CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #8

CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #8

„Pe Ioana o reîntâlneam adesea în mintea mea, fiind fascinat de repetiția pe care ți-o permite ideea de ciornă. Eu nu îmi rescriu ciornele, ci le vizitez cu alți ochi, cu o altă perspectivă. O lăsam întotdeauna să plece spre lumea de dincolo de parc, acolo unde eu nu am ajuns niciodată, iar eu rămâneam pe aceeași bancă de pe aceeași alee, îmbătat de parfumul floral pe care îl atribuiam revederilor de primăvară.”

© Cosmisian

Foto: 7-Themes

TOAMNA este o ciornă rescrisă, de COSMISIAN – recenzie de Veronica Budea

„TOAMNA este o ciornă rescrisă”, de

Autori romani

mart. 10, 2023

Recenzii cârti

COSMISIAN – recenzie

TOAMNA este o ciornă rescrisă, de COSMISIAN – recenzie

TOAMNA este o ciornă rescrisă

Autor – COSMISIAN

Editura CASTRUM DE THYMES, 2022

Despre COSMISIAN nu pot spune foarte multe, acest nume fiind un pseudonim, dar pot vorbi deschis despre cărțile lui, despre textele Iui, despre ce ne transmite prin toate aceste scrieri deosebite. Am citit toate cărțile publicate de autor și pot spune că fiecare e diferită și deosebită.

In anul 2019 apare romanul Mouelle Roucher, în anul 2021 publică Lucette, în anul 2022 Mariette și Toamna este o ciornă rescrisă. Din câte știu, autorul mai are manuscrise finalizate care așteaptă să se nască în viitorul apropiat.

„din frunze indecise” s-a născut proza scurtă și din amintiri autorul și-a croit drum spre versuri”. Așadar acest volum este compus din două părți PROZĂ SCURTĂ și VERSURI. Ne este prezentată „o lume pastelată „ca muzica unui pian ce cântă doar pentru o frunză măcinată.

„Toamna este o istorie. Cine o consemnează, să țină minte bine, se repetă”

Unii rememorează istoria, iar alții scriu istorie. Așa face Cosmisian: scrie istorie despre Toamnă. Chiar dacă ea vine în fiecare an, autorul ne-o descrie în atât de multe feluri încât o vedem diferit. închidem ochii și ne imaginăm „Un anotimp Mamă!”, așa cum numai oamenii creativi îndrăznesc să și-l imagineze. Mai mult decât descrierea dintotdeauna, ruginie.

Versurile ne poartă melodios în pași de dans fericit spre stele, lună, soare, zi, noapte, ceață, rouă.

Am pieptul plin de frunze căzute- pag. 75

Am pieptul plin de frunze căzute
Ziua e un vârtej ruginiu
Pământul vrea pustiu
Nimeni n-are curaj să-l acuze
Și vrea o eșarfă pastel
Din frunze scăldate
De pe-al pomului spate.

Ochii au ceață deasă-n privire

Seara e-o fată cu mofturi

Stelele sunt fără socluri

In ei nu mai văd fericire

Și greul singurătății apasă

Stropii prind rădăcină pe casă

Toamna-i pustie.

Cosmisian reușește să ne facă să închidem ochii și să ne imaginăm că frunzele îngălbenite sunt semințe de soare și să ne întrebăm „Ce ar fi primăvara fără căderea frunzelor toamna?”

Așa cum am mai spus despre autor- este un construitor de lumi fascinante, dantelate și greu de definit, iar în acest volum deosebit până și nostalgia are un farmec aparte, tomnatic și senzual.

Nu pot să nu reamintesc de fiecare dată cât de originală este scriitura și cu câtă grijă se poartă față de sufletul cititorului chiar și atunci când subiectul este unul trist. Optimismul se plimbă nestingherit prin cuvintele pline de sensibilitate. Ca niște gânduri pierdute, suflate de vântul toamnei spre nașterea primăverii printre toate poveștile rostite și nerostite.

~ Iluzie de toamnă-

Mi-ai spus să te-aștept până în noapte

Târziu ți-ai amintit că am trupul slăbit

Iluzie de toamnă

Mi-ai spus să te-aștept până în noapte

Târziu ți-ai amintit că am trupul slăbit

Iubirea ne tace.

Am pus lemne pe focul iubirii de-o viață

Devreme să îmi simți iubirea din sânge

lubirea-i o ceată.

Vântul își caută bleg trupuri să îmbrace

Acum în brațele tale sunt un necunoscut

Iubirea ne desface.

In ochii tăi stinși nu-mi mai văd oglindirea

Acum m inima desprinsă de al nostru zbor

Iubirea ne tace.

Mulțumesc autorului pentru volumul oferit și îi urez mult succes!

Cosmisian

Recenzie de Vero Budea pentru Literatura pe Tocuri

TOAMNA este o ciornă rescrisă de COSMISIAN – recenzie

© Literatura pe Tocuri 2023

8 martie 2023 – Doamna Madolen, o doamnă a cărților

8 martie 2023 – Doamna Madolen, o doamnă a cărților

Spre finalul zilei am reușit să îi vizitez pe bunii mei prieteni, soții Madolen (Așa i-am numit în cartea Mouelle Roucher). Două zambile de culori diferite, doi pupici doamnei, o ciocolată și o carte. Nu o poți vizita pe doamna fără o carte. Am ales pentru această vizită deosebită cartea „Promisiuni Pe O Frunză De Arțar”, de Em Sava.

Câteva impresii despre această vizită pe care nu mi-aș fi iertat-o dacă nu aș fi făcut-o:

Soții au peste 80 de ani

Doamna este în pat de trei ani, aproape imobilizată. Îi vizitează cineva pentru că există acel contract… dar nimic de suflet, spunea chiar doamna.

Când am ajuns, pentru că a fost o vizită neanunțată, doamna a fost prinsă cu o carte în mână. Citea la 8 seara. Un francez al cărui nume ne-am ostenit amândoi să îl pronunțăm. De jur împrejur numai cărți, suprapuse, în două rânduri, pe orice suprafață pe care se puteau așeza cărți. Citite. Prețuite. În celelalte camere la fel. Spre holul central un pick-up vechi cum am dezmembrat și eu acum 35-40 de ani în urmă pentru a-i fura difuzorul. Discuri de vinil. Ordine impecabilă.

Conversația a durat 40 de minute, am ascultat mult, am zâmbit. O doamnă la 80 de ani are câteva temeri. Să nu paralizeze. Să nu orbească, pentru că viața fără lectură ar fi un chin. Să nu îi fie aruncate cărțile la topit, cum a spus dânsa, după ce moare. Mi-a spus și de ce crede că asta se va întâmpla, pentru că, nu-i așa, cei care te îngrijesc pentru casă nu sunt așa de interesați de tot, au și ei limite. De exemplu, nu vor cărțile tale.

Cu lacrimi în ochi îmi povestea despre etape ale vieții în care nu și-a cumpărat rochii sau alte lucruri specifice unei doamne, pentru că și-a luat cărți. Cărțile sunt sufletul dânsei.

A, am uitat să spun despre Librăria La Două bufnițe. Este locul unde doamna obișnuia să petreacă timp pentru a-și cumpăra cărți. Deși băiatul de acolo era foarte drăguț, că era, a fost refuzat să ajute o doamnă de 77 de ani. A stat o oră și s-a bucurat să atingă, să răsfoiască și să cumpere cărți. Și-ar mai dori să meargă acolo, că poate sta sprijinită în baston pentru așa vizită.

Doamna, banii și serviciul. Mi-a spus că pensia ei este mică și a primit cardul de energie. Nu ar fi fost o idee bună să îi ofere 700 de lei că și-ar fi cumpărat cărți. Nici să lucreze într-o librărie nu putea, pentru că ar fi arestat-o. Nu s-ar fi putut abține să nu își ia toate cărțile de acolo.

M-a întrebat și de Em Sava, dacă e bună. I-am spus că îi va plăcea cartea aceea și că eu prefer să fac cadouri carte scrisă de autorii români.

O parte a durerii din sufletul dânsei a fost exprimată pentru părinții și bunicii care nu își cresc puii în lumea lecturii.

Ce mi-aș dori eu?

Să trăiască cât mai mult doamnă mea, Madolen.

Să se poată plimba din când în când.

Să i se facă o recepție frumoasă la Librăria de suflet, La Două Bufnițe.

Să nu i se topească iubirile, cărțile. Aceasta, știți voi… după…

© Cosmisian

Foto: Cristina Apostol

CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #7

CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #7

„Dimineața și-a deschis aripile mult mai repede. Era sâmbăta în care mergeam la hoinărit pe dealurile din apropierea casei. Natura își revendicase complexitatea nuanțelor de verde, și ce se mai împodobise cu el. Dintotdeauna mi-au plăcut păsările în diminețile de primăvară. Știau și ele cât de important este acest anotimp pentru plimbările unui scriitor despre care nu știe nimeni. Singur, cu un rucsăcel în spate, mi-am făcut drum prin pădure spre un loc secret al unui scriitor.”

© Cosmisian

Foto: 7-Themes

CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #6

CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #6

„Pauzele – iată aici un mare secret al scrisului. Cu cât scriu mai mult, cu atât mai mult simt nevoia să tac. Tăcerea unui scriitor este de departe cel mai prețios secret pe care îl dețin până acum. Pauzele și tăcerea sunt înscrise în sufletul meu. Scriiturile mele se nasc din îmbrățișarea tăcerii. Te întrebi acum ce am scris eu în timp ce tăceam? Mă voi destăinui. Se întâmplă în fiecare primăvară…”

© Cosmisian

Foto: 7-themes

CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #5

CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #5

„Au trecut câteva zile de când cauți să îmi înțelegi scriitura. Este seară și e devreme în primăvară. Simți și tu răcoarea ce se rostogolește pe podea spre picioarele noastre? Sper că nu te deranjează că am aprins câteva fărâme de lemn, cât să ne încălzească puțin, cât să îi ofere culoare șemineului. Recunosc că mă atrage sfârâiala cu care lemnul își captează privitorul, un sunet deloc înfiorător. Din toamnă până adânc în nopțile cu care primăvara se mai ține de răcoare privesc incandescența focului din șemineu. Mă liniștește și mă inspiră.”

© Cosmisian

Foto: 7-themes

CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #4

CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #4

„Ceva s-a întâmplat din acea zi, pentru că am simțit că sufletele ne aparțin. Sufletele care își aparțin au nevoie de timp pentru a se desăvârși sub misterul revenirii, acea primăvară neașteptată a vieții care te face să trăiești din nou. Când aceasta se întâmplă, uiți că Ioana are o viață pe care a adus-o cu ea până sub cireșul sălbatic, că tu ai o viață ale cărei detalii parcă nu mai contează. Încă. Și aceasta în cazul amândurora. Nu aș modifica nimic la acest punct, poate doar muzica ce îi însoțește pe noii mei protagoniști ai narațiunii.”

© Cosmisian

Foto: 7-themes

CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #3

CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #3

„Nu credeam că bărbații se pot îndrăgosti pe loc. Sau, de la prima vedere. Dintotdeauna am crezut că un bărbat ce se trezeşte cu inima pusă pe călătorit printre stele, din prima, sigur dă dovadă de superficialitate. Până în acea zi am crezut multe lucruri. Obișnuit să plantez gânduri în mintea personajelor, am fost înșelat de această libertate, o libertate care subjugă forța pe care o are complexitatea experienței umane. Iată aici o scenă în care personajele o iau înaintea autorului, frângând în el preconcepția nefericirii. Un bărbat care nu se poate îndrăgosti de o femeie ce îmblânzește primăvara este mai mult mort decât viu. Bine îi stă vieții să surprindă din nou și din nou cu renașterea naturii și a iubirii.”

© Cosmisian

Foto: 7-themes

CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #2

CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #2

„I-am rupt o crenguță nouă de cireș sălbatic, una compusă din floricele aglomerate. A cuprins-o cu degetele ei albe și subțiri. Ai urmărit dansul elegant pe care îl desăvârşeşte mâna unei femei când cuprinde primul buchet de flori din sufletul primăverii? Nu-i așa că este intimidant? Dacă nu s-ar fi mișcat de pe un picior pe altul, aș fi fost surprins admirând-o cu primăvara peste tot pe chipul ei. Balansul ei era suav, poate fără să își dea seama, imitând trecerea timpului.”

© Cosmisian

Foto: 7-themes

Mi-am propus să uit complet de păpădii, dar privirea ei nu mă lasă – XVII

Mi-am propus să uit complet de păpădii, dar privirea ei nu mă lasă – XVII

Îmi închideam ochii și o vedeam zburdând prin locurile înverzite din apropierea casei ei. Îi plăcea să alerge desculță pentru a simți răcoarea ce se ancorase la rădăcina covorului viu din acele ultime clipe ale nopții. Cu brațele ridicate se învârtea pentru a admira florile ce au acoperit crengile pomilor, care nu demult erau lipsite de înflorire așa cum arată sufletele oamenilor ce nu iubesc. S-a oprit în dreptul unei buburuze ce și-a sprijinit trupul lucios de o petală, dar nu pentru că se credea albină. A cuprins crenguța și a tras-o spre ea ca să pară că buburuza venea de bună voie spre năsucul ei. Tot așa crezuse și buburuza despre fată.

Mi-am deschis ochii și m-am scuturat din umeri și mi-am spus că nu am vreun motiv întemeiat să o las pe blânda făptură feminină să alerge liberă prin mintea mea. Știam ce se poate întâmpla, motiv pentru care mi-am ținut ochii deschiși, evitând chiar și să clipesc. O metodă ce ar fi dar rezultate bune dacă nu m-ar fi trezit încurcat de reacția ochilor mei, care au pierdut tempo-ul clipirilor și s-au blocat pe nota greșită a muzicii.

O vreme am crezut că o văd alergând prin imaginația mea chiar și atunci când am ochii deschiși, doar că ei au ales de la sine să permită lumii interioare să își aleagă propriul destin.

O priveam încă alergând în jurul casei, încântată de fiece fir de frumos ce se ridica din pământul crud al viselor. Iar florile nu mai erau făpturi ale parfumului ușor de identificat. Le-a luat puțin timp să împrumute din aspirațiile unor zmeie ce planau nestingherite pe deasupra imaginii create de veselia fetei.

Le atribuisem în trecut roluri ale libertății ce poate coexista cu creatorul lor numai în termenii unei sfori răsucite după încheietura lui, a omului, după propriile-i fire, ale sforii ce părea invizibilă, doar că astăzi zmeiele planau de bună voie în jurul fetei, chiar acolo unde parfumul părului ei se regăsea în cel al câmpului înflorit.

Te-ai întrebat cum poți mânui un zmeu ce nu-și menține plutirea fiind legat de mâna cuiva? Privirea mi-a stat fixată pe corpurile suspendate ale unor moriști de vânt scăpate libere, ca acelea din copilărie, făcute din hârtie glasată. Mi-am întins o mână pe cerul din mintea mea, din mintea ei, și am tras de una dintre moriști mai aproape de mânuța ei, pentru că a ei este mică, cu degete delicate. Și-a întins mâna tremurândă până i-a atins paletele despicate în perechi de două, egale între ele. Poate o atrage simetria, poate ea a născut-o în morișcă.

Venise și rândul meu să îi imprim moriștii mele o mișcare uniformă spre înaltul cerului, doar că viteza cu care se învârtea nu a făcut-o să se îndepărteze. Viteza cu care se rotea le-a împrumutat celor două zmeie portanța de care aveau nevoie pentru a o bucura pe fată.

Când mi-am coborât privirea spre locul tainic al înfloririi, chipul ei, aș adăuga, ea mă privea. M-a intimidat, aș recunoaște. Zâmbetul ei copilăresc este intimidant. Aș vrea să cred că acesta îmi va rămâne în privire chiar și atunci când pleoapele mele își revin și le redau ochilor mei contactul cu realitatea. Ochii ei erau ca ai unei îmbrățișări gemene, cuminți ca apa cristalină din munte care coboară lent spre vale, nefiind forțată să dovedească ceva. Mă privea și mă dezarma. Știam amândoi că acesta este rezultatul zâmbetului ei.

Am încercat să mă desprind de privirea ei, dar fără să se vadă acest lucru. La ureche purta o păpădie înflorită, galbenă ca incandescența unui suflet ce iubește. Culesese o păpădie cu o floare destul de mare, pe care nu am confundat-o cu o margaretă sălbatică. O confundasem pe aceasta cu o păpădie într-o altă primăvară, așa că acum nu am căzut în aceeași ignoranță.

Dacă mă intimidase înainte să o privesc în ochi, acum mă simțeam hipnotizat de galbenul intens, dulce-amărui, al păpădiei. Mi-am întins palma spre a ei, a fetei, poate pentru a-i stăvili tremurul născut de emoție, poate pentru a-mi masca dorința de a-i simți catifelarea ce și-a găzduit perfecțiunea pe momentul atingerii. Nu și-a îndepărtat mâna dintr-un motiv pe care nu îl cunosc. Ei îi dispăruse tremurul de emoție, mie mi-au alunecat degetele peste palma ei, de pe care am cules răcoarea sincerității.

Poate că timpul a trecut nefiresc de la acea atingere spontană, nu știu, dar păpădia de la urechea ei se maturizase pe alocuri, dând naștere unor fulgi de păpădie născuți din îmbrățișarea noastră. Doi visători, s-ar crede, pășesc spre o destinație comună, lăstari dintr-o salcie ce învăța să crească în mai multe direcții, și o făptură a devenirii, o fată ce încă mă privea, ce își avea sufletul ca o stea, o făptură a înfloririi, păpădia de care, și de aș vrea, nu pot uita.

Pentru cei care nu pot visa, afirm că mi-am propus să uit complet de păpădie, dar ea și-a îngemănat înflorirea de a mea, privirea ei curată, albă ca o stea. Mi-am propus să uit complet de păpădii, dar privirea ei nu mă lasă.

© Cosmisian

26 februarie 2023

Foto: C-ID

CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #1

CITATE DESPRE PRIMĂVARĂ DIN MANUSCRISUL „CIORNELE UNUI SCRIITOR TĂCUT” #1

„De această dată am ales să o cobor la nivelul personajului meu feminin, la nivelul perfecțiunii, nesigur fiind de reacția ei. Ar fi putut spune că am vrut să o împiedic să treacă de ea, de parcă primăvara putea fi cuprinsă cu mâna și oprită. Mi-a zâmbit prea puțin pentru că i-am adus primăvara la nivelul de la care îi putea asimila metafora. După ce a inspirat adânc, cu ochii ei clari ca cerul senin, mărginiți de sprâncenele ei subțiri și lungi, și-a ridicat privirea spre binevoitorul ei trecător, o privire ce trăda notele sublime ale înfloririi. O priveam fără a-mi lua ochii de la ai ei, lăsând creanga să își spună ultima replică din acest scenariu impus.”

© Cosmisian

Foto: 7-themes

„There are people who want to blow the wonder out of your life”

„There are people who want to blow the wonder out of your life”

I mentioned that the only person who knew about the multicolored creature I had seen outside my window as a child was an old lady who lived on the floor above my room. Her name was Maria, as are many mothers and grandmothers everywhere called.

A cup of tea, a cookie and a few hours spent with Grandma Maria and a healed soul afterwards. When she heard my childhood story, she laughed heartily. As a matter of fact, that creature had been an exotic bird her brother had brought that summer for a few weeks. It was gentle and didn’t really know how to fly, so she left it around the house.

Sometimes it would drop off the balcony, floating gently close to my window, from where she glided to my window’s opening. First by mistake, then because I whistled at her. When it got scared, it would fly up and sneak past the ajar balcony door. It happened a few times, but the impact it had on the entire imaginary spectrum of a little girl like me led to a real story. No one could confirm the story of the bird that only I had ever seen because the old lady kept it quiet. It was a bird smuggled into the country by her brother. A mere chance, a lifetime of struggling to find room for the wonder of childhood, blowing the miracle of dandelion fluff to others.

(Chapter One of the unpublisher Book ‘The Land of Everlasting Wonders’, Part One – A world that lacked the everlasting wonders is changing’)

© Cosmisian

„Fiicei mele, Perseida” – Cinci tablouri ce surprind minunea adusă în viața unei familii binecuvântate cu o fetiță

„Fiicei mele, Perseida” – Cinci tablouri ce surprind minunea adusă în viața unei familii binecuvântate cu o fetiță

Text publicat în Antologia Siono „Litere pe Fulgi de Nea” – 2021

din text:

„Într-o astfel de dimineață am ieșit cu toții în grădina din spatele casei, acolo unde îi plăcea soarelui să se ascundă iarna. Îi promisesem soției mele că într-una din diminețile însorite de iarnă îi voi face o surpriză, una pe care o pregătisem din primăvara anului trecut, atunci când nu știam că vom avea o fiică pe care să o ținem în brațe.

Zăpada nu se putea abține și sfârâia sub picioarele noastre. Aproape de tufele de aluni făcusem o ridicătură de pământ în care am plantat o mulțime de bulbi de ghiocei, făpturi desprinse din puritatea absolută a munților. Știam că soarele le va topi pătura de zăpadă, oferindu-și contribuția în materie de surprize. Ghioceii, inocenți până în adâncul ființei lor, vor fi tentați să verifice dacă le-a venit vremea înfloririi. Iată, dimineața înfloririi le-a făcut loc în sânul familiei noastre, devenind astfel prima grădină suspendată de ghiocei.

Perseida, aflată în brațele mamei ei, acum de trei luni și opt zile, privea veselă spre peticul înălțat de pământ. Cele câteva floricele de ghiocei se chinuiau să se sprijine de gulerele albe din petice de zăpadă. Ne-am aplecat spre singurul firicel înflorit, l-am rupt cu apreciere pentru sacrificiul pe care îl făcuse pentru noi, așezându-l cu grijă în palma micuței mele comori. A privit spre albul petalelor de ghiocel ce îi imita culoarea pielii, a gângurit veselă, apoi a dus floarea spre guriță. O atinsese cu nesiguranță cu buzele, umezind-o.

Prima floare din viața ei a fost un ghiocel ce și-a oferit parfumul din mijlocul unei grădini suspendate de ghiocei. Îl plantasem pentru soția mea, și-am ajuns ca împreună să îl oferim fiicei noastre în cea mai frumoasă dimineață a înfloririi. Petalele acestuia, atinse de gurița Perseidei, au devenit buzele pure ale unui anotimp născut din albul desăvârșit al iernii. L-am păstrat în secret, uscat între foile unei cărți cu poezii pentru copii, ca simbol al celui de-al doilea culoar format în inima fetiței mele. Păsări, ghiocei…”

© Cosmisian

Link Util

Cosmisian în Agora Artelor Nr. 11, decembrie 2022

Cosmisian în Agora Artelor Nr. 11, decembrie 2022

Cu deosebită încântare vă împărtășesc un text din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, pe care, cu amabilitate, Agora Artelor l-a găzduit alături de alte bucurii literare.

XLI. Când îmi citești manuscrisele, mă poți citi dincolo de secretele pe care le tăinuiesc

Toamna își face simțită prezența prin parc. Oare eu de cât timp mă plimb pe singura alee pe care o are acesta? Aerul răcoros de seară m-a distras cât să nu remarc că toamna și-a adus întregul alai, cu lecțiile învățate de anul trecut. Un felinar cu mai multe brațe, nu știu câte, străjuia stropii mici de ceață ce se certau pentru o particulă de grund de pe bănci. Le spusese cineva că ruginiul este culoarea preferată a toamnei, doar că de la amețeală au confundat pastelul eșarfei pe care Toamna o împrăștie prin parc cu scândurile ce se dau surorile anotimpului.

Felinarul acesta avea și el un frate, poate chiar doi. Spun asta pentru că, privindu-l, nu părea să se simtă singur. De ce îmi plac mie felinarele? Privindu-le, mă simt inspirat. Mă fac să mă gândesc la toamnă, sau la parcuri cu bănci ce țin noaptea de picior. Pe cititoare nu am întâlnit-o niciodată seara. Ciclicitatea cu care ne întâlneam o făcuse pentru mine o ființă a zilei, a luminii, ce îi permitea să citească. Îmi scăpase din vedere că noaptea este cea mai bună parte a zilei pentru lectură, poate în aceeași măsură în care este și pentru mine, scriind.

Înclin să cred că este mai ușor să dansezi pe o muzică interpretată de o orchestră ce și-a netezit drumul spre perfecțiune în ascuns, decât actul solitar de a crea muzică. Sunt un scriitor solitar, unul care nu își lasă din mână penelul de față cu un cititor. Un act egoist, ar spune mulți. Am învățat să scriu singur mult mai târziu decât am fost învățat în copilărie, ajutat fiind. Mi-am redefinit scrisul pe vremea când litera devenise sufletul cărților pe care le citeam cu foame și respect.

Pe cititoarea misterioasă, acum posesoarea pe ascuns a unui manuscris din sertarul tăinuit în biroul făcut de tatăl meu, o văzusem pe o bancă. M-am apropiat de ea, surprins. La fel fusese și ea, pentru că a ascuns în geantă o carte de îndată ce m-a văzut. Am salutat încântat de revedere, am luat loc aproape de ea și ne-am întins la vorbă. Aveam senzația că mă știa mai bine decât ar fi trebuit. Dusese conversația noastră spre ceva ce se născuse într-un manuscris despre o ființă a regăsirii, Irette. Scrisesem despre ea, scrisesem despre mine, scrisesem despre o multitudine de copii ce se reîntregeau cu o parte a lor din viitor, înstrăinată de traume ascunse. Aș fi bănuit-o de puterea de a-mi citi secțiuni ale minții, dintr-acelea care păstrează sufletul manuscriselor.

Ne-am oprit la bucuria pe care o dă lectura. Amândoi eram ca niște biblioteci cu două picioare și un suflet flămând. Pasiunea pentru lectură m-a determinat să învăț să scriu din nou, folosind numai cerneala născută din amprenta mâinii mele. Gândindu-mă la acele vremuri, am fost tentat să îi citez un paragraf din manuscris, dar am făcut-o cu delicatețe, pozând într-un simplu povestitor. Eu nu știam că îmi citise manuscrisul, ei îi era mult mai ușor să se îmbrace cu puritatea unei pagini care nu văzuse până atunci cerneală.

„Copilăria^[1] mea a fost o aventură verde a paginilor pe care nu le scrisese nimeni. Mi-a luat mult timp să înțeleg rolul prafului de așteptare, dar când am văzut cum paginile vechi ce foșneau zgomotos, dar lent, își trădau înscrisul uniform desprins de pe degetele mele, am apreciat tunelul verde ce mă ascundea până și de mine însumi.

De departe, scrisul ce se contura părea unul banal, dispus ușor neuniform. Dar, de aproape, fiecare linie purta amprenta mea, de parcă cineva a strâns cu răbdare un ghem al liniilor ce constituiau amprenta palmelor mele, apoi le-a folosit pentru a scrie.

Ai văzut vreodată un mosor din care se desfășura gradat un fir de amprentă prins de penița unui scriitor nevăzut? Copilăria mea a fost o coală nouă de sugativă pe care am scris la lumina kiriannelor. Liniile se topeau parcă pe paginile vechi, îngălbenite, absorbite lent. Mi-am privit palmele. Dispăruseră linii de mine însumi. Eram eu însumi o formă de scriitură”, i-aș fi spus, dar mă temeam că ar fi dori să afle despre kirianne, motiv pentru care am tăcut și am savurat în secret senzația pe care o adusese punctul la care ajunsese conversația noastră.

Luna se furișa pe creștetul felinarului pentru a-l ajuta să ne facă să uităm de trecerea timpului. Noaptea nu se grăbea să cedeze loc, îngrămădindu-și trupul rece aproape de noi. Eram prea prinși în lumea noastră ca să ne gândim că timpul nu încetinește noaptea doar pentru că ne plăcea să ne privim în suflete, fără prea multe cuvinte. Eram amândoi oameni ai literei, susținându-i trupul zvelt de ambele părți. Ne erau suficiente necuvintele.

Mă simțeam ca un scriitor care, deși nu și-a făcut publice toate scriiturile, este cunoscut de o ființă a lecturii. Era de înțeles, o văzusem cu degetele așezate pe albul finalului de capitol. Eram și eu, în cele din urmă, un fel de carte pe care nu o scrisese nimeni, dar care abundă în povești, croită dintr-un singur fir al narațiunii. Mă putea citi dincolo de secretele pe care le tăinuiam.

---

^[1] Kirianne  „Acordeonul de pluș, Irette și kiriannele”, Manuscris

cosmisian_agora_artelor11_2022Descarcă

Textul și-a făcut loc în Nr. 11 din decembrie 2022 al Revistei Agora Artelor.

13 ani de Cosmisian pe WordPress

13 ani de Cosmisian pe WordPress

Joi, 12 ianuarie 2023 am fost anunțat de WordPress că am împlinit 13 ani de blogging. Cum au mai trecut anii! Sunt încă aici chiar dacă nu am fost perseverent cu postările mele, iar acest lucru nu are nicio legătură cu scrisul. Ce pot spune despre cei treisprezece ani?

Aș spune că sunt surprins de frumosul pe care mi l-a adus scrisul. Mă mir că încă scriu, mă surprinde direcția în care a luat-o scrisul. O simplă joacă a ajuns să prindă culoare, formă și copertă. Există o satisfacție anume în acele minute în care scriu, iar acest lucru m-a făcut să scriu și să tot scriu.

Scrisul este o ființă din cerneală care nu are nicio relevanță fără cititor. Vă sunt recunoscător că v-ați oprit pe pagina mea să citiți puținul meu. Fără scris mi-ar fi imposibil să știu ce poate naște gândul, fără cititor nu aș cunoaște lumea pe care o formează cuvintele.

În următorii ani vor urma câteva titluri inedite. Vă țin informați.

Cosmisian pe Cărturești – aici!

Mouelle Roucher – aici!

Lucette & Mariette – aici!

Toamna este o ciornă rescrisă – aici!

Îmbrățișări!

© Cosmisian

Din „Ciornele unui scriitor tăcut” – Iarna

Din „Ciornele unui scriitor tăcut” – Iarna

„Mi-ai cerut ceai, ceai de lavandă culeasă de noi din lanurile parfumate ale plimbărilor de seară. Ți-am deschis ușa, privindu-te pas cu pas cum pășești stingher spre tocul ușii. Te-ai sprijinit de el, apoi ți-ai întins o palmă pentru a mă susține. M-am aplecat spre piciorul tău drept, înghețat de la umbra pe care o lăsase Luna pe zăpadă. Ea ți-a însemnat drumul spre mine, dar ți-a furat din căldura tălpilor. Soarele i-a lăsat lunii semne ale iubirii, iar tălpile tale formau literele cu care pădurea îi vorbea Lunii. Oare Luna ne știe dorul pe care lacrimile îl maschează în sânul dimineților reci de munte?

Mi-ai arătat Luna. Iarna o vedem adesea uitând să își ascundă prezența. Efortul ei de a-și întâlni iubirea este de înțeles, chiar și atunci când Soarele pare a ignora oftatul rece al iubirii. Luna își fardase fața cu mult argintiu. Ți-am așezat pe piept lumina ei, pe galaxia pieptului tău, acolo unde și soarele și-a așezat zâmbetul. Oare Luna ar putea să-și întregească neforma pe pieptul tău, acolo unde noaptea se crede sărutul ce armonizează șoaptele de iubire?”

(Din Cap. X „Când îmi rescriu ciornele, în ochii tăi văd întreaga noastră iubire”)

Crampeiedesufletblog despre „Toamna este o ciornă rescrisă” de Cosmisian – Recenzie

Crampeiedesufletblog despre „Toamna este o ciornă rescrisă” de Cosmisian – Recenzie

Link spre sursa acestei recenzii aici: RECENZIE

„Cosmisian are un stil aparte, pe care reușești să îl dibuiești întotdeauna încă de la primul cuvânt citit. Are darul de a da un sens nou lumii, de a îmbrăca totul în poleială aurită, de a ridica metafora la rang de artă, de a te face să vezi lumea dintr-o perspectivă nouă: ce a artistului îndrăgostit de litere sau a omului de Litere transformat în pictor. Trebuie să recunoaștem că, citindu-l, toate simțurile ni se activează, ca în cazul unui tablou, pentru că el meșterește pictopoezii, întoarce în așa fel cuvântul scris încât acesta se golește de semnificația sa inițială și capătă noi înțelesuri. La fel ca Iv cel Naiv, și Cosmisian adoră să își ofere el însuși un dicționar de cuvinte vechi, dar cu miriade de alte semnificații. Ca într-un dans printre cuvinte, în care te rotești la infinit, fără pica însă învins de rotația continuă, căci te cuprinde doar magia picturii de cuvinte, așternute cu pană măiastră pe hârtie.

Toamna este o ciornă rescrisă se poate citi toamna, așa cum îi spune titlul, dar, la fel de bine, se poate lectura în orice perioadă a anului. Este un cadou minunat, care bucură sufletul și mintea în egală măsură, un regal de trăiri, emoții, sentimente, grupate într-o formă perfectă de semnificați și semnificanți, așa cum frumos învățam la cursurile de lingvistică. Este un volum aș spune puțin  atipic, pentru că reunește proza și poezia între filele sale, dar care se completează extrem de frumos, într-o formă aproape intimă, în care cuvintele capătă un soi de lirism, iar versurile substanța prozei. La fel cum „toamna dă impresia că există lirism în căderea frunzelor”, și Cosmisian lasă impresia că despre toamnă se poate scrie la nesfârșit, că se pot relua poveștile la infinit, ca într-un zbor lin al frunzelor către pământ. Volumul acesta poate fi văzut clar ca o ars poetica în forma sa cea mai pură, în care scriitorul se contopește cu frunza, iar cuvântul devine una cu frunza ce așterne covoare multicolore pe lutul înghețat al literaturii:

„Toamna este o ciornă rescrisă. Eu toamna scriu cel mai bine. Te întrebi adesea cine sunt. Sunt un trecător pe care ploaia și vântul l-au pictat cu frunzele ce se credeau fiicele toamnei. Sunt ciorna pe care toamna se rescrie.”

TOAMNA ESTE O CIORNĂ RESCRISĂ SAU NAȘTEREA METAFOREI DIN FRUNZE RUGINII

Cosmisian pictează toamna pe hârtie, așterne emoția în starea ei cea mai pură în cuvinte de o frumusețe aparte. Adună la un loc texte, povestiri, gânduri (și m-am bucurat să regăsesc aici fragmente din Lucette și Mariette) care au toate în centru un personaj de top: toamna, cu tot ceea ce are aceasta de oferit. Poate un pic de bucurie, iubire, căci dragostea se simte în toată plinătatea ei toamna, poate un strop de melancolie, de nostalgie, de transformare a florilor în petale ruginii, ce umplu pământul asemenea unui covor:

„Septembrie este o înfășurare de deveniri. Cu toții și-au dorit să înflorească, crezând că înflorirea este apogeul devenirii. Septembrie este o surpriză pentru aceștia. Cu privirea înmuiată în praf de toamnă, Septembrie și-a aruncat peste umeri, indiferentă chiar, eșarfa frunzic-ruginie împletită aseară la marginea unei păduri. Septembrie privește finalitatea diferit. Când florile își pierd petalele, crezând că și-au pierdut frumusețea, efemeră ce e drept, semințe de toate formele și culorile își croiesc drum spre o moarte sigură.”

Și totuși, dincolo de tot, este speranța renăscută. Din Toamnă, se naște și speranța. Ca să nu fie lăsat totul în așteptare, „fluturii de ploaie” își întind zborul peste toate. Iar în nori, își au sălașul ființe cu „plutiri nesuspendate, care caută să își sprijine suflarea pe vârful munților”. Iar negrul nu e o non culoare, ci stare, ca „o etalare fractală ce și-a originat fractalul nelimitării spre o redefinire”. Iar din toate acestea, renaște ființa mai puternică, mai plină de sevă, de sămânța creației, mai încărcată de vitalitate în ciuda tuturor căderilor:

„Eu renașc din propria sfâșiere, renasc dintr-o amnezie naivă, așteptându-te din nou. Nu te gândi că îmi voi mai lăsa verdele să-și cadă visarea și năzuința într-o pală stingere fără inimă. Voi umple viețile trecătorilor cu ruginiul meu multicolor într-o expoziție unică. Mă voi ridica în vânt și-l voi face auriu.”

Practic, prin acest volum, Toamna este o ciornă rescrisă, Cosmisian traduce toamna folosindu-se de penelul său aurit. O dărâmă până la temelii, cu tot ceea ce semnifică aceasta, o duce la increat, doar pentru a o naște din nou, cu o mai mare forță. Se folosește de lună, de frunze, de fructul zemos, de noapte, de iubire, de tot ceea ce e necesar pentru a readuce la viață anotimpul cel mai încărcat de sublim și poezie. Și o face în cel mai frumos mod cu putință, extrem de liric, de melancolic, de creativ. Pur și simplu ia cuvintele și se joacă cu ele, creând o feerie de senzații și emoții:

„Am pieptul plin de frunze căzute

Ziua e un vârtej ruginiu

Pământul vrea pustiu„

Nimeni n-are curaj să-l acuze

Și vrea o eșarfă pastel

Din frunze scăldate

De pe-al pomului spate.”

DATE DESPRE CARTE:

• Titlu: Toamna este o ciornă rescrisă
• Autor: Cosmisian
• Editura: Castrum de Thymes
• Anul apariției: 2022
• Număr de pagini: 108
• Stele pe Goodreads: 5/5

Cartea o puteți găsi și voi aici.”

cosmisian_-toamna-este-o-ciorna-rescrisa-e28093-recenzie-e28093-crampeie-de-sufletDescarcă

MARIETTE – Muza și Inspirația lui Jules Verne – fragmente audio

de Cosmisian

Ascultă fragmente din Mariette aici https://youtu.be/5_odvMY1Ow0

MARIETTE – Muza și Inspirația lui Jules Verne – fragmente audio

Unele povești se scriu strunind blând cuvântul, altele pot prinde glas sub perfecțiunea lecturii unei actrițe precum doamna Nathalie Marga Luca Z.

Câtă recunoștință le port eu Editurii Siono pentru publicare, doamnei Nathalie pentru o extraordinară lectură și vouă, celor care aleg să asculte, aleg să citească întreaga poveste!

Cartea poate fi achiziționată de la Editura Siono – vezi link.

Nu uitați să vă abonați la Canalul Nathaliei 

© Cosmisian

Recenzie: „MARIETTE – Muza și inspirația lui Jules Verne”, de Marina Costa

Recenzie: „MARIETTE – Muza și inspirația lui Jules Verne”, de Marina Costa

MARIETTE – Muza și inspirația lui Jules Verne
de Cosmisian
192 pagini
Editura Siono, 2022
ISBN 9786306509027

Cosmisian este unul dintre scriitorii români contemporani cu o voce și un stil proprii, ușor de distins, transformând cuvintele în muzică fără note și literatura într-o nouă artă. Își denumește stilul neoproză smart emotional și mărturisește public: „Metafora este Sublimul tradus pe înțelesul meu”.

Într-adevăr, în toate cărțile sale de până acum („Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp”, „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”, „Toamna este o ciornă rescrisă” și cea pe care o recomand în prezent), dacă ar fi așezată altfel în pagină, proza sa poate deveni ușor poem epic în vers alb, iar emoțiile autorului, redate astfel încât să rezoneze direct în sufletul cititorului, sunt întotdeauna prioritare față de acțiune.

Am găsit, în „Mariette – Muza și inspirația lui Jules Verne” alte două trăsături comune cu cele două romane care au precedat-o, pe lângă cele enumerate mai sus: toate trei au un personaj principal cu un nume de rezonanță franceză și toate trei pun dragostea în prim plan, însă fiecare dintre ele o altfel de iubire cu turnuri misterioase, izvorâtă din alte aspecte existențiale care constituie excepții la cotidianul cu care suntem obișnuiți.

Prefața este semnată de scriitoarea Petruța Petre, care afirmă că povestea este un labirint cu surprize. Într-adevăr, principala surpriză este tehnica de povestire. Pe lângă metaforele ce transformă povestea în poezie, sau poate chiar într-o magie a vorbelor, naratorul practică metareferința, intervenind în poveste, împreună cu Firul Narațiunii, personificat – sau, uneori, aceștia doi se mulțumesc să asiste la desfășurarea acesteia:

,,M-am abținut cu greu să nu intervin. Cu toții știm dacă Naratorul îi permite Firului Narațiunii să intervină pentru a-și salva personajele, doar pentru c-ar putea să le schimbe destinul.”

M-am adâncit în lectură, curioasă să înțeleg legătura dintre fetița cu două codițe la fel, pasionată de cărțile lui Jules Verne, și scriitorul căruia se pare că i-a devenit muză, plus rolul personificărilor Firului Narațiunii și Naratorului. În paginile cărții, realitatea se împletește cu visul, în noi incantații magice, implicând un manuscris tainic al lui Jules Verne, o călimară cu cerneală, un joc vechi de șah și un dans subtil între prezent și trecut, între România și Franța:

„Nimeni nu știe cum părinții fetei au ajuns în posesia unei călimări, a tablei de șah și, mai presus de orice, cum de în familia lor s-a născut o fetiță cu codițe, un soi de Colier despre care Manuscrisul 66 era plin. Chipul ei era ca revărsatul Neașteptării.”

Mariette este o fetiță cu două codițe la fel… doar că ea nu este la fel ca ceilalți, ci suferă de Sindromul Down. Se joacă, citește, îi place șahul, o fascinează poveștile și aventurile… dar, când se îmbolnăvește, doctorilor le este greu s-o ajute. Pe unii nu-i interesează, pe când alții recunosc direct că încă nu se cunosc suficiente detalii despre acest sindrom, care să poată fi aplicate în cazul ei. Și totuși, părinții ei o iubesc și se zbat pentru ea, iar, de peste timp, scriitorul pe care îl admiră ea cel mai mult, un om care, la vârsta copilăriei, s-a confruntat cu altfel de discriminări și necazuri, dar o poate înțelege, îi trimite o vibrație în ajutor…

Lumea noastră este mai frumoasă cu cartea despre Mariette, așa cum lumea părinților ei era mai frumoasă cu fetița cu codițe… Vă las să-i descoperiți misterele prin lectură!

__________________

_______________________________________________

Recenzie scrisă de Marina Costa, a cărei recomandări de carte mi-a adus și mie, autorul, o lumină nouă asupra propriei cărți.

https://solpicador.wordpress.com/

#autoriromani #autoriromanicontemporani #scriitoriromani #scriitoriromanicontemporani #cosmisian #mariette #recomandaredecarte

O nouă carte la Orizont: „Ciornele unui scriitor tăcut”

O nouă carte la Orizont: „Ciornele unui scriitor tăcut”

44. Amprente lăsate de cititori pe sufletul cărților

„Unul dintre cele mai deosebite lucruri când vine vorba de manuscrise este tăcerea. Cărțile se scriu în tăcere, manuscrisele se citesc pe ascuns, iar acest lucru este ca o noapte pentru stele. Cei care adorm prea devreme, care nu privesc niciodată spre înaltul cerului, nu realizează că noaptea, oricât de densă ar fi, niciodată nu va putea ascunde lumina, oricât de departe ar fi ea de lumea noastră. Orice scriitură are nevoie de o noapte densă pentru a-i fi rupte legăturile cu limitarea pe care o are de la însuși scriitorul.

…

Mi-am ceruit paginile ca să le feresc de disiparea cuvintelor, poate și pentru că nu le vedeam ca posibile cărți. Le-aș fi lăsat prizoniere ale trecerii timpului, avându-le sub protecția unui birou cu o varietate surprinzătoare de a tăinui scriituri. Sau, dacă ar fi să fiu onest, acest birou era o mașinărie a timpului pe care a inventat-o tatăl meu pentru a transporta mintea fiului lui într-un viitor cu care să se potrivească mai bine. Cea mai înșelătoare ființă este încrederea. Îți oferă siguranță în cel mai convingător fel. Te face să nu te gândești niciodată că ai putea ajunge la cititor, seducându-te să îți oferi ciornele pe care doar tu le știai, unei creaturi, aparent inofensive, numită hârtie. Ai crezut că albul ei înseamnă tăcere, că tu scrii și hârtia va deveni la fel de tăcută precum ciornele cu care erai tu obișnuit. Și a făcut asta o vreme, două, un timp ce părea nesfârșit.”

Publicare estimată pentru primăvara lui 2023

© Cosmisian

Metafora este Sublimul tradus pe înțelesul meu

Metafora este Sublimul tradus pe înțelesul meu

7033899-nebula-wallpaper.jpgDescarcă

Metafora este Sublimul tradus pe înțelesul meu

© Cosmisian

Ecouri – De când a devenit omul o ființă literară

Ecouri – De când a devenit omul o ființă literară

– Am ajuns!, a strigat Amelia încântată.

– Nu te apropia de marginea stâncii, te prefer întreagă. Așteaptă-mă să urc și eu.

S-a apropiat de gulerul muntelui, a privit cu palma deasupra ochilor, de parcă ar fi vrut să se ferească de soare, apoi a strigat cât a ținut-o aerul din piept. Credea că suntem singuri. Nu știam că deasupra noastră locuia o creatură solitară a munților, adormită de cine știe de cât timp. Amelia o trezise, sau o speriase atât de tare încât a strigat cum nu ne așteptam de tare. Strigătul ei s-a înfășurat de brațele strigătului Ameliei, auzindu-se tot mai încet, tot mai departe, pe măsură ce se îndepărta printre crestele munților din față.

Pe noi ne-a derutat acest spectacol al vocilor luate la întrecere spre orizont. Când am ajuns pe platoul unde era Amelia, aceasta își pierduse glasul. Îl luase ființa din inima mulților. Am rămas câteva minute nemișcați, sperând în întoarcerea celor două făpturi rătăcitoare.

De când a devenit omul o ființă literară, pe ascuns i s-a strecurat în suflet o făptură din munți, o singuratică ce domnea liniștea dimineților cu nori. Unii i-au spus ecou. Cine s-ar fi gândit că o asemenea făptură își dorea să vadă lumea omului, cea din interior, cea din exterior…

Amelia se lupta cu ecoul pe ascuns fără a spune cuiva ce i se întâmplase pe munte. Cât și-ar fi dorit să îmblânzească ecoul din ea, pentru că unii oameni, dragi ei, o ajungeau cu vorbele până în inima ecoului. Lor le răspundea cu aceeași tonalitate, cu aceeași nuanță în sufletul cuvintelor. Au fost și dintr-aceia ce i-au rănit sufletul, făcându-i ecoul interior să îi zăpăcească mintea cu tot felul de scenarii. Ce și-ar fi dorit să poată să-și țină ecoul interior în frâu.

Când îi vorbești femeii-ecou să te aștepți să reacționeze. Nu îți poți striga intriga în fața ei. Ea face ca munții să se simtă întregi. Cum crezi că te va face ea să privești orizontul?

© Cosmisian

Toamnă devreme, toamnă târzie

Toamnă devreme, toamnă târzie

Toamnă devreme,
Toamnă târzie,
Frunze culese de noi împreună,
Păstrate la uscat din copilărie,
Amintirile acestea se adună,
Toamnă devreme,
Toamnă târzie,
Secretele unui anotimp ce suspină.

Frunze căzute,
Frunze-n visare,
Toamna e anotimpul deplin
Șoapte menite să respire.
Frunze căzute,
Frunze-n visare,
Plimbările ascund ce-i sublim.

Ramuri golite,
Ramuri desfrunzite,
Băncile-s pline de vise stinse,
Trecătorilor-s subit trezite,
Gândurile le sunt izgonite,
Ramuri golite,
Ramuri desfrunzite,
Doruri în cuvinte-s șoptite.

Noapte senină,
Noapte lumină,
Luna devine din nou o femeie,
Al iubirii mister și cheie,
Se plimbă cu tine de mână,
Noapte senină,
Noapte lumină,

Ploile răcoroase,
Ploile dese,
Recele ne ajunge până la suflet,
Ne dorim iubiri mai dese,
Dorurile nu au răsuflet,
Ploile răcoroase,
Ploile dese,
Toamna iubirea noastr-o țese.

© Cosmisian

„Toamna este o ciornă rescrisă” – Editura Castrum de Thymes, 2022

Iubesc toamna

iubesc vântul rece pe care îl inspir
cu tot cu anotimpul ce l-a născut,
iubesc frunza ce se așteaptă să fie luată acasă,
pentru a se face una cu pagina ce i-a fost cândva mamă,
iubesc şi păsările,
zgribulite în așteptarea liniștii,
iubesc roua ce se crede ploaie,
sperând să cadă pe buzele trecătorilor
cât să le purifice gândurile.
Iubesc toamna.

Cartea poate fi comandată în Precomandă de la edituracastrumdethymes@gmail.com, urmând ca linkul de comandă să fie adăugat aici, acolo, pe oriunde toamna își lasă frunzele.

Prefața,
semnată de doamna Veronica Balaj

Mulți cititori s-au obișnuit deja cu stilul exersat de Cosmisian, atât de aparte și de personal, încât îl recunosc din prima clipă. Autorul se înscrie în rândul creatorilor de literatură care-și impun să fie particulari prin stil. Mai ales prin stil. Exercițiu pretențios de altfel. Le stil c’est moi, spunea Flaubert. Iată că și de astă dată, noul volum semnat de Cosmisian „Toamna este o ciornă rescrisă”, se înscrie pe linia metaforică. Subtilitate și ingeniozitate, tonalitate dorită și împlinită.

Cartea se pare că se vrea un fel de carte deschisă, la care se pot adăuga și alte texte, despre o toamnă viitoare. Un șir de stări construiesc imaginea unei toamne trăite acum, adiacentă prezentului, dar care, firește, posedă nebiruita forță a naturii și, ca atare, va reveni. Sugerarea unei continuități cu valoare de lege nu lasă totuși loc plictisului. Este un déjà vu, cum precizează și titlul uneia din însemnări. Ideea de anotimp se repetă doar în calendare, însă în scrisul poetic nuanțele intervin tulburător, dând contur unui nou, mereu nou anotimp. Toamna capătă în acest text o mantie specială, așa cum autorul o vizualizează. Poate anul viitor va fi de altă culoare, cu alt miros, dar cu același sens de neschimbat: repetabilitatea. Adică, însăși existența.

Toamna este o ciornă rescrisă, dacă e să redăm doar una din nenumăratele definiri pe care le aduce Cosmisian în calea toamnei. Frunzele, copacii, luna, aerul de calmă atingere sufletească, desenează un ambient în care, iubirea, încropirea unei iluzii, sau a unei veritabile idile se potrivește perfect. Iată câteva secvențe care susțin afirmația: Spatele toamnei se arunca în vânt, frunze ruginii pe care Andrei de cele mai multe ori căuta să le urmărească… Una dintre frunze a căzut mai întâi pe basca vișinie a fetei, atingându-i părul negru… Toamna esteatrasă ingenios de autor să intre în jocul lui imaginativ: O întâlnire misterioasă, parcă desprinsă dintr-un capitol nescris din cartea pe care o citea fata…

Dar, în câte feluri nu poate fi preschimbată toamna!E o adevărată magie: Toamna este ca o corabie ce plutește pe valurile de nori, un fel de ocean cu susul în jos, iar ultima frunză este o ancoră ce ține timpul în loc. Admirabilă imagine a unei toamne proprie scriitorului, pe care însă, ne-o putem însuși fără nici un prejudiciu. Textul ne dă dezlegare spre coloraturi ideatice, particulare.

Toamna este prezentată de autor nu doar imagistic, ci și acustic. Fiecare anotimp își are sunetul său astral perceput de noi, pământenii, la cote speciale, adoptate de chiar structura noastră interioară. Așadar, o toamnă fără ploi, n-ar fi de văzut, întâlnit, închipuit, fie măcar și pentru faptul că pianul sună altfel în serile ploioase, cum ne asigură Cosmisian, creatorul unei toamne ideatice, fabuloase, acroșante și deloc ternă, mofturoasă sau apăsătoare. Până și norii o salvează de acest pericol. Toamna văzută și simțită de autor trebuie să fie fermecătoare, misterioasă, plină de înțelesuri profunde. Face parte din existența lui, a noastră, a pământului întreg. Este o secvență din farmecul acestuia și al vieții, într-o derulare care nu lasă loc dezolării, ci dimpotrivă, unei încrederi care poate să ne fie sprijin.

Precum pădurea, care își are secretele sale în a reînvia, fantezia aleargă, aleargă, și frazele ne fură… Ne-au răpit, nu ne putem opri. Păduri, cascade, întrebări existențiale ce ne farmecă așa cum își propune autorul: Greu de crezut că o cascadă își poate sprijini căderea pe culoarea verdelui proaspăt al unei dimineți ce îngână culoarea apei, ce împrumută gustul desăvârșit al acesteia...

Și fantazarea declanșată de iubirea pentru toamnă, face volute de neoprit: M-am întrebat adesea de ce foșnetul frunzelor nu este auriu în bătaia blândă a soarelui.

Sinestezia sunet, lumină, culoare vine de la sine, ca un dat al naturii. Soare, clocot de ape, foșnet de frunze arămii… O toamnă prin care ne putem pierde pașii ca într-o visare alintătoare.

Departe de toamna bacoviană, toamna cosmisiană este o vitalitate impregnată cu o altă expresie, cu dorința subtilă de zbor peste tărâmuri și vreme. Este sugestia asimilării frumuseții ascunsă în culorile toamnei. Este bucuria că poți primi și înțelege frumusețile lumii ascunse într-o frunză, un nor, un munte, un copac.

Nota meditativă nu distorsionează câtuși de puțin starea de adorație: Am luat o piatră în mâna dreaptă și i-am simțit dorul de plutire. Am întrebat distanța dintre nori și dorul meu și am aflat cum pot stăvili dorința de zbor a pietrei.

Textele prozo-poetice sunt urmate la finalul cărții de câteva poeme, desigur că și acestea sunt inspirate de toamnă. Am putea conchide că întreg excursul literar încheagă un șir de imnuri închinate nu trecerii sau decrepitudinii prin schimbarea culorilor naturii sau prelungirea orelor de noapte, ci mai degrabă, cum am mai subliniat, închinate bucuriei că toamna poate fi inspiratoare de mister și farmec, revenind în fiecare an, deși de fiecare dată pune capăt unui capitol din trecerea vremii.

Frumos poeticește o spune chiar autorul: Toamna e ca un duet cântat într-o limbă pe care nu o înțelegi.

Veronica Balaj

O nouă carte „Toamna este o ciornă rescrisă”

TOAMNA ESTE O CIORNĂ RESCRISĂ

Toamna! Anotimpul meu favorit, cel în cadrul căruia mi-am descoperit cel mai adesea sursa de inspirație. Am scris proză scurtă, am scris versuri și am rămas cu un gust deosebit pentru acest anotimp. Tot toamna am început cele mai multe cărți, unele publicate acum. Deși pare un anotimp al decăderii, toamna este o primăvară în oglindă. Toamna este un anotimp care nu se termină niciodată!

În foarte scurt timp, într-o ediție specială, cartea „Toamna este o ciornă rescrisă” va fi publicată.

© Cosmisian