Arhive pe categorii: Țara minunilor ce țin

Ce carte scriu acum – „Țara minunilor ce țin”

Ce carte scriu acum „Țara minunilor ce țin”

Ca o continuare și dezvoltare a cărții „Aventurile melcului zburător și ale Pikralidei, păpădia Lunii”, cartea „Țara minunilor ce țin” se scrie din aprilie frumos, cu o abordare nouă, de care eu sunt încântat. Fiecare capitol aduce o nouă poveste, inedită, aș îndrăzni să spun că e chiar neabordată în acest fel încă.

Manuscrisul „Aventurile melcului zburător și ale Pikralidei, păpădia Lunii” (2014), s-a dovedit a fi unul foarte dificil de publicat. De fiecare dată când am dorit să o fac, și chiar am încercat asta, am întâmpinat numai dificultăți, iar atitudinea editurilor față de carte a fost dezarmantă. Ce fac eu când nu îmi pot îndeplini aspirațiile literare în materie de publicare? Mai scriu o carte. Pe cea menționată, am început-o în aprilie, am scris până în 70% din cât îmi propusesem să scriu în cele patru părți. Este însă foarte posibil să îi adaug o nouă parte. Cred că aceasta va fi prima carte pe care nu o mai scriu doar ca să fie publicată, ci ca să pun în valoare fiecare idee care se potrivește temei. Vreau să mă epuizez de idei, iar acest lucru nu se va întâmpla prea curând.

În partea a patra, Frezia, rămasă pentru o vreme singură datorită unui incident în urma căruia îi este absorbit viitorul soț într-un Zid, pe care l-am numit Orizont, plămădește un om din lut nears, care se dovedește a fi cu mult mai mult decât l-a dorit iubitoarea de artă, Frezia. Plecat într-o misiune specială, acesta se regăsește în prezența Pikralidei, prima păpădie care a ajuns pe Lună. Ar fi atât de multe de spus despre întreaga poveste, însă acum doresc doar să vă las o secțiune pentru lectură.

„Orizontul este infinitul în forma accesibilă omului”

Din capitolul: Strălucirea Lunii este un spectacol al pikralidelor luminii

„La final mi-a vorbit despre o fetiță de dincolo de zid, chiar dincolo de lumea pe care o conține zidul. Mi-a cerut să călătoresc spre lumea ei pentru a-i oferi semințele de păpădie luminie, acum plantate în mine. Dar despre această călătorie cu siguranță voi vorbi cu altă ocazie. Primisem asigurări despre surpriza făcută de revenirea băiatului în mica lui comunitate. Nu își amintea nimic despre săptămânile petrecute în interiorul zidului. Frezia nu își dorea nimic altceva decât pe el și promisiunea că se vor căsători curând.

*

Noaptea s-a disipat în joaca stelelor, care mai de care mai curioasă de modul în care o asemenea poveste se scrie. Să privească spre omul de lut ce a trecut fără dificultate în cealaltă parte a zidului spre Țara minunilor ce țin, împăpădiat cu o mulțime de pikralide nestăvilite, mustind a dorințe gata de a fi îndeplinite, sau spre lumea de dincolo de orizont, acolo unde mai noii noștri protagoniști, unul rătăcitor prin zid, recuperat fără amintirea săptămânilor în care a fost rătăcit, altul, sau mai exact, o alta, plămăditoarea omului de lut, pe care l-a înzestrat fără să știe cum, cu o multitudine de trăsături umane, mai toate fiindu-i foarte cunoscute, ele reflectând-o.  

Dinspre stele, orizontul nu pare la fel ca pentru lumea Andrei. Oamenii și-au definit infinitul în termeni mult mai ușor de acceptat. Orizontul este forma asimilabila a infinitului, pe care omul o privește cu admirație și la care aspiră, neștiind că există o lume dincolo de simpla limitare impusă infinitului. Că din acea lume au fost făpturi ce au încercat să treacă de zid, sau prin el, spre Țara minunilor ce țin, nimeni nu știa, pentru că omul nu știa nici măcar de existența unui loc unde minunile țin, fără a se risipi, fără a se topi în priviri aplecate în pământ.

Dinspre mările și oceanele care îmbracă Pământul, orizontul este locul pe care îl caută marinarii, prietenii lunii și al stelelor. Când călătorești spre orizont este de preferat să îți păstrezi privirea spre stele. Te vor ghida fără greș, până orizontul se topește și devine o ființă căreia i-ai luat un inel de logodnă, pe care ai sperat să i-l oferi cu un genunchi aplecat în pământ. Fiecare poveste poate avea o cu totul altă frumusețe când singurul lucru pe care ți-l amintești este o călătorie într-o lume de care nu știi nimic, dar din care ai luat un inel pentru fata pe care o iubești.

Zilele se scurgeau cu greu pentru tânărul care a bravat în fața fetei pe care o iubea, pășind în Zid. L-a întrebat de lumea în care intrase, l-au rugat să le spună dacă a mai întâlnit oameni, dar toate acestea erau lipsite de sens, neinteresante prin comparație cu Frezia. Dinspre ea venea multă bucurie, căldură și parfum. O visa adesea, poate și pentru că zâmbetul ei îl răvășea de la prima clipă în care îl vedea.

Visele sunt cea mai scurtă cale de a mărturisi iubiri încapsulate în teamă. Și visa…”

Mulțumesc că mă citiți.

© Cosmisian

Oare ce ființe locuiesc dincolo de zid?

Oare ce ființe locuiesc dincolo de zid?

„Priveam în sus spre ultima clipire a cerului,
atunci când pleoapa norilor se deschide
pentru a-mi face cunoștință cu misterioasa voce.
Era Luna.
Orizontul este o amintire continuă
pentru ființele din această parte a lumii,
el nefiindu-ne viitor pecetluit de aspirații,
sau trecut de care să ne simțim legați.

De partea noastră,
orizontul este o necunoscută din spatele unui zid
pe care nimeni nu s-a gândit să îl treacă.
Am multe întrebări legate de acest zid.
Sunt un arbore a cărei umbre a fost zvântată de vânt,
unul care se înțelege cu luna din priviri.
O vedeam înălțată pe cerul nopții,
cu inima neîmpăcată,
de parcă ar fi vrut să îmi spună ceva
despre călătoria ei dincolo de zid,
poate singura făptură a nopții
ce putea traversa o asemenea barieră
spre o lume despre care ar fi vrut să vorbească cu cineva.
Se deplasa lent și fără excepție,
seară de seară,
după ce ne priveam în ochi.
Eu nu o scăpam din ochi,
mai mult din dorința de a surprinde momentul
în care s-ar fi decis să îmi spună
despre ființele din lumea în care alegea să meargă.
Oare ce ființe locuiesc dincolo de zid?
Nu am aflat încă…”

© Cosmisian – Manuscrisul „Țara minunilor ce țin”

Foto – google

Zidul în care am dispărut

Zidul în care am dispărut

„Dragul meu, dacă trecem de zid nu vom mai fi la fel. Tu chiar vrei asta?”

„Întotdeauna te înspăimântă schimbarea. Relaxează-te! Ce poate fi atât de rău dincolo de zid?”

„Păi, să vezi… De unde să știu eu? Nu am ajuns atât de aproape de el niciodată.”

„Te temi de nou. Uite, întind mâna și îl ating…”

Alin și-a întins mâna spre zid, înspăimântat în sufletul lui. Asta era, orice ar fi, dădea bine la impresie. Spera totuși ca atingerea zidului să nu îi topească mâna, sau mai rău… Se asigură că îl privește și apoi, doar apoi, apropie lent mâna de zid. Nimeni nu se aștepta la acest rezultat, cel puțin nu de pe această parte a lui…

*

Nu ți-am spus despre Zid. Este timpul să îți spun cât știu eu, dar să nu te aștepți la detalii. Zidul a fost dintotdeauna acolo. Ne înconjura semeț, admirat dintotdeauna de oameni. Era ca un perete foarte înalt din apă cristalină care se ridica din pământ și urca până spre nori, revărsându-se pe cealaltă parte. Au fost mulți care s-au aventurat să pătrundă prin el înspre lumea de dincolo, dar nimeni nu a reușit să revină. De aici și multele zvonuri și legende, care mai de care mai ireale. De când ne știm noi iubirea, nimeni nu a mai încercat să treacă. I se admira doar frumusețea de departe, iar pâlcurile de arbuști îl făceau mai degrabă o iluzie optică, de care te țineai departe ca să nu riști.

Pe Frezia am cunoscut-o la Atelierul de Pictură din Mirror Lake. Ea se angajase într-un proiect al unui Om-Cap cu un destin filozofic, eu treceam pe lângă ferestrele joase ale clădirii, privind de fiecare dată preț de câteva clipe spre interior. Cursanții se schimbau, ea era tot timpul acolo. Am presupus că este o artistă care nu se oprește la propria artă, ci le oferă și altora o cale de a se regăsi prin culoare și formă.

Ne-a luat puțin timp să ne dăm seama că suntem amândoi visători, dintr-aceia care se înfășoară cu arta. Probabil că și ea o face ca să se scuze, ca să își justifice mai ușor visarea. Unul dintre cele mai înfocate subiecte pe care îl abordam era Zidul. Abordasem subiectul din perspectiva aventurii, nu a teribilismului. Oricum, nimeni nu se aventura să ajungă aproape de el. Aveam prea multe locuri în care să ne încercăm norocul, iar Zidul nu era unul dintre ele. Ei îi vorbeam despre el ca unul care părea prea încrezător în cele câteva detalii pe care le culesese de la oameni în puținii ani de viață.

La câteva săptămâni distanță de prima incursiune pe coridoarele ce găzduia Atelierul, o și invitasem pe Frezia la picnic. Pregătisem un coș cu diverse bucurii culinare, cât să poți degusta o varietate provocatoare de gusturi. Ne-am plăcut și la început, și atunci, și acum. Așa că, iată-mă cu mâna tot mai aproape de transluciditatea verticală a zidului. Ce nu știam noi în acest moment era modul în care reacționează zidul. Degetele mele deveneau una cu ființa volatilă a peretelui și dispăream treptat, fără să pot să-mi retrag mâna, sau umărul, sau corpul… Frezia se uita fără reacție. Inevitabilul i-a cuprins gâtul subțire și catifelat, oprindu-i bucuria de a respira. Se sufoca, iar trupul îi rămăsese inert, incapabil să mă salveze. Eu dispărusem fără urmă, fără a lăsa vreo posibilitate de a vedea în ochii Freziei cea din urmă expresie de iubire. Îmi pierdusem forma și culoarea, greutatea și importanța.

Au trecut câteva săptămâni de când dispărusem, caz deja cunoscut printre oamenii a căror liniște nu mai fusese tulburată de câteva decenii. Nu devenisem legendă. Aceasta era o veste bună, purtând cu ea și speranța că poate voi fi repatriat, reumanizat. Aș fi vrut să știu mai multe despre mine, despre ce mi se întâmplase, și-aș fi întrebat pe cineva dacă aș fi știut unde sunt. Sau, dacă aș fi văzut pe cineva. Să fie aceasta cea mai crudă soartă a unui tânăr care bravează în fața fetei pe care vrea să o încălzească cu iubire și aventură? Să se termine totul cu o căutare de sine, una pe care nu știam cum s-o explic, cum s-o definesc? Cine se pierduse vreodată de sine, de iubire, de tot, neștiind unde se află, și totuși să se caute? Devenisem un fel de ne-eu? Aceasta să fi fost oare soarta celor care s-au aventurat în Zid?

(Parte din secțiunea a treia a unui manuscris)

© Cosmisian

foto Najjie – waterfall mist

%d blogeri au apreciat: