreună cu stiloul. Nimeni nu știe de ce nu le-a publicat autorul, sau cum de nu le-a menționat cuiva. După moartea lui, moștenitorul le-a citit, în lacrimi, dintr-acelea ce dor. Tinere, tu știi cum dor acele lacrimi?

– Le-a publicat? Au avut succes?

– Le-a publicat de dragul tatălui său. Ediție limitată, păstrată doar pentru familie. Cine le are, cu siguranță că te-ar invidia că ai intrat în posesia acestui stilou.

– Scrie singur? Nu cumva îi dați prea multă importanță, de parcă ar fi materializarea Muzei?

– Eu spun să îl păstrați întotdeauna aproape de un caiet cu copertă groasă, ceva de genul acestuia…

– Și acesta este scump? Pare și el vechi. Este de „revânzare”?

– Primul moștenitor a primit o ladă din lemn plină de astfel de caiete. Acesta este ultimul. Și da, tot scump este și acesta.

– Bine, îl iau. Cam aveți noroc cu mine astăzi. Numai pe mine m-ați avut client de o oră. Tocmai ați vândut cele mai scumpe articole din colecția dvs specială.

– Ar mai fi un ceas de buzunar, făcut special pentru moștenitor. Și manuscrisele scrise cu stiloul în posesia căruia ați intrat.

– Ceas de buzunar? Sună interesant. De ce nu le publicați? Le-ați citit? Le pot vedea?

…

După câteva minute, tânărul a plecat cu cele mai prețioase articole pe care le-a vândut vreodată doamna aceea. Le luase pentru fiul lui, Marin. Ce putea fi mai potrivit pentru un băiat de 13 ani? Un stilou ce se revinde, manuscrise pe care nimeni nu le-a publicat…

*

Tânărul se întorsese la magazin la 3 zile. Acolo, nimeni nu auzise de acea doamnă, nici de stilou, sau de manuscrisele despre care întreba acesta. Speriat că totul a fost un vis, și-a introdus mâna în buzunarul de la piept, sperând ca ceasul acela să nu își fi disipat existența, aruncându-l pe posesor în derivă.

Dacă tu crezi că ar fi fost mai surprinzător pentru tânărul nostru să nu găsească acel ceas, decât ce i s-a întâmplat, așteaptă să îți povestesc ce s-a întâmplat.

Tânărul a găsit acel ceas, l-a deschis pentru a se asigura dacă este într-adevăr real. Spre surprinderea lui, era real. Pe capac, la interior, era gravat numele fiului său.

Fiul tânărului care a cumpărat stiloul tatălui meu a devenit un poet al necuvintelor. Anii au trecut peste scriitura lui, Dacă ai un stilou revândut, scrie. Scrie și publică. Dă-le formă necuvintelor tale.

Cu drag,

Bunica ta pe care nu ai recunoscut-o…

 

 

 

---

© Cosmisian – Timișoara

Atât să-i spuneţi

Poteci de dor

Vă rog,
spuneţi-i muzei mele că o aştept.
Atât să-i spuneţi, nimic mai mult.
Oricum nu va asculta, oricum nu va vrea să audă,
nu-i plac mesajele lungi, consistente,
iar lamentările o fac să se îndepărteze şi mai mult.
Nu-i spuneţi deci că îmi e dor de ea,
nici că fără ea gândul nu se lasă scris
şi visul nu se mai vrea cuvânt,
ci doar zbatere-n neant.

Rătăceşte la un capăt de-ndoială,
la umbră de nuc bătrân.
O veţi recunoaşte,
are-n privire nuanţe de senin
şi un strop de verde-ncins la soare,
împrumutat din sălbăticia unei păduri
prin care alerga desculţă.

Vezi articolul original 112 cuvinte mai mult

Peripețiile unui stilou fără cerneală – Amintirea ta, de Iuliana Cazan

Peripețiile unui stilou fără cerneală

– Amintirea ta, de Iuliana Cazan

     Mi-am ridicat privirea și ți-am zărit chipul. Ochii tăi îmi zâmbeau, dar buzele tale erau alungite într-o linie dreaptă ce nu exprima nimic concret. Și ne-am mai privit întâmplător. Eu pe tine când nu mă priveai. Tu pe mine când nu-ți eram atentă. Ți-am auzit râsul. Un sunet înfundat, încântător, care ți-a mișcat buzele într-un zâmbet, ți-am privit ca prin vis chipul, dar doar atât. Ți-am privit mișcările. Tastai pe ecranul telefonului, țineai un ritm știut doar de tine cu piciorul stâng, stăteai așezat la un scaun distanța de mine, iar eu nu îndrăzneam să-mi îndrept privirea spre tine din motive necunoscute universului. Iar eu simțeam ceva necunoscut în capul pieptului când te priveam. Simțeam ceva ce semăna cu un zbucium de aripi al unei păsări ce-și tânjea libertatea de a zbura.

     Visul cu tine a luat sfârșit când am plecat și te-am lăsat în voia farmecului frizerului. Și, ah, cât de geloasă puteam fi pe suprafața metalică a foarfecei ce-ți atingea firele de par. Dar am plecat înainte să mă privești pentru ultima oară. Poate că astfel nici nu s-a întâmplat nimic din ce-am crezut. Am rămas aici amândoi. La mijloc de pagină. Eu plecând, tu uitându-mă.

     Nu te-am mai regăsit decât în gând. Îmi era întipărită în minte privirea ta, ochii tăi negri ce-i văzusem pentru prima dată. Și-mi doream să te revăd, să ne vorbim din nou doar din priviri. Cuvintele-s inutile când ești prin preajmă. Îmi doream să-ți simt parfumul, căci gândul ce imagina o savoare a ta era cât se poate de amăgitor, iar eu aveam nevoie de răspunsul palpabil al dorinței mele. Mi-era teamă că-ți voi uita chipul, căci deja nu-mi mai aminteam culoarea puloverului tău, iar buzele tale aveau o culoare nedefinită în mintea mea. Îmi doream ca timpul să meargă înapoi, să ne regăsim – doi străini în atingerea clipei să se privească încă o dată.

Sursa poză – Printerest

     În fiecare dimineață căutam cu degetele mâna ta, iar palma îmi era surprinsă de căldura trupului tău plecat. Mă întindeam până la noptiera ta și culegeam cartea ce o citeai, o răsfoiam și-o miroseam. Tu nu știi, însă între paginile cărților tale sălășluiește mirosul tău pe care nările mele îl doresc, pe care sufletul îl consideră parfum. Te-ai întrebat vreodată de ce îmi las propriile cărți să alunece în mâinile tale? Ei bine, acum știi, dragule, că savoarea ta îmi sălășluiește printre ele, iar biblioteca mea devine aromată de prezența ta. Mă îndrept spre birou și-ți scriu, „te iubesc” pe o fâșie de hârtie, o strecor printre paginile cărții tale, apoi o așez la locul său păzit de uitata ta prezență.

     Dragule, iartă-mă că sunt nostalgică. Mă surprind strigându-te prin casă, iar răspunsul tău mut îmi amintește că sunt doar eu, iar tu poate ocupat la birou, ori poate plimbându-te pe străzi ale Cișmigiului matinal, numai să nu fii aici.

     Mă așez pe marginea patului și închid ochii. Îmi imaginez mersul tău elegant, privirea serioasă care parcă dorește să intimideze norii ce se aproprie, mirosul tău ce se împletește cu savoarea lunii februarie și mâinile tale ce cuprind aparatul de fotografiat și imortalizează doi tineri îndrăgostiți care, cu mâinile împreunate, pășesc pe drumul iubirii reciproce ca o continuare timidă a legăturii dintre noi.

     Soneria ușii îmi destramă tabloul din mintea mea, în care tu ești personajul principal. Cobor scările, timp în care notele soneriei dispar, plutesc în aer, lăsând loc liniștii să se instaleze. Deschid ușa, iar pe covorașul din fața casei de odihnește un plic alb părăsit de poștaș. Numele expeditorului lipsește, însă simt că literele ce sălășluiesc pe hârtie îți aparțin, căci îți închei mărturisirea cu Al tău, D.

     Dimineața mea începe cu amintirea ta în Cișmigiu și cu prezența ta în rânduri de cerneală, semn că iubirea mea nu s-a pierdut pe drum până la tine.

© Iuliana Cazan @ Click pe Click pe Link!

Peripețiile unui stilou fără cerneală – piept din pagini scrise

Peripețiile unui stilou fără cerneală – piept din pagini scrise

     Ziua în care am plecat de la Frizerie am avut impresia că am uitat ceva. Ceaşca de cafea îşi pierduse menirea în ciuda poftei de amar. M-am prefăcut, iar minciuna mea pare să te fi urmărit. Cum aş putea să nu te văd? Mă priveşti încă şi acum, sau ceva din privirea ta mi-a rămas întipărit în aerul pe care îl respir de fiecare dată. Fără să ştii, am cerut de la Delia numele ultimei cărţi pe care o citeai. Vise! Tu mă cauţi când visele nu refuză spectacolul pe care sperai să îl visezi noapte de noapte. Te-ai gândit că aş putea să te găsesc după titlul ultimei tale cărţi citite?

     Purtam şi eu o copie a acelei cărţi. În timp ce tu dormeai, am modificat paragrafe întregi. Mă joc adesea cu cărţile pe care le citeşti. Oare acum înţelegi de ce reiei întotdeauna citirea de la capitolul ce precede semnul de carte? Eu îţi fac asta. Te supun unui chin al repetiţiei. Şi, nu o faci de plictiseala. Am ajuns să te cunosc. Simţi şi doreşti! E mai bine acum, avându-ţi încheieturile prinse între ele cu un şnur moale al gândului că te-am atins când dormeai.

     E dimineaţă şi în drumul meu spre serviciu. Am oprit la Patiseria Paese din josul străzii şi am luat un croasant, încă aburind. Mi-a spus dra de acolo să aştept să prindă din mers aroma dimineţii, ceea ce am şi făcut. Degetele mele miros a unt şi a crustă, uşor sfărâmicioasă.

Sursa foto – Pen & Pad

     Am intrat în birou şi am oferit colegilor propriul lor croasant. Îl aşteptau. George s-a oprit şi m-a privit îndelung. A zâmbit şi mi-a spus că am pe chip un nou capitol de care e tare curios. A rămas cu acea curiozitate întreaga zi. M-am privit în oglindă şi nu mi se vedea capitolul pe chip, iar în oglindă era cu totul altceva. Am văzut un mini-spatiu între paginile cărţii, pe care le întorc cu mare atenţie ca să nu îi răpesc cărţii perfecţiunea cu care îşi închide capitolele. O hârtie ruptă în grabă adăpostea o altă aromă pe care nu o puteam atribui decât gurii tale. Ştiai că buzele tale sunt moi şi pecetluiesc sărutul cu o putere ameţitoare? Ştiai, cum să nu ştii…

     Am atins pagina şi ţi-am simţit privirea aplecându-se spre pieptul meu. De acolo ai luat hârtia? Din sufletul meu? Mai am încă pagini nescrise? Dacă pagina ai luat-o de acolo, iubirea ce mi-o porţi ai luat-o din sufletul tău? Am ajuns la concluzia că am o inimă nescrisă suficient, iar tu ai o inimă plină de iubirea înscrisă pe fâşii de pagini smulse dimineaţa devreme din pieptul meu. Oare este greşit să îmi doresc să mă rescrii în fiecare dimineaţă?

 (Excercitiu stângaci de literatură)

© Cosmisian, Timișoara

Peripețiile unui stilou fără cerneală – Iuliana Cazan

Peripețiile unui stilou fără cerneală – Iuliana Cazan

Stătea așezat în cutia lui maronie, prins în panglica delicată a etuiului și își amintea de vremurile în care penița îi aluneca pe pagini de scrisori, jurnale și documente. Își amintea rotunjirea literelor pe care le lăsa urma de cerneală și cum era inundat în călimară și iubit de fiecare scriitor. Acum însă, zăbovea pe un raft dintr-o librărie, tânjind după cerneală proaspătă, după atingerea unei hârtii netede și aurii. Auzea sunete, voci de domni și domnițe, însă nici măcar una dintre ele nu pronunțase cuvântul stilou. Dorința ce îi inunda pieptul era aceea de a deveni condeiul cuiva, de a aparţine din nou unei mâini drepte sau stângi, de a scrie gânduri sau versuri. Își dorea să resimtă atingerea unei mâini și legănarea ușoară pe paginile azurii ale unui jurnal.

Nu spera ca cineva să-l dorească, pentru că știa că penița lui nu mai e cea de acum o vreme, însă își dorea să fie încercat și ținut între degete măcar o dată, de dragul vremurilor de mult apuse, pe când cerneala îl inunda cu o frenezie nestăvilită.

Se trezi însă într-o zi, scos din cutia lui ruginie, căpăcelul zăbovea pe masă, iar penița lui era admirată de o pereche de ochi căprui. Se plimbau pe suprafața argintie a peniței, iar condeiul știa că ea avea să-i călăuzească drumul către cele mai alese poeme și versuri pe care avea să le scrie împreună. El cu cerneală albastră, iar ea cu condeiul însuși.

Fata a cumpărat stiloul fără să stea prea mult pe gânduri, căci pasiunea ei pentru orice instrument de scris, în special condeiașe, era neprețuită, însă simțea. Simțea că acest stilou din cutia ruginie avea să fie diferit.

Sursă poză – Debby Hudson

Stiloul era emoționat și nerăbdător să ajungă la ea în mâini. Însă știa că taina pe care o ascundea avea să o dezamăgească pe domnișoara cu ochii căprui, care i-a dat șansa să renască.

Acasă, hârtiile și multitudinea de notițe erau împrăştiate pe biroul de lemn pe care zăbovea o lampă aprinsă care dădea un aer dulce și o lumină arămie întregii încăperi. Geamul era deschis, iar aerul tomnatic își făcea loc prin perdeaua catifelată. Fata intră, inspiră aerul proaspăt și se îndreptă spre birou, așezându-se pe scaun și scoțând din geantă minunatul stilou cu penița argintie. Era curioasă de cum va avea să alunece pe paginile cafenii pe care le păstra printre filele de cărți din biblioteca modestă pe care o avea.

Înainte de a descoperi magia stiloului, se întinse spre pick-upul vechi de lângă birou și lăsă ca acul acestuia să alunece pe placa de vinil, din care vocea lui Cohen era eliberată. Acum, că auzul îi era mângâiat de notele muzicale vibrante și de un glas cald, simțea că putea izbăvi secretul condeiului. Deschise capacul subțire, îl așeză pe masă și, cu mâinile tremurânde, inundă rezerva goală a stiloului în călimara cu cerneală. Trase câteva foi în fața ei și atinse penița stiloului pe suprafața ei, rotunjind litere albastre, scriind rânduri vii în spațiile paginii arămii.

Era trecut de miezul nopții când se opri din scris. Recitind, își dădu seama că rândurile erau o scrisoare, una ce îi era adresată unui domn pe nume Oliver, de care nu mai auzise până atunci. Oare cum va citi el rândurile născute de condeiul magic, căci nu cunoștea adresa destinatarului? Oare stiloul magic avea să o ghideze să îi scrie și adresa acestuia? Oliver, un nume de bărbat care o atrăgea teribil.

Să fie oare el cel la care tânjea stiloul să ajungă?

Autor Iuliana Cazan

Peripețiile unui stilou fără cerneală – Regulament de participare

Peripețiile unui stilou fără cerneală

Regulament de participare

     Te-ai întrebat vreodată cum ar fi ca Muza să se materializeze într-un stilou fără cerneală, unul care să călătorească de la scriitor la scriitor, să motiveze, să inspire, iar apoi să își deschidă aripile creatoare de poveste înspre mâna altei ființe iubitoare de scris? Ți-ai dori să poposească și în lumea ta, o dată cel puțin? Ți-ai dori să te lași găsit de acest stilou, să îi dai din nou ocazia de a scrie în stilul tău ce te fericește?

Poate ai crezut că seria aceasta va fi una pe care doar o vei citi. Peripețiile acestui stilou nu pot fi limitate doar la mine. Acest stilou își caută mereu și mereu o nouă mână, un nou autor. O posibilă definiție a muzei ar fi: „Personalitate publică fără interes financiar. Muza este singura scriitoare celebră ce nu cere niciodată drepturi de autor, neobosită în a inspira pe mulți alții care se vor întrece în drepturi de autor. Muza, cred eu, este lipsită de invidie și probabil, cea mai permisivă sursă de cunoaștere, întrucât ea îi inspiră și pe cei ce scriu și pe cei ce nu reușesc să o facă.”

PROPUN ca această serie să fie susținută de cât mai mulți, printr-un efort reunit și constant, găzduind Stiloul fără cerneală după bunul plac al fiecărui participant.

Sursă poză – Kira auf der Heide

1. O categorie specială

Am creat pe blog o Categorie intitulată „Peripețiile unui stilou fără cerneală” (sugestia Iuliei), unde voi găzdui peripețiile participanților.

2. Când vor fi publicate?

Peripețiile vor fi publicate în fiecare sfârșit de săptămână, în prima parte a zilei de sâmbătă sau duminică.

3. Drepturi de autor

Articolele vor fi găzduite pe blog cu numele și link către blogul autorului. Autorul are dreptul de a scrie, modifica sau chiar solicita ca articolul să fie șters de pe blog. După publicare, recomand ca autorul să reblogheze, pentru a păstra „caligrafia” acolo de unde a provenit. De asemenea, linkurile dintre bloguri ajută.

4. Despre text

Textul va conține ideea Stiloului fără cerneală care ajunge în posesia ta, își scrie propria poveste împreună cu tine, iar finalul va conține indicii ale căutării unei noi gazde. E bine să predăm ştafeta, cu atât mai mult cu cât acesta va deveni un efort comun, nu-i așa?

Textul va respecta un limbaj decent, fără cuvinte sau implicații vulgare, diacritice (recomand progrămelul Autocorect pe care îl și pot pune la dispoziție), un minim de 450 de cuvinte (contorul de cuvinte îl regăsiți în partea de jos, stânga în fila Word).

Recomand ca autorul să aleagă un titlu sugestiv. Orice fotografie recomandată va fi însoțită de link spre sursă, autor. Dacă îți aparține, rog să menționezi acest lucru.

5. Despre publicare

Articolele se vor trimite pe adresa de email cosmisian@yahoo.com, în format text pentru a păstra aranjamentul autorului, nu mai târziu de joi. La Subiect: Peripeţiile unui stilou fără cerneală. Voi confirma primirea emailului; orice sugestie va fi făcută via email. Dacă vor fi mai multe articole, acestea vor fi programate, iar autorul va fi notificat pentru a nu se crea acel gust neplăcut. Dacă nu răspund, rog să mă notifici.

Notă: Faptul că am inițiat această serie nu îmi dă dreptul să visez la o publicație în format tipărit.

6. Comentarii

Comentariile sunt deschise după aprobarea primelor două. Rog să participați! Îmi rezerv dreptul de a edita sau de a șterge comentariile nepotrivite. Să facem împreună o „caligrafie” onorabilă.

7. Sugestii

Rog ca orice sugestie pentru seria în sine să fie trimisă pe email, pentru a se evita rătăcirea acesteia între comentarii.

Vă invit cu deosebită plăcere și anticipație să participați în acest exercițiu literar săptămânal, atât ca găzduitori ai Stiloului fără cerneală, cât și ca cititori.

Primul articol pe care îl găzduiesc îi aparține Iulianei și va fi publicat tot astăzi. L-am citit cu drag și apreciere.

Cosmisian

Peripețiile unui stilou fără cerneală – Intro

În curând o serie nouă – Peripețiile unui stilou fără cerneală

Mai multe detalii în capitolul introductiv

Cosmisian

Sursa poza!