Cosmisian în Agora Artelor Nr. 11, decembrie 2022
Cu deosebită încântare vă împărtășesc un text din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, pe care, cu amabilitate, Agora Artelor l-a găzduit alături de alte bucurii literare.
XLI. Când îmi citești manuscrisele, mă poți citi dincolo de secretele pe care le tăinuiesc
Toamna își face simțită prezența prin parc. Oare eu de cât timp mă plimb pe singura alee pe care o are acesta? Aerul răcoros de seară m-a distras cât să nu remarc că toamna și-a adus întregul alai, cu lecțiile învățate de anul trecut. Un felinar cu mai multe brațe, nu știu câte, străjuia stropii mici de ceață ce se certau pentru o particulă de grund de pe bănci. Le spusese cineva că ruginiul este culoarea preferată a toamnei, doar că de la amețeală au confundat pastelul eșarfei pe care Toamna o împrăștie prin parc cu scândurile ce se dau surorile anotimpului.
Felinarul acesta avea și el un frate, poate chiar doi. Spun asta pentru că, privindu-l, nu părea să se simtă singur. De ce îmi plac mie felinarele? Privindu-le, mă simt inspirat. Mă fac să mă gândesc la toamnă, sau la parcuri cu bănci ce țin noaptea de picior. Pe cititoare nu am întâlnit-o niciodată seara. Ciclicitatea cu care ne întâlneam o făcuse pentru mine o ființă a zilei, a luminii, ce îi permitea să citească. Îmi scăpase din vedere că noaptea este cea mai bună parte a zilei pentru lectură, poate în aceeași măsură în care este și pentru mine, scriind.
Înclin să cred că este mai ușor să dansezi pe o muzică interpretată de o orchestră ce și-a netezit drumul spre perfecțiune în ascuns, decât actul solitar de a crea muzică. Sunt un scriitor solitar, unul care nu își lasă din mână penelul de față cu un cititor. Un act egoist, ar spune mulți. Am învățat să scriu singur mult mai târziu decât am fost învățat în copilărie, ajutat fiind. Mi-am redefinit scrisul pe vremea când litera devenise sufletul cărților pe care le citeam cu foame și respect.
Pe cititoarea misterioasă, acum posesoarea pe ascuns a unui manuscris din sertarul tăinuit în biroul făcut de tatăl meu, o văzusem pe o bancă. M-am apropiat de ea, surprins. La fel fusese și ea, pentru că a ascuns în geantă o carte de îndată ce m-a văzut. Am salutat încântat de revedere, am luat loc aproape de ea și ne-am întins la vorbă. Aveam senzația că mă știa mai bine decât ar fi trebuit. Dusese conversația noastră spre ceva ce se născuse într-un manuscris despre o ființă a regăsirii, Irette. Scrisesem despre ea, scrisesem despre mine, scrisesem despre o multitudine de copii ce se reîntregeau cu o parte a lor din viitor, înstrăinată de traume ascunse. Aș fi bănuit-o de puterea de a-mi citi secțiuni ale minții, dintr-acelea care păstrează sufletul manuscriselor.
Ne-am oprit la bucuria pe care o dă lectura. Amândoi eram ca niște biblioteci cu două picioare și un suflet flămând. Pasiunea pentru lectură m-a determinat să învăț să scriu din nou, folosind numai cerneala născută din amprenta mâinii mele. Gândindu-mă la acele vremuri, am fost tentat să îi citez un paragraf din manuscris, dar am făcut-o cu delicatețe, pozând într-un simplu povestitor. Eu nu știam că îmi citise manuscrisul, ei îi era mult mai ușor să se îmbrace cu puritatea unei pagini care nu văzuse până atunci cerneală.
„Copilăria[1] mea a fost o aventură verde a paginilor pe care nu le scrisese nimeni. Mi-a luat mult timp să înțeleg rolul prafului de așteptare, dar când am văzut cum paginile vechi ce foșneau zgomotos, dar lent, își trădau înscrisul uniform desprins de pe degetele mele, am apreciat tunelul verde ce mă ascundea până și de mine însumi.
De departe, scrisul ce se contura părea unul banal, dispus ușor neuniform. Dar, de aproape, fiecare linie purta amprenta mea, de parcă cineva a strâns cu răbdare un ghem al liniilor ce constituiau amprenta palmelor mele, apoi le-a folosit pentru a scrie.
Ai văzut vreodată un mosor din care se desfășura gradat un fir de amprentă prins de penița unui scriitor nevăzut? Copilăria mea a fost o coală nouă de sugativă pe care am scris la lumina kiriannelor. Liniile se topeau parcă pe paginile vechi, îngălbenite, absorbite lent. Mi-am privit palmele. Dispăruseră linii de mine însumi. Eram eu însumi o formă de scriitură”, i-aș fi spus, dar mă temeam că ar fi dori să afle despre kirianne, motiv pentru care am tăcut și am savurat în secret senzația pe care o adusese punctul la care ajunsese conversația noastră.
Luna se furișa pe creștetul felinarului pentru a-l ajuta să ne facă să uităm de trecerea timpului. Noaptea nu se grăbea să cedeze loc, îngrămădindu-și trupul rece aproape de noi. Eram prea prinși în lumea noastră ca să ne gândim că timpul nu încetinește noaptea doar pentru că ne plăcea să ne privim în suflete, fără prea multe cuvinte. Eram amândoi oameni ai literei, susținându-i trupul zvelt de ambele părți. Ne erau suficiente necuvintele.
Mă simțeam ca un scriitor care, deși nu și-a făcut publice toate scriiturile, este cunoscut de o ființă a lecturii. Era de înțeles, o văzusem cu degetele așezate pe albul finalului de capitol. Eram și eu, în cele din urmă, un fel de carte pe care nu o scrisese nimeni, dar care abundă în povești, croită dintr-un singur fir al narațiunii. Mă putea citi dincolo de secretele pe care le tăinuiam.
[1] Kirianne „Acordeonul de pluș, Irette și kiriannele”, Manuscris
Textul și-a făcut loc în Nr. 11 din decembrie 2022 al Revistei Agora Artelor.