Cosmisian în Agora Artelor Nr. 11, decembrie 2022

Cosmisian în Agora Artelor Nr. 11, decembrie 2022

Cu deosebită încântare vă împărtășesc un text din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, pe care, cu amabilitate, Agora Artelor l-a găzduit alături de alte bucurii literare.

XLI. Când îmi citești manuscrisele, mă poți citi dincolo de secretele pe care le tăinuiesc

Toamna își face simțită prezența prin parc. Oare eu de cât timp mă plimb pe singura alee pe care o are acesta? Aerul răcoros de seară m-a distras cât să nu remarc că toamna și-a adus întregul alai, cu lecțiile învățate de anul trecut. Un felinar cu mai multe brațe, nu știu câte, străjuia stropii mici de ceață ce se certau pentru o particulă de grund de pe bănci. Le spusese cineva că ruginiul este culoarea preferată a toamnei, doar că de la amețeală au confundat pastelul eșarfei pe care Toamna o împrăștie prin parc cu scândurile ce se dau surorile anotimpului.

Felinarul acesta avea și el un frate, poate chiar doi. Spun asta pentru că, privindu-l, nu părea să se simtă singur. De ce îmi plac mie felinarele? Privindu-le, mă simt inspirat. Mă fac să mă gândesc la toamnă, sau la parcuri cu bănci ce țin noaptea de picior. Pe cititoare nu am întâlnit-o niciodată seara. Ciclicitatea cu care ne întâlneam o făcuse pentru mine o ființă a zilei, a luminii, ce îi permitea să citească. Îmi scăpase din vedere că noaptea este cea mai bună parte a zilei pentru lectură, poate în aceeași măsură în care este și pentru mine, scriind.

Înclin să cred că este mai ușor să dansezi pe o muzică interpretată de o orchestră ce și-a netezit drumul spre perfecțiune în ascuns, decât actul solitar de a crea muzică. Sunt un scriitor solitar, unul care nu își lasă din mână penelul de față cu un cititor. Un act egoist, ar spune mulți. Am învățat să scriu singur mult mai târziu decât am fost învățat în copilărie, ajutat fiind. Mi-am redefinit scrisul pe vremea când litera devenise sufletul cărților pe care le citeam cu foame și respect.

Pe cititoarea misterioasă, acum posesoarea pe ascuns a unui manuscris din sertarul tăinuit în biroul făcut de tatăl meu, o văzusem pe o bancă. M-am apropiat de ea, surprins. La fel fusese și ea, pentru că a ascuns în geantă o carte de îndată ce m-a văzut. Am salutat încântat de revedere, am luat loc aproape de ea și ne-am întins la vorbă. Aveam senzația că mă știa mai bine decât ar fi trebuit. Dusese conversația noastră spre ceva ce se născuse într-un manuscris despre o ființă a regăsirii, Irette. Scrisesem despre ea, scrisesem despre mine, scrisesem despre o multitudine de copii ce se reîntregeau cu o parte a lor din viitor, înstrăinată de traume ascunse. Aș fi bănuit-o de puterea de a-mi citi secțiuni ale minții, dintr-acelea care păstrează sufletul manuscriselor.

Ne-am oprit la bucuria pe care o dă lectura. Amândoi eram ca niște biblioteci cu două picioare și un suflet flămând. Pasiunea pentru lectură m-a determinat să învăț să scriu din nou, folosind numai cerneala născută din amprenta mâinii mele. Gândindu-mă la acele vremuri, am fost tentat să îi citez un paragraf din manuscris, dar am făcut-o cu delicatețe, pozând într-un simplu povestitor. Eu nu știam că îmi citise manuscrisul, ei îi era mult mai ușor să se îmbrace cu puritatea unei pagini care nu văzuse până atunci cerneală.

„Copilăria[1] mea a fost o aventură verde a paginilor pe care nu le scrisese nimeni. Mi-a luat mult timp să înțeleg rolul prafului de așteptare, dar când am văzut cum paginile vechi ce foșneau zgomotos, dar lent, își trădau înscrisul uniform desprins de pe degetele mele, am apreciat tunelul verde ce mă ascundea până și de mine însumi.

De departe, scrisul ce se contura părea unul banal, dispus ușor neuniform. Dar, de aproape, fiecare linie purta amprenta mea, de parcă cineva a strâns cu răbdare un ghem al liniilor ce constituiau amprenta palmelor mele, apoi le-a folosit pentru a scrie.

Ai văzut vreodată un mosor din care se desfășura gradat un fir de amprentă prins de penița unui scriitor nevăzut? Copilăria mea a fost o coală nouă de sugativă pe care am scris la lumina kiriannelor. Liniile se topeau parcă pe paginile vechi, îngălbenite, absorbite lent. Mi-am privit palmele. Dispăruseră linii de mine însumi. Eram eu însumi o formă de scriitură”, i-aș fi spus, dar mă temeam că ar fi dori să afle despre kirianne, motiv pentru care am tăcut și am savurat în secret senzația pe care o adusese punctul la care ajunsese conversația noastră.

Luna se furișa pe creștetul felinarului pentru a-l ajuta să ne facă să uităm de trecerea timpului. Noaptea nu se grăbea să cedeze loc, îngrămădindu-și trupul rece aproape de noi. Eram prea prinși în lumea noastră ca să ne gândim că timpul nu încetinește noaptea doar pentru că ne plăcea să ne privim în suflete, fără prea multe cuvinte. Eram amândoi oameni ai literei, susținându-i trupul zvelt de ambele părți. Ne erau suficiente necuvintele.

Mă simțeam ca un scriitor care, deși nu și-a făcut publice toate scriiturile, este cunoscut de o ființă a lecturii. Era de înțeles, o văzusem cu degetele așezate pe albul finalului de capitol. Eram și eu, în cele din urmă, un fel de carte pe care nu o scrisese nimeni, dar care abundă în povești, croită dintr-un singur fir al narațiunii. Mă putea citi dincolo de secretele pe care le tăinuiam.


[1] Kirianne  „Acordeonul de pluș, Irette și kiriannele”, Manuscris

Textul și-a făcut loc în Nr. 11 din decembrie 2022 al Revistei Agora Artelor.

13 ani de Cosmisian pe WordPress

13 ani de Cosmisian pe WordPress

Joi, 12 ianuarie 2023 am fost anunțat de WordPress că am împlinit 13 ani de blogging. Cum au mai trecut anii! Sunt încă aici chiar dacă nu am fost perseverent cu postările mele, iar acest lucru nu are nicio legătură cu scrisul. Ce pot spune despre cei treisprezece ani?

Aș spune că sunt surprins de frumosul pe care mi l-a adus scrisul. Mă mir că încă scriu, mă surprinde direcția în care a luat-o scrisul. O simplă joacă a ajuns să prindă culoare, formă și copertă. Există o satisfacție anume în acele minute în care scriu, iar acest lucru m-a făcut să scriu și să tot scriu.

Scrisul este o ființă din cerneală care nu are nicio relevanță fără cititor. Vă sunt recunoscător că v-ați oprit pe pagina mea să citiți puținul meu. Fără scris mi-ar fi imposibil să știu ce poate naște gândul, fără cititor nu aș cunoaște lumea pe care o formează cuvintele.

În următorii ani vor urma câteva titluri inedite. Vă țin informați.

Cosmisian pe Cărturești – aici!

Mouelle Roucher – aici!

Lucette & Mariette – aici!

Toamna este o ciornă rescrisă – aici!

Îmbrățișări!

© Cosmisian

Din „Ciornele unui scriitor tăcut” – Iarna

Din „Ciornele unui scriitor tăcut” – Iarna

„Mi-ai cerut ceai, ceai de lavandă culeasă de noi din lanurile parfumate ale plimbărilor de seară. Ți-am deschis ușa, privindu-te pas cu pas cum pășești stingher spre tocul ușii. Te-ai sprijinit de el, apoi ți-ai întins o palmă pentru a mă susține. M-am aplecat spre piciorul tău drept, înghețat de la umbra pe care o lăsase Luna pe zăpadă. Ea ți-a însemnat drumul spre mine, dar ți-a furat din căldura tălpilor. Soarele i-a lăsat lunii semne ale iubirii, iar tălpile tale formau literele cu care pădurea îi vorbea Lunii. Oare Luna ne știe dorul pe care lacrimile îl maschează în sânul dimineților reci de munte?

Mi-ai arătat Luna. Iarna o vedem adesea uitând să își ascundă prezența. Efortul ei de a-și întâlni iubirea este de înțeles, chiar și atunci când Soarele pare a ignora oftatul rece al iubirii. Luna își fardase fața cu mult argintiu. Ți-am așezat pe piept lumina ei, pe galaxia pieptului tău, acolo unde și soarele și-a așezat zâmbetul. Oare Luna ar putea să-și întregească neforma pe pieptul tău, acolo unde noaptea se crede sărutul ce armonizează șoaptele de iubire?”

(Din Cap. X „Când îmi rescriu ciornele, în ochii tăi văd întreaga noastră iubire”)

Crampeiedesufletblog despre „Toamna este o ciornă rescrisă” de Cosmisian – Recenzie

Crampeiedesufletblog despre „Toamna este o ciornă rescrisă” de Cosmisian – Recenzie

Link spre sursa acestei recenzii aici: RECENZIE

„Cosmisian are un stil aparte, pe care reușești să îl dibuiești întotdeauna încă de la primul cuvânt citit. Are darul de a da un sens nou lumii, de a îmbrăca totul în poleială aurită, de a ridica metafora la rang de artă, de a te face să vezi lumea dintr-o perspectivă nouă: ce a artistului îndrăgostit de litere sau a omului de Litere transformat în pictor. Trebuie să recunoaștem că, citindu-l, toate simțurile ni se activează, ca în cazul unui tablou, pentru că el meșterește pictopoezii, întoarce în așa fel cuvântul scris încât acesta se golește de semnificația sa inițială și capătă noi înțelesuri. La fel ca Iv cel Naiv, și Cosmisian adoră să își ofere el însuși un dicționar de cuvinte vechi, dar cu miriade de alte semnificații. Ca într-un dans printre cuvinte, în care te rotești la infinit, fără pica însă învins de rotația continuă, căci te cuprinde doar magia picturii de cuvinte, așternute cu pană măiastră pe hârtie.

Toamna este o ciornă rescrisă se poate citi toamna, așa cum îi spune titlul, dar, la fel de bine, se poate lectura în orice perioadă a anului. Este un cadou minunat, care bucură sufletul și mintea în egală măsură, un regal de trăiri, emoții, sentimente, grupate într-o formă perfectă de semnificați și semnificanți, așa cum frumos învățam la cursurile de lingvistică. Este un volum aș spune puțin  atipic, pentru că reunește proza și poezia între filele sale, dar care se completează extrem de frumos, într-o formă aproape intimă, în care cuvintele capătă un soi de lirism, iar versurile substanța prozei. La fel cum „toamna dă impresia că există lirism în căderea frunzelor”, și Cosmisian lasă impresia că despre toamnă se poate scrie la nesfârșit, că se pot relua poveștile la infinit, ca într-un zbor lin al frunzelor către pământ. Volumul acesta poate fi văzut clar ca o ars poetica în forma sa cea mai pură, în care scriitorul se contopește cu frunza, iar cuvântul devine una cu frunza ce așterne covoare multicolore pe lutul înghețat al literaturii:

„Toamna este o ciornă rescrisă. Eu toamna scriu cel mai bine. Te întrebi adesea cine sunt. Sunt un trecător pe care ploaia și vântul l-au pictat cu frunzele ce se credeau fiicele toamnei. Sunt ciorna pe care toamna se rescrie.”

TOAMNA ESTE O CIORNĂ RESCRISĂ SAU NAȘTEREA METAFOREI DIN FRUNZE RUGINII

Cosmisian pictează toamna pe hârtie, așterne emoția în starea ei cea mai pură în cuvinte de o frumusețe aparte. Adună la un loc texte, povestiri, gânduri (și m-am bucurat să regăsesc aici fragmente din Lucette și Mariette) care au toate în centru un personaj de top: toamna, cu tot ceea ce are aceasta de oferit. Poate un pic de bucurie, iubire, căci dragostea se simte în toată plinătatea ei toamna, poate un strop de melancolie, de nostalgie, de transformare a florilor în petale ruginii, ce umplu pământul asemenea unui covor:

„Septembrie este o înfășurare de deveniri. Cu toții și-au dorit să înflorească, crezând că înflorirea este apogeul devenirii. Septembrie este o surpriză pentru aceștia. Cu privirea înmuiată în praf de toamnă, Septembrie și-a aruncat peste umeri, indiferentă chiar, eșarfa frunzic-ruginie împletită aseară la marginea unei păduri. Septembrie privește finalitatea diferit. Când florile își pierd petalele, crezând că și-au pierdut frumusețea, efemeră ce e drept, semințe de toate formele și culorile își croiesc drum spre o moarte sigură.”

Și totuși, dincolo de tot, este speranța renăscută. Din Toamnă, se naște și speranța. Ca să nu fie lăsat totul în așteptare, „fluturii de ploaie” își întind zborul peste toate. Iar în nori, își au sălașul ființe cu „plutiri nesuspendate, care caută să își sprijine suflarea pe vârful munților”. Iar negrul nu e o non culoare, ci stare, ca „o etalare fractală ce și-a originat fractalul nelimitării spre o redefinire”. Iar din toate acestea, renaște ființa mai puternică, mai plină de sevă, de sămânța creației, mai încărcată de vitalitate în ciuda tuturor căderilor:

„Eu renașc din propria sfâșiere, renasc dintr-o amnezie naivă, așteptându-te din nou. Nu te gândi că îmi voi mai lăsa verdele să-și cadă visarea și năzuința într-o pală stingere fără inimă. Voi umple viețile trecătorilor cu ruginiul meu multicolor într-o expoziție unică. Mă voi ridica în vânt și-l voi face auriu.”

Practic, prin acest volum, Toamna este o ciornă rescrisă, Cosmisian traduce toamna folosindu-se de penelul său aurit. O dărâmă până la temelii, cu tot ceea ce semnifică aceasta, o duce la increat, doar pentru a o naște din nou, cu o mai mare forță. Se folosește de lună, de frunze, de fructul zemos, de noapte, de iubire, de tot ceea ce e necesar pentru a readuce la viață anotimpul cel mai încărcat de sublim și poezie. Și o face în cel mai frumos mod cu putință, extrem de liric, de melancolic, de creativ. Pur și simplu ia cuvintele și se joacă cu ele, creând o feerie de senzații și emoții:

„Am pieptul plin de frunze căzute

Ziua e un vârtej ruginiu

Pământul vrea pustiu

Nimeni n-are curaj să-l acuze

Și vrea o eșarfă pastel

Din frunze scăldate

De pe-al pomului spate.”

DATE DESPRE CARTE:

  • Titlu: Toamna este o ciornă rescrisă
  • Autor: Cosmisian
  • Editura: Castrum de Thymes
  • Anul apariției: 2022
  • Număr de pagini: 108
  • Stele pe Goodreads: 5/5

Cartea o puteți găsi și voi aici.”

MARIETTE – Muza și Inspirația lui Jules Verne – fragmente audio

de Cosmisian

Ascultă fragmente din Mariette aici https://youtu.be/5_odvMY1Ow0

MARIETTE – Muza și Inspirația lui Jules Verne – fragmente audio

Unele povești se scriu strunind blând cuvântul, altele pot prinde glas sub perfecțiunea lecturii unei actrițe precum doamna Nathalie Marga Luca Z.

Câtă recunoștință le port eu Editurii Siono pentru publicare, doamnei Nathalie pentru o extraordinară lectură și vouă, celor care aleg să asculte, aleg să citească întreaga poveste!

Cartea poate fi achiziționată de la Editura Siono – vezi link.

Nu uitați să vă abonați la Canalul Nathaliei 🙂

© Cosmisian

Recenzie: „MARIETTE – Muza și inspirația lui Jules Verne”, de Marina Costa

Recenzie: „MARIETTE – Muza și inspirația lui Jules Verne”, de Marina Costa

MARIETTE – Muza și inspirația lui Jules Verne
de Cosmisian
192 pagini
Editura Siono, 2022
ISBN 9786306509027

Cosmisian este unul dintre scriitorii români contemporani cu o voce și un stil proprii, ușor de distins, transformând cuvintele în muzică fără note și literatura într-o nouă artă. Își denumește stilul neoproză smart emotional și mărturisește public: „Metafora este Sublimul tradus pe înțelesul meu”.

Într-adevăr, în toate cărțile sale de până acum („Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp”, „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”, „Toamna este o ciornă rescrisă” și cea pe care o recomand în prezent), dacă ar fi așezată altfel în pagină, proza sa poate deveni ușor poem epic în vers alb, iar emoțiile autorului, redate astfel încât să rezoneze direct în sufletul cititorului, sunt întotdeauna prioritare față de acțiune.

Am găsit, în „Mariette – Muza și inspirația lui Jules Verne” alte două trăsături comune cu cele două romane care au precedat-o, pe lângă cele enumerate mai sus: toate trei au un personaj principal cu un nume de rezonanță franceză și toate trei pun dragostea în prim plan, însă fiecare dintre ele o altfel de iubire cu turnuri misterioase, izvorâtă din alte aspecte existențiale care constituie excepții la cotidianul cu care suntem obișnuiți.

Prefața este semnată de scriitoarea Petruța Petre, care afirmă că povestea este un labirint cu surprize. Într-adevăr, principala surpriză este tehnica de povestire. Pe lângă metaforele ce transformă povestea în poezie, sau poate chiar într-o magie a vorbelor, naratorul practică metareferința, intervenind în poveste, împreună cu Firul Narațiunii, personificat – sau, uneori, aceștia doi se mulțumesc să asiste la desfășurarea acesteia:

,,M-am abținut cu greu să nu intervin. Cu toții știm dacă Naratorul îi permite Firului Narațiunii să intervină pentru a-și salva personajele, doar pentru c-ar putea să le schimbe destinul.”

M-am adâncit în lectură, curioasă să înțeleg legătura dintre fetița cu două codițe la fel, pasionată de cărțile lui Jules Verne, și scriitorul căruia se pare că i-a devenit muză, plus rolul personificărilor Firului Narațiunii și Naratorului. În paginile cărții, realitatea se împletește cu visul, în noi incantații magice, implicând un manuscris tainic al lui Jules Verne, o călimară cu cerneală, un joc vechi de șah și un dans subtil între prezent și trecut, între România și Franța:

Nimeni nu știe cum părinții fetei au ajuns în posesia unei călimări, a tablei de șah și, mai presus de orice, cum de în familia lor s-a născut o fetiță cu codițe, un soi de Colier despre care Manuscrisul 66 era plin. Chipul ei era ca revărsatul Neașteptării.

Mariette este o fetiță cu două codițe la fel… doar că ea nu este la fel ca ceilalți, ci suferă de Sindromul Down. Se joacă, citește, îi place șahul, o fascinează poveștile și aventurile… dar, când se îmbolnăvește, doctorilor le este greu s-o ajute. Pe unii nu-i interesează, pe când alții recunosc direct că încă nu se cunosc suficiente detalii despre acest sindrom, care să poată fi aplicate în cazul ei. Și totuși, părinții ei o iubesc și se zbat pentru ea, iar, de peste timp, scriitorul pe care îl admiră ea cel mai mult, un om care, la vârsta copilăriei, s-a confruntat cu altfel de discriminări și necazuri, dar o poate înțelege, îi trimite o vibrație în ajutor…

Lumea noastră este mai frumoasă cu cartea despre Mariette, așa cum lumea părinților ei era mai frumoasă cu fetița cu codițe… Vă las să-i descoperiți misterele prin lectură!

__________________

_______________________________________________

Recenzie scrisă de Marina Costa, a cărei recomandări de carte mi-a adus și mie, autorul, o lumină nouă asupra propriei cărți.

https://solpicador.wordpress.com/

#autoriromani #autoriromanicontemporani #scriitoriromani #scriitoriromanicontemporani #cosmisian #mariette #recomandaredecarte

O nouă carte la Orizont: „Ciornele unui scriitor tăcut”

O nouă carte la Orizont: „Ciornele unui scriitor tăcut”

44. Amprente lăsate de cititori pe sufletul cărților

„Unul dintre cele mai deosebite lucruri când vine vorba de manuscrise este tăcerea. Cărțile se scriu în tăcere, manuscrisele se citesc pe ascuns, iar acest lucru este ca o noapte pentru stele. Cei care adorm prea devreme, care nu privesc niciodată spre înaltul cerului, nu realizează că noaptea, oricât de densă ar fi, niciodată nu va putea ascunde lumina, oricât de departe ar fi ea de lumea noastră. Orice scriitură are nevoie de o noapte densă pentru a-i fi rupte legăturile cu limitarea pe care o are de la însuși scriitorul.

Mi-am ceruit paginile ca să le feresc de disiparea cuvintelor, poate și pentru că nu le vedeam ca posibile cărți. Le-aș fi lăsat prizoniere ale trecerii timpului, avându-le sub protecția unui birou cu o varietate surprinzătoare de a tăinui scriituri. Sau, dacă ar fi să fiu onest, acest birou era o mașinărie a timpului pe care a inventat-o tatăl meu pentru a transporta mintea fiului lui într-un viitor cu care să se potrivească mai bine. Cea mai înșelătoare ființă este încrederea. Îți oferă siguranță în cel mai convingător fel. Te face să nu te gândești niciodată că ai putea ajunge la cititor, seducându-te să îți oferi ciornele pe care doar tu le știai, unei creaturi, aparent inofensive, numită hârtie. Ai crezut că albul ei înseamnă tăcere, că tu scrii și hârtia va deveni la fel de tăcută precum ciornele cu care erai tu obișnuit. Și a făcut asta o vreme, două, un timp ce părea nesfârșit.”

Publicare estimată pentru primăvara lui 2023

© Cosmisian

Metafora este Sublimul tradus pe înțelesul meu

Metafora este Sublimul tradus pe înțelesul meu

Metafora este Sublimul tradus pe înțelesul meu

© Cosmisian

Ecouri – De când a devenit omul o ființă literară

Ecouri – De când a devenit omul o ființă literară

– Am ajuns!, a strigat Amelia încântată.

– Nu te apropia de marginea stâncii, te prefer întreagă. Așteaptă-mă să urc și eu.

S-a apropiat de gulerul muntelui, a privit cu palma deasupra ochilor, de parcă ar fi vrut să se ferească de soare, apoi a strigat cât a ținut-o aerul din piept. Credea că suntem singuri. Nu știam că deasupra noastră locuia o creatură solitară a munților, adormită de cine știe de cât timp. Amelia o trezise, sau o speriase atât de tare încât a strigat cum nu ne așteptam de tare. Strigătul ei s-a înfășurat de brațele strigătului Ameliei, auzindu-se tot mai încet, tot mai departe, pe măsură ce se îndepărta printre crestele munților din față.

Pe noi ne-a derutat acest spectacol al vocilor luate la întrecere spre orizont. Când am ajuns pe platoul unde era Amelia, aceasta își pierduse glasul. Îl luase ființa din inima mulților. Am rămas câteva minute nemișcați, sperând în întoarcerea celor două făpturi rătăcitoare.

De când a devenit omul o ființă literară, pe ascuns i s-a strecurat în suflet o făptură din munți, o singuratică ce domnea liniștea dimineților cu nori. Unii i-au spus ecou. Cine s-ar fi gândit că o asemenea făptură își dorea să vadă lumea omului, cea din interior, cea din exterior…

Amelia se lupta cu ecoul pe ascuns fără a spune cuiva ce i se întâmplase pe munte. Cât și-ar fi dorit să îmblânzească ecoul din ea, pentru că unii oameni, dragi ei, o ajungeau cu vorbele până în inima ecoului. Lor le răspundea cu aceeași tonalitate, cu aceeași nuanță în sufletul cuvintelor. Au fost și dintr-aceia ce i-au rănit sufletul, făcându-i ecoul interior să îi zăpăcească mintea cu tot felul de scenarii. Ce și-ar fi dorit să poată să-și țină ecoul interior în frâu.

Când îi vorbești femeii-ecou să te aștepți să reacționeze. Nu îți poți striga intriga în fața ei. Ea face ca munții să se simtă întregi. Cum crezi că te va face ea să privești orizontul?

© Cosmisian

Toamnă devreme, toamnă târzie

Toamnă devreme, toamnă târzie

Toamnă devreme,
Toamnă târzie,
Frunze culese de noi împreună,
Păstrate la uscat din copilărie,
Amintirile acestea se adună,
Toamnă devreme,
Toamnă târzie,
Secretele unui anotimp ce suspină.

Frunze căzute,
Frunze-n visare,
Toamna e anotimpul deplin
Șoapte menite să respire.
Frunze căzute,
Frunze-n visare,
Plimbările ascund ce-i sublim.

Ramuri golite,
Ramuri desfrunzite,
Băncile-s pline de vise stinse,
Trecătorilor-s subit trezite,
Gândurile le sunt izgonite,
Ramuri golite,
Ramuri desfrunzite,
Doruri în cuvinte-s șoptite.

Noapte senină,
Noapte lumină,
Luna devine din nou o femeie,
Al iubirii mister și cheie,
Se plimbă cu tine de mână,
Noapte senină,
Noapte lumină,

Ploile răcoroase,
Ploile dese,
Recele ne ajunge până la suflet,
Ne dorim iubiri mai dese,
Dorurile nu au răsuflet,
Ploile răcoroase,
Ploile dese,
Toamna iubirea noastr-o țese.

© Cosmisian

„Toamna este o ciornă rescrisă” – Editura Castrum de Thymes, 2022

Iubesc toamna

iubesc vântul rece pe care îl inspir
cu tot cu anotimpul ce l-a născut,
iubesc frunza ce se așteaptă să fie luată acasă,
pentru a se face una cu pagina ce i-a fost cândva mamă,
iubesc şi păsările,
zgribulite în așteptarea liniștii,
iubesc roua ce se crede ploaie,
sperând să cadă pe buzele trecătorilor
cât să le purifice gândurile.
Iubesc toamna.

Cartea poate fi comandată în Precomandă de la edituracastrumdethymes@gmail.com, urmând ca linkul de comandă să fie adăugat aici, acolo, pe oriunde toamna își lasă frunzele.

Prefața,
semnată de doamna Veronica Balaj

Mulți cititori s-au obișnuit deja cu stilul exersat de Cosmisian, atât de aparte și de personal, încât îl recunosc din prima clipă. Autorul se înscrie în rândul creatorilor de literatură care-și impun să fie particulari prin stil. Mai ales prin stil. Exercițiu pretențios de altfel. Le stil c’est moi, spunea Flaubert. Iată că și de astă dată, noul volum semnat de Cosmisian „Toamna este o ciornă rescrisă”, se înscrie pe linia metaforică. Subtilitate și ingeniozitate, tonalitate dorită și împlinită.

Cartea se pare că se vrea un fel de carte deschisă, la care se pot adăuga și alte texte, despre o toamnă viitoare. Un șir de stări construiesc imaginea unei toamne trăite acum, adiacentă prezentului, dar care, firește, posedă nebiruita forță a naturii și, ca atare, va reveni. Sugerarea unei continuități cu valoare de lege nu lasă totuși loc plictisului. Este un déjà vu, cum precizează și titlul uneia din însemnări. Ideea de anotimp se repetă doar în calendare, însă în scrisul poetic nuanțele intervin tulburător, dând contur unui nou, mereu nou anotimp. Toamna capătă în acest text o mantie specială, așa cum autorul o vizualizează. Poate anul viitor va fi de altă culoare, cu alt miros, dar cu același sens de neschimbat: repetabilitatea. Adică, însăși existența.

Toamna este o ciornă rescrisă, dacă e să redăm doar una din nenumăratele definiri pe care le aduce Cosmisian în calea toamnei. Frunzele, copacii, luna, aerul de calmă atingere sufletească, desenează un ambient în care, iubirea, încropirea unei iluzii, sau a unei veritabile idile se potrivește perfect. Iată câteva secvențe care susțin afirmația: Spatele toamnei se arunca în vânt, frunze ruginii pe care Andrei de cele mai multe ori căuta să le urmărească… Una dintre frunze a căzut mai întâi pe basca vișinie a fetei, atingându-i părul negru… Toamna esteatrasă ingenios de autor să intre în jocul lui imaginativ: O întâlnire misterioasă, parcă desprinsă dintr-un capitol nescris din cartea pe care o citea fata…

Dar, în câte feluri nu poate fi preschimbată toamna!E o adevărată magie: Toamna este ca o corabie ce plutește pe valurile de nori, un fel de ocean cu susul în jos, iar ultima frunză este o ancoră ce ține timpul în loc. Admirabilă imagine a unei toamne proprie scriitorului, pe care însă, ne-o putem însuși fără nici un prejudiciu. Textul ne dă dezlegare spre coloraturi ideatice, particulare.

Toamna este prezentată de autor nu doar imagistic, ci și acustic. Fiecare anotimp își are sunetul său astral perceput de noi, pământenii, la cote speciale, adoptate de chiar structura noastră interioară. Așadar, o toamnă fără ploi, n-ar fi de văzut, întâlnit, închipuit, fie măcar și pentru faptul că pianul sună altfel în serile ploioase, cum ne asigură Cosmisian, creatorul unei toamne ideatice, fabuloase, acroșante și deloc ternă, mofturoasă sau apăsătoare. Până și norii o salvează de acest pericol. Toamna văzută și simțită de autor trebuie să fie fermecătoare, misterioasă, plină de înțelesuri profunde. Face parte din existența lui, a noastră, a pământului întreg. Este o secvență din farmecul acestuia și al vieții, într-o derulare care nu lasă loc dezolării, ci dimpotrivă, unei încrederi care poate să ne fie sprijin.

Precum pădurea, care își are secretele sale în a reînvia, fantezia aleargă, aleargă, și frazele ne fură… Ne-au răpit, nu ne putem opri. Păduri, cascade, întrebări existențiale ce ne farmecă așa cum își propune autorul: Greu de crezut că o cascadă își poate sprijini căderea pe culoarea verdelui proaspăt al unei dimineți ce îngână culoarea apei, ce împrumută gustul desăvârșit al acesteia...

Și fantazarea declanșată de iubirea pentru toamnă, face volute de neoprit: M-am întrebat adesea de ce foșnetul frunzelor nu este auriu în bătaia blândă a soarelui.

Sinestezia sunet, lumină, culoare vine de la sine, ca un dat al naturii. Soare, clocot de ape, foșnet de frunze arămii… O toamnă prin care ne putem pierde pașii ca într-o visare alintătoare.

Departe de toamna bacoviană, toamna cosmisiană este o vitalitate impregnată cu o altă expresie, cu dorința subtilă de zbor peste tărâmuri și vreme. Este sugestia asimilării frumuseții ascunsă în culorile toamnei. Este bucuria că poți primi și înțelege frumusețile lumii ascunse într-o frunză, un nor, un munte, un copac.

Nota meditativă nu distorsionează câtuși de puțin starea de adorație: Am luat o piatră în mâna dreaptă și i-am simțit dorul de plutire. Am întrebat distanța dintre nori și dorul meu și am aflat cum pot stăvili dorința de zbor a pietrei.

Textele prozo-poetice sunt urmate la finalul cărții de câteva poeme, desigur că și acestea sunt inspirate de toamnă. Am putea conchide că întreg excursul literar încheagă un șir de imnuri închinate nu trecerii sau decrepitudinii prin schimbarea culorilor naturii sau prelungirea orelor de noapte, ci mai degrabă, cum am mai subliniat, închinate bucuriei că toamna poate fi inspiratoare de mister și farmec, revenind în fiecare an, deși de fiecare dată pune capăt unui capitol din trecerea vremii.

Frumos poeticește o spune chiar autorul: Toamna e ca un duet cântat într-o limbă pe care nu o înțelegi.

Veronica Balaj

O nouă carte „Toamna este o ciornă rescrisă”

TOAMNA ESTE O CIORNĂ RESCRISĂ

Toamna! Anotimpul meu favorit, cel în cadrul căruia mi-am descoperit cel mai adesea sursa de inspirație. Am scris proză scurtă, am scris versuri și am rămas cu un gust deosebit pentru acest anotimp. Tot toamna am început cele mai multe cărți, unele publicate acum. Deși pare un anotimp al decăderii, toamna este o primăvară în oglindă. Toamna este un anotimp care nu se termină niciodată!

În foarte scurt timp, într-o ediție specială, cartea „Toamna este o ciornă rescrisă” va fi publicată.

© Cosmisian

ȘCOALA DE VARĂ – Autor Marina Costa

ȘCOALA DE VARĂ – Autor Marina Costa

– N-am pix și îmi trebuie azi la școală, se plânse fetița, punând într-o pungă albă două caiete.

Nu erau noi; fuseseră pe jumătate scrise în ultimul semestru. Dar altele nu avea, oricum.

– De ce te agiți atâta cu școala, fă? întrebă mătușă-sa, venită în vizită, din București. În doi-trei ani, ai să fii la soacră-ta și o să conteze să știi să speli, să sapi, să gătești, nu aritmetica voastră.

– Ba să crezi tu că mă las de școală înainte să termin opt clase! Soacra să mai aștepte, că nu fug cu altul. Dar vreau să fiu și eu la volanul mașinii, nu numai frate-meu!

– Și ce, crezi c-o să te lase bărbatul să faci școala de șoferi?

– Ba cui nu-i convine să aibă cine conduce, dacă el a băut un pahar pe undeva?

Fata avea toate răspunsurile, deși abia terminase clasa a patra. Mătușă-sa se căută prin geantă și scoase un stilou chinezesc, cu capac auriu.

– Dacă-ți place atâta școala, ia, fă, de aici, să ai cu ce să scrii! Și să te ajute Dumnezeu să iei permisul, la anii potriviți!

– O duce capul, ar putea să-l ia înaintea lui frate-su, comentă mama fetei. O las la școala asta de vară, că au promis că le dă ce le trebuie pentru la toamnă. Azi e prima zi.

Fata mulțumi pentru stilou și îl încercă la coada caietului. Scria, avea cerneală. Măcar să-i poarte noroc în clasa a cincea! Își luă rămas bun și se grăbi spre școală.

Deși indicatoarele rutiere ar fi spus că erau mai puțin de 100 kilometri până în capitală, dacă aveai mașină zdravănă, de teren, bună pentru hârtoapele zonei, adevărul era că satul figura pe lista celor defavorizate din județ. Profesoara de limbile română și engleză obținuse colaborarea unei fundații româno-olandeze și fonduri europene pentru organizarea unei școli de vară pentru copiii din sat. Poate, cu mai mult timp pentru fiecare și învățând prin joacă, după metode noi, aveau să recupereze o parte din lipsuri.

* * *

– Ursaru Selina! strigă profesoara catalogul.

– Prezent! ridică ea mâna.

Învățătoarea lor de anul trecut, cu care ar fi trebuit să repete materia, era în concediu. Pe absolvenții claselor a treia și a patra îi preluaseră deja viitorii profesori.

– Ce frumos nume ai! Selena era zeița lunii. Voi știați că pe lună sunt munți și văi? Fiindcă suntem aici și ca să învățăm cuvinte noi, fiind pe lună, se numesc munți selenari, văi selenare.

Repetară în cor cuvintele necunoscute.

– Vă mulțumesc. Îmi place să știu că am luna în nume. Mama mi l-a pus după o cântăreață străină care îi plăcea.

Aha, Celine Dion, se lămuri profesoara.

– Tu n-ai și un frate care repetă clasa a cincea?

– Ba da, Ursaru Armando.

– De mâine, să vină și el la școală, că nu-i strică să învețe în plus!

– Încerc să-l conving. Nu promit. E plecat cu unchii după fier vechi…

Profesoara oftă. Veșnica problemă, și în timpul anului școlar: absențele, abandonul. Copiii erau buni de muncă; școala nu conta.

– Pentru început, fiecare dintre voi a găsit pe bancă o carte de povești. Hai să citim prima poveste – fiecare câte un paragraf.

Erau copii care, la sfârșitul clasei a treia sau a patra, abia citeau pe litere și pe silabe, constată profesoara. Alții se descurcau mai bine, indiferent de vârstă. Selina citea destul de cursiv, chiar dacă fără intonație. Se împiedica doar la cuvinte necunoscute. Profesoara le explica pentru toți.

– Unde ați vrea să lucrați când veți fi mari?

Câțiva visau să ajungă pompieri, polițiști, cântăreți, dacă erau din familii de lăutari, șoferi de TIR. Alții, mai realiști, spuneau că vor lucra pământul sau vor deveni zugravi, zidari. Fetele își doreau să devină croitorese, coafeze, ospătărițe. Selina voia să devină vânzătoare.

– Știi că îți trebuie matematică, să dai restul corect?

– Da. Încerc să învăț, dar sunt și probleme pe care le greșesc sau nu știu cum să le fac.

Înainte să sune de pauză, au fost întrebați dacă le place să-și facă prieteni noi. La răspunsul afirmativ, în cor, li s-a explicat că vor face cunoștință cu Lotte și Willem, doi elevi de liceu din Olanda, cu care se vor juca în recreații și vor învăța engleză.

După o jumătate de oră de dat mingea de la unul la altul, cu învățat cum se numesc în engleză toate lucrurile din curtea școlii, se întoarseră în clasă. La matematică au dat un test, să știe profesoara nivelul fiecăruia. Mintea făcea calculele, iar stiloul scria ușor pe hârtie, deși nu mai avusese până acum altceva decât creion sau pix de un leu. Spre deosebire de alții, Selina învățase tabla înmulțirii și a împărțirii. Le știa bine. Greutățile ei erau de logică și geometrie, în special.

Și la română au dat un test, după încă o partidă de joacă în curte, cu cei doi olandezi. Prima parte, o dictare, a fost urmată de fișe de completat. Astfel, viitoarea dirigintă a clasei a cincea afla mai multe despre elevii ei și despre lacunele de ortografie și exprimare.

– Aveți temă pentru mâine, o compunere despre familia voastră. Puteți s-o ilustrați cu desene, dacă vreți! Luați acasă și cartea de povești, doar să nu uitați s-o aduceți mâine, la cursuri. Citiți-le o poveste din ea fraților mai mici!

***

Toată vacanța s-au jucat și au învățat. Școala de vară se dovedi cu folos pentru Selina. O urmă și fratele mai mare, pentru care singurul motiv să nu abandoneze școala era că îi trebuiau opt clase pentru a da examen de șofer. Ei chiar îi plăcea școala, după cum constată viitoarea dirigintă. Fata avea potențial! Dacă ar fi avut cine să se ocupe de ea și acasă, încă din prima zi de școală, fetița ar fi putut fi premiantă. Se hotărî să fie ea cea care o încuraja și o ajuta.

Primul premiu primit de ea fu o sticluță cu cerneală, să-și poată umple stiloul. Făcea unele greșeli de ortografie, dar, cu cât a citit și a scris în vara aceea, pe majoritatea le-a corectat. Mai scăpa câte una când se grăbea să ia notițe. Ajunsese la convingerea că stiloul cu capac auriu era fermecat, ajutând-o să învețe repede.

Fata se împrieteni și cu cei de la fundație, români și olandezi deopotrivă. Era mereu gata să ajute și să prindă din zbor ceva nou. La începutul anului școlar, atât ea cât și Armando primiră câte un ghiozdan plin cu rechizite și cărți. Talentul la literatură, mai mult decât capacitățile presupus magice ale stiloului, o ajută să obțină mențiune la olimpiada de limba română, în faza pe județ. Împreună cu Selina, diriginta era fericită.

Îl ajuta la lecții pe Armando. Odată ce i se explicase din urmă, începuse și băiatul să priceapă. Termină anul școlar cu media șapte și ceva, un progres important pentru el. Selina luă premiul al doilea.

– Dacă mai faceți cursuri de vară și anul acesta, nu vom lipsi! promise fata în luna iunie.

Tot la dirigintă veni, plângând, în clasa a șaptea, rugând-o să vorbească cu părinții ei, s-o lase să termine școala. Era greu într-o lume guvernată de tradiții medievale, însă cel mai important argument a fost că Selina este printre primii din clasă și își ajută fratele, care este permanent cu ea, să nu rămână în urmă la învățătură.

Problema mai grea a fost după ce au terminat clasa a opta. Destui copii din sat, odată ajunși aici, se opreau și se duceau la muncă. Selina voia la liceu; media obținută la examen o ajuta. Iar s-a dus profesoara să intervină în favoarea ei și a fratelui ei, să-i trimită la oraș, la liceu. Deja diriginta înțelesese că dacă erau amândoi, ar fi lăsat-o. Aveau mătușa la care să stea, să nu dea bani pe cămin.

– Vă ajut să faceți formalitățile, să obțineți locurile pentru romi la care aveți dreptul și bursă.

Documentele au fost completate, pentru amândoi, cu stiloul cu capac auriu. Au fost aprobate, iar în toamnă, Selina era elevă la liceul economic, Armando la profesională, la vânzători.

…Atât profesoara de română și engleză, cu care a păstrat legătura peste ani, cât și Lotte, olandeza, s-au bucurat să afle că Selina a intrat la facultatea de relații economice internaționale. S-a întors acasă în triumf. Dintre cei născuți în sat, din toate generațiile, puteai număra pe degetele unei mâini absolvenții de studii superioare.

– Ia tu stiloul chinezesc cu capac auriu, să-ți poarte noroc la învățătură, cum mi-a purtat mie! îi spuse frățiorului cel mai mic, atunci în clasa a patra. Și să nu lipsești de la nicio școală de vară, dacă se organizează!

Marina Costa

Link blog!

Ce carte scriu acum – „Țara minunilor ce țin”

Ce carte scriu acum „Țara minunilor ce țin”

Ca o continuare și dezvoltare a cărții „Aventurile melcului zburător și ale Pikralidei, păpădia Lunii”, cartea „Țara minunilor ce țin” se scrie din aprilie frumos, cu o abordare nouă, de care eu sunt încântat. Fiecare capitol aduce o nouă poveste, inedită, aș îndrăzni să spun că e chiar neabordată în acest fel încă.

Manuscrisul „Aventurile melcului zburător și ale Pikralidei, păpădia Lunii” (2014), s-a dovedit a fi unul foarte dificil de publicat. De fiecare dată când am dorit să o fac, și chiar am încercat asta, am întâmpinat numai dificultăți, iar atitudinea editurilor față de carte a fost dezarmantă. Ce fac eu când nu îmi pot îndeplini aspirațiile literare în materie de publicare? Mai scriu o carte. Pe cea menționată, am început-o în aprilie, am scris până în 70% din cât îmi propusesem să scriu în cele patru părți. Este însă foarte posibil să îi adaug o nouă parte. Cred că aceasta va fi prima carte pe care nu o mai scriu doar ca să fie publicată, ci ca să pun în valoare fiecare idee care se potrivește temei. Vreau să mă epuizez de idei, iar acest lucru nu se va întâmpla prea curând.

În partea a patra, Frezia, rămasă pentru o vreme singură datorită unui incident în urma căruia îi este absorbit viitorul soț într-un Zid, pe care l-am numit Orizont, plămădește un om din lut nears, care se dovedește a fi cu mult mai mult decât l-a dorit iubitoarea de artă, Frezia. Plecat într-o misiune specială, acesta se regăsește în prezența Pikralidei, prima păpădie care a ajuns pe Lună. Ar fi atât de multe de spus despre întreaga poveste, însă acum doresc doar să vă las o secțiune pentru lectură.

„Orizontul este infinitul în forma accesibilă omului”

Din capitolul: Strălucirea Lunii este un spectacol al pikralidelor luminii

„La final mi-a vorbit despre o fetiță de dincolo de zid, chiar dincolo de lumea pe care o conține zidul. Mi-a cerut să călătoresc spre lumea ei pentru a-i oferi semințele de păpădie luminie, acum plantate în mine. Dar despre această călătorie cu siguranță voi vorbi cu altă ocazie. Primisem asigurări despre surpriza făcută de revenirea băiatului în mica lui comunitate. Nu își amintea nimic despre săptămânile petrecute în interiorul zidului. Frezia nu își dorea nimic altceva decât pe el și promisiunea că se vor căsători curând.

*

Noaptea s-a disipat în joaca stelelor, care mai de care mai curioasă de modul în care o asemenea poveste se scrie. Să privească spre omul de lut ce a trecut fără dificultate în cealaltă parte a zidului spre Țara minunilor ce țin, împăpădiat cu o mulțime de pikralide nestăvilite, mustind a dorințe gata de a fi îndeplinite, sau spre lumea de dincolo de orizont, acolo unde mai noii noștri protagoniști, unul rătăcitor prin zid, recuperat fără amintirea săptămânilor în care a fost rătăcit, altul, sau mai exact, o alta, plămăditoarea omului de lut, pe care l-a înzestrat fără să știe cum, cu o multitudine de trăsături umane, mai toate fiindu-i foarte cunoscute, ele reflectând-o.  

Dinspre stele, orizontul nu pare la fel ca pentru lumea Andrei. Oamenii și-au definit infinitul în termeni mult mai ușor de acceptat. Orizontul este forma asimilabila a infinitului, pe care omul o privește cu admirație și la care aspiră, neștiind că există o lume dincolo de simpla limitare impusă infinitului. Că din acea lume au fost făpturi ce au încercat să treacă de zid, sau prin el, spre Țara minunilor ce țin, nimeni nu știa, pentru că omul nu știa nici măcar de existența unui loc unde minunile țin, fără a se risipi, fără a se topi în priviri aplecate în pământ.

Dinspre mările și oceanele care îmbracă Pământul, orizontul este locul pe care îl caută marinarii, prietenii lunii și al stelelor. Când călătorești spre orizont este de preferat să îți păstrezi privirea spre stele. Te vor ghida fără greș, până orizontul se topește și devine o ființă căreia i-ai luat un inel de logodnă, pe care ai sperat să i-l oferi cu un genunchi aplecat în pământ. Fiecare poveste poate avea o cu totul altă frumusețe când singurul lucru pe care ți-l amintești este o călătorie într-o lume de care nu știi nimic, dar din care ai luat un inel pentru fata pe care o iubești.

Zilele se scurgeau cu greu pentru tânărul care a bravat în fața fetei pe care o iubea, pășind în Zid. L-a întrebat de lumea în care intrase, l-au rugat să le spună dacă a mai întâlnit oameni, dar toate acestea erau lipsite de sens, neinteresante prin comparație cu Frezia. Dinspre ea venea multă bucurie, căldură și parfum. O visa adesea, poate și pentru că zâmbetul ei îl răvășea de la prima clipă în care îl vedea.

Visele sunt cea mai scurtă cale de a mărturisi iubiri încapsulate în teamă. Și visa…”

Mulțumesc că mă citiți.

© Cosmisian

CONCURSURI LITERARE

CONCURSURI LITERARE – click pe anunț

Concursul Național de Creație Literarã Dimitrie Bolintineanu. Ediția a XXXI-a, octombrie 2022, Bolintin Vale

foto -net

Fănuș Neagu 2022. Concurs de proză scurtă. Lucrările se trimit până pe 30 noiembrie

Concursul Național de Proză „Mihail Sadoveanu”, ediția a XIII-a, 2022

Fascinația Mării 2022, concurs literar național ajuns la ediția a IX-a

Concursul Naţional pentru Traducerea Poeziei Româneşti Lidia Vianu Translates. Ediţia a patra, 27 iulie 2022

Concurs S.F. & Fantasy 2022. Asociația Culturală Renașterea Buzoiană

Concurs de carte publicată în 2021

Cosmisian & Litera13

Oare ce ființe locuiesc dincolo de zid?

Oare ce ființe locuiesc dincolo de zid?

„Priveam în sus spre ultima clipire a cerului,
atunci când pleoapa norilor se deschide
pentru a-mi face cunoștință cu misterioasa voce.
Era Luna.
Orizontul este o amintire continuă
pentru ființele din această parte a lumii,
el nefiindu-ne viitor pecetluit de aspirații,
sau trecut de care să ne simțim legați.

De partea noastră,
orizontul este o necunoscută din spatele unui zid
pe care nimeni nu s-a gândit să îl treacă.
Am multe întrebări legate de acest zid.
Sunt un arbore a cărei umbre a fost zvântată de vânt,
unul care se înțelege cu luna din priviri.
O vedeam înălțată pe cerul nopții,
cu inima neîmpăcată,
de parcă ar fi vrut să îmi spună ceva
despre călătoria ei dincolo de zid,
poate singura făptură a nopții
ce putea traversa o asemenea barieră
spre o lume despre care ar fi vrut să vorbească cu cineva.
Se deplasa lent și fără excepție,
seară de seară,
după ce ne priveam în ochi.
Eu nu o scăpam din ochi,
mai mult din dorința de a surprinde momentul
în care s-ar fi decis să îmi spună
despre ființele din lumea în care alegea să meargă.
Oare ce ființe locuiesc dincolo de zid?
Nu am aflat încă…”

© Cosmisian – Manuscrisul „Țara minunilor ce țin”

Foto – google

Zidul în care am dispărut

Zidul în care am dispărut

„Dragul meu, dacă trecem de zid nu vom mai fi la fel. Tu chiar vrei asta?”

„Întotdeauna te înspăimântă schimbarea. Relaxează-te! Ce poate fi atât de rău dincolo de zid?”

„Păi, să vezi… De unde să știu eu? Nu am ajuns atât de aproape de el niciodată.”

„Te temi de nou. Uite, întind mâna și îl ating…”

Alin și-a întins mâna spre zid, înspăimântat în sufletul lui. Asta era, orice ar fi, dădea bine la impresie. Spera totuși ca atingerea zidului să nu îi topească mâna, sau mai rău… Se asigură că îl privește și apoi, doar apoi, apropie lent mâna de zid. Nimeni nu se aștepta la acest rezultat, cel puțin nu de pe această parte a lui…

*

Nu ți-am spus despre Zid. Este timpul să îți spun cât știu eu, dar să nu te aștepți la detalii. Zidul a fost dintotdeauna acolo. Ne înconjura semeț, admirat dintotdeauna de oameni. Era ca un perete foarte înalt din apă cristalină care se ridica din pământ și urca până spre nori, revărsându-se pe cealaltă parte. Au fost mulți care s-au aventurat să pătrundă prin el înspre lumea de dincolo, dar nimeni nu a reușit să revină. De aici și multele zvonuri și legende, care mai de care mai ireale. De când ne știm noi iubirea, nimeni nu a mai încercat să treacă. I se admira doar frumusețea de departe, iar pâlcurile de arbuști îl făceau mai degrabă o iluzie optică, de care te țineai departe ca să nu riști.

Pe Frezia am cunoscut-o la Atelierul de Pictură din Mirror Lake. Ea se angajase într-un proiect al unui Om-Cap cu un destin filozofic, eu treceam pe lângă ferestrele joase ale clădirii, privind de fiecare dată preț de câteva clipe spre interior. Cursanții se schimbau, ea era tot timpul acolo. Am presupus că este o artistă care nu se oprește la propria artă, ci le oferă și altora o cale de a se regăsi prin culoare și formă.

Ne-a luat puțin timp să ne dăm seama că suntem amândoi visători, dintr-aceia care se înfășoară cu arta. Probabil că și ea o face ca să se scuze, ca să își justifice mai ușor visarea. Unul dintre cele mai înfocate subiecte pe care îl abordam era Zidul. Abordasem subiectul din perspectiva aventurii, nu a teribilismului. Oricum, nimeni nu se aventura să ajungă aproape de el. Aveam prea multe locuri în care să ne încercăm norocul, iar Zidul nu era unul dintre ele. Ei îi vorbeam despre el ca unul care părea prea încrezător în cele câteva detalii pe care le culesese de la oameni în puținii ani de viață.

La câteva săptămâni distanță de prima incursiune pe coridoarele ce găzduia Atelierul, o și invitasem pe Frezia la picnic. Pregătisem un coș cu diverse bucurii culinare, cât să poți degusta o varietate provocatoare de gusturi. Ne-am plăcut și la început, și atunci, și acum. Așa că, iată-mă cu mâna tot mai aproape de transluciditatea verticală a zidului. Ce nu știam noi în acest moment era modul în care reacționează zidul. Degetele mele deveneau una cu ființa volatilă a peretelui și dispăream treptat, fără să pot să-mi retrag mâna, sau umărul, sau corpul… Frezia se uita fără reacție. Inevitabilul i-a cuprins gâtul subțire și catifelat, oprindu-i bucuria de a respira. Se sufoca, iar trupul îi rămăsese inert, incapabil să mă salveze. Eu dispărusem fără urmă, fără a lăsa vreo posibilitate de a vedea în ochii Freziei cea din urmă expresie de iubire. Îmi pierdusem forma și culoarea, greutatea și importanța.

Au trecut câteva săptămâni de când dispărusem, caz deja cunoscut printre oamenii a căror liniște nu mai fusese tulburată de câteva decenii. Nu devenisem legendă. Aceasta era o veste bună, purtând cu ea și speranța că poate voi fi repatriat, reumanizat. Aș fi vrut să știu mai multe despre mine, despre ce mi se întâmplase, și-aș fi întrebat pe cineva dacă aș fi știut unde sunt. Sau, dacă aș fi văzut pe cineva. Să fie aceasta cea mai crudă soartă a unui tânăr care bravează în fața fetei pe care vrea să o încălzească cu iubire și aventură? Să se termine totul cu o căutare de sine, una pe care nu știam cum s-o explic, cum s-o definesc? Cine se pierduse vreodată de sine, de iubire, de tot, neștiind unde se află, și totuși să se caute? Devenisem un fel de ne-eu? Aceasta să fi fost oare soarta celor care s-au aventurat în Zid?

(Parte din secțiunea a treia a unui manuscris)

© Cosmisian

foto Najjie – waterfall mist

RECENZIE: „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, De Delicatese Literare

RECENZIE: „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, De Delicatese Literare

Cu doar câteva ore în urmă am ajuns pe pagina DelicateseLiterare în dreptul Recenziei cărții „Mariette – Muza și inspirația lui Jules Verne”, plin de apreciere pentru o asemenea recomandare de carte. Nu știam că s-a scris despre Mariette acolo, ceea ce a adus și mai multă bucurie, surprins fiind. Cu această ocazie îi mulțumesc Anei Sylvi Basica pentru Recenzie și vă invit să îi urmăriți activitatea pe Delicatese Literare aici! Le mulțumesc celor de redacțiile Editurii Siono (Link spre cărțile mele pe Siono aici!) și a echipei Delicatese Literare (Link aici!).

Vă invit să lecturați Recenzia cărții urmând linkul acesta, sau răsfoind pdf-ul de mai jos. Vă mulțumesc.

Cosmisian

Foto: DelicateseLiterare

___________________________________________________________________

Mariette. Muza și Inspirația lui Jules Verne – Cosmisian – Editura Siono – recenzie
23 iunie 2022
Mariette. Muza și Inspirația lui Jules Verne
Cosmisian
Editura Siono
Nr. de pagini: 192
An apariție: 2022


Dacă în Mouelle Roucher Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă, care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman, Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane. (N Marianne)

Îmi rezerv dreptul de a-l numi pe autor unic prin felul său uimitor de a transforma cuvintele în imagini de un estetic vizual dus până la sublim. (Ami Ancelin)

Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet. (Cristinne CC)

Mariette este o lume formată din mai multe lumi, un labirint în care Timpul și Destinul se întrepătrund și apoi se risipesc, asemenea unei păpădii atinse de vânt, între trecut și clipa prezentă, făcând între ele o punte ieșită dintr-o călimară a cărei cerneală ascunde mistere și secrete. (Potecuța)


Pe Cosmisian l-am întâlnit, în vasta lume a literelor, prin intermediul lui „Lucette”, sora mai mare a lui „Mariette”. Spun mai mare pentru că a apărut prima în lumea de care vă vorbeam, însă ceea ce au în comun cele două grațioase prezențe este faptul că autorul lor le-a creat colțișoare de lume numai și numai pentru ele. Sunt născute aici, într-un ungher de Românie, însă trăitoare într-o geografie mult mai amplă, la care puțini acces. Cosmisian însă ne permite și nouă să tragem cu ochiul în spatele cortinei prozaicului și să vedem ceea ce poate altfel ne-ar fi scăpat.

Am deschis cu sentimente amestecate cartea de un roz brumat, de pe coperta căreia ne zâmbește ea, Fetița cu Codițe la fel, eroina incontestabilă a poveștii lui Cosmisian și a unei alte povești, cea a propriului destin, care ar putea fi privit de majoritatea cu o clătinare de cap, fiindcă ea este un copil cu sindrom Down născut în anii ’80, în România comunistă. Pornind de la această premisă, s-ar putea crede că vom da de o istorie tristă, dar cât de departe am fi de adevăr… căci nu toate sunt alb și negru, tristețea și bucuria sunt uneori fețe ale aceleiași monede, iar un far călăuzitor, precum cel plantat de Narator și bunul său însoțitor, Firul Narațiunii, în centrul universului Mariettei, poate aduce la lumină o cu totul și cu totul altă dimensiune.

Mariette are norocul de a avea în preajmă părinți devotați, bunici generoși cu timpul lor, cu emoțiile, dar și prieteni buni. Sau poate nu e un noroc, ci un drept câștigat de prezența ei luminoasă într-o altă zonă a existenței, una nedezvăluită profanilor. Naratorul și Firul Narațiunii sunt ei înșiși călători în timp, între lumile pe care le acoperă, înregistrând aventurile unor spirite deschise, între care se pot crea legături indestructibile în timp. Cum ajunge Mariette, Fetița cu Codițe la fel, să fie cunoscută drept muza și inspirația lui Jules Verne? Cine este micul Joji și ce se va alege de el? Dar de minunata noastră protagonistă? Sunt toate întrebări la care veți dori să primiți răspuns de la prima la ultima filă a romanului.

La începutul anilor ’80 apărea în această lume Mariette, un copil diferit, dar iubit. O prezență solară, care de-a lungul timpului s-a deschis precum o floare în fața posibilităților neștiute aflate în spații accesibile doar unor inițiați, copii cu spirit de aventură nelimitată de amenințarea banalului, precum ea și Joji, sau ale creaturilor născute din esența cernelii vărsate de îndrăgitul scriitor Jules Verne, cel care devine co-protagonist al istorisirii de față, călător la rându-i pe marea timpului, între vârsta de 12 ani, aidoma cu cea a Mariettei și momentul plecării sale într-o altă călătorie, de data aceasta numai a spiritului. între 1840 și 1905, Naratorul și Firul Narațiunii, entitățile născute din esența creativității simbolizată de cerneala de care aminteam l-au însoțit pe Jules, cunoscând-o, bineînțeles, și pe Muza lui. Ce mirare pe aceștia să o regăsească pe Muză după atâtea decenii, în însăși Fetița cu Codițe la fel, julită la un genunchi, exact la vârsta pe care o avusese tânărul Joji cel dornic de aventură… Ce de momente prețioase, unele care țin cititorul cu sufletul la gură, pentru a afla cum depășește Mariette obstacole apărute în cale, reacția părinților iubitori și a celor care o iubesc, dimensiunile remarcabile ale lumii ei interioare.

Cosmisian ne invită să îi fim alături Mariettei, dar și să căutăm în străfundurile propriei ființe comori nebănuite. Mariette ne arată o cale, calea de a fi noi înșine, într-o lume ale cărei miraje sunt ușor de urmat și ale cărei risipiri ne poartă de colo-colo, precum puful păpădiilor sau frunzele duse de vântul sorții.

Numai dumneavoastră puteți decide dacă veți naviga în largul oceanului necuprins pe corabia unde Mariette – Fetița cu Codițe la fel – este angelicul căpitan sau dacă veți coborî în primul port.

„Pe rând, cu încetinitorul parcă, fetița își în mu ia degetele în cerneală. Păreau un mănunchi de stilouri vii, vibrând de dorința de a scrie. Sau de a contura ce numai inima ei putea face. S-a așezat în genunchi în fața măsuței, sprijinindu-se cu coatele pe albul ei, al paginii, al norilor. Palma stângă se împotrivea vântului care dorea să ducă mai departe albul norilor de pe pagină. Dar ea știa. Norii pot fi ținuți în loc de degetele ei înmuiate în cerneală, care acum păreau mai mult ca o corabie ale cărei pânze erau smulse din pânza unui pictor care dorea să picteze nedefinit pe ceru! nopții.”

By Anasylvi

___________________________________________________________________

Cosmisian în Agora Artelor, Nr. 9, Iunie 2022 „Îmi extrag perfecțiunea unui personaj din culorile unui cub rubik”

Cosmisian în Agora Artelor, Nr. 9, Iunie 2022
„Îmi extrag perfecțiunea unui personaj din culorile unui cub rubik”

Cu încântare vă anunț apariția în Revista „Agora Artelor” nr. 9, Iunie 2022 a capitolului „Îmi extrag perfecțiunea unui personaj din culorile unui cub rubik” din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, scris în perioada Septembrie 2021 – Ianuarie 2022.

Revista poate fi citită în întregime urmând linkul acesta: AgoraArtelorNr9

Textul propus îl puteți citi fie pe linkul de mai sus, paginile 58-59, fie aici, în PDF. Lectură plăcută. Aștept ziua în care să puteți citi întreaga carte „Ciornele unui scriitor tăcut”.

© Cosmisian

CRONICĂ LITERARĂ – Un nume de remarcat, de Veronica Balaj

CRONICĂ LITERARĂ – Un nume de remarcat, de Veronica Balaj

MeridianulTimisoara

Cosmisian, un nume/pseudonim, un pseudonume asumat artistic. În peisajul publicistic al tinerilor care exersează în proză, numele său are deja un răsunet. De obicei, noua generație nu are chemarea spre munca pe text, răbdarea, apetența să scrie proză. Care înseamnă trudă. Mulți atacă poezia, versul, inspirația frustă. Adesea și… neinspirația preferând descrierea nudă a unor stări sau mici secvențe dintr-o realitatea comună. La îndemână… Dar nu voiam să fac deschidere spre un asemenea subiect ci, să spun că, noii scriitori nu se aruncă în desfășurări epice la sute de pagini Lucru firesc dintr-un anume punct de vedere. Așadar, un autor de proză, intrat pe teritoriul literaturii și care preferă proza încă de la început, este de remarcat. Este și cazul lui Cosmisian.

Mouelle Roucher

Volumele sale, trei la număr, au văzut lumina tiparului la edituri din Capitală. Acesta despre care va fi vorba și precedentul, poartă sigla Editurii Siono, București. De notat că, mai toate beneficiază de o largă distribuție. Dacă precizez librăriile Cărturești, nu e un lucru de trecut cu vederea.

Volumele sale au o condiție grafică excelentă, atractivă, după toate normele marketingului modern. Autorul se implică, și în realizarea graficii de pe copertă așa cum, firește, trăiește fiecare frază, se împrietenește, construind personajele pe care le identificăm în povestea care se leagă ușor, ca o alunecare lină. Epicul pe care-l propune este colorat și chiar susținut în nuanțele sale prin metafore. Aceasta fiind tonalitatea predilectă.

REALITATEA SE RESCRIE ÎN ACEST REGISTRU

Întâmplări dramatice dar nu obsesive sau apăsătoare, personaje care alunecă în fantazare, ne propun o lume din visare și imaginar dar, cu suport în realitatea recognoscibilă. O anume tandrețe susține fluxul emoțional din cărțile sale. Punctul forte fiind fantazarea. Și expresivitatea prin metaforă. Ar fi superfluu să… povestesc vreuna dintre cărțile semnate de Cosmisian. Reținem poarta deschisă către imaginar prin susținerea metaforică, drept un îndemn la lectură.

Articole ale doamnei Veronica Balaj pe MeridianulTimisoara aici!

_____________________________________________

Cărți semnate de Cosmisian

LIBRIS

CĂRTUREȘTI

SIONO

COSMISIAN: MARIETTE – MUZA ȘI INSPIRAȚIA LUI JULES VERNE – RECENZIE

Au trecut cîteva ore de când mă lupt cu toate activitățile de astăzi, sperând să prind un moment liber pentru a citi. Sunt încântat să vă prezint recenzia scrisă de Oana. Prin ochii ei am văzut și eu ceva nou la cartea mea. Sunt surprins și eu de o perspectivă asupra tăcerii la care nu m-am gândit în acei termeni.
Sunt încântat.
Vă las puțin din text și vă invit pe Crâmpeie de Suflet să lecturați întreaga recenzie. Cartea poate fi găsită pe site-ul editurii la pachet cu Lucette, sau independent de aceasta.

_______________________________________

COSMISIAN: MARIETTE – MUZA ȘI INSPIRAȚIA LUI JULES VERNE – RECENZIE
2022-06-15

Cosmisian a reușit să ducă lumea poveștilor la un alt nivel, să transforme lectura în artă în adevăratul sens al cuvântului. Citindu-i cărțile, devii parte din ele la rândul tău, căci are darul ăsta, de a te scoate din pasivitate și a te transforma în personaj în propria operă, în martor activ la tot ceea ce produce imaginația sa. Și aceasta scoate la lumină multe minunății, căci autorul folosește cu talent de maestru tehnica narativă pentru a crea magie prin intermediul cuvântului, pe care îl vrăjește. Scrisul pentru el devine catharsis, iar asta se simte cu putere și îți bucură sufletul. Devii mai bogat citindu-l, iar acesta cred că este unul dintre marile câștiguri atunci când îi citești creațiile. „Din suflet de Narator își naște poveștile”, iar asta ajunge clar în suflet de cititor.

Este o adevărată sărbătoare atunci când cărțile sale își găsesc drumul până la mine. O știam pe Mariette încă din fașă, am citit ceva fragmente, dar acum mi-am încântat sufletul cu plinătatea prezenței ei. Și nu, din păcate nu am putut să o duc la Paris, dar am purtat-o cu mine prin Anglia, furând câteva rânduri unde era posibil. Și am lăsat-o să vadă puțin și din universitatea din Greenwhich, acum, serios, după aventurile sale prin universul lui Jules Verne, merita o nouă poveste și la Greenwhich, poate așa reușește să reînvie și manuscrisul pierdut!

Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne este un roman poezie, o feerie de senzații și trăiri, o minunăție de carte și de poveste, care îmbracă în nenumărate metafore un adevăr mai dureros și mai trist: cel al stigmatizării aduse de existența unui defect de cromozomi. Însă acest lucru nu împiedică deloc miracolul să se petreacă, pentru că Fetița cu Codițe este o adevărată muză și o inspirație pentru toți cei care ajung în contact cu ea, nu numai pentru marele Jules Verne:

Continuarea pe LINK

Crâmpeie de suflet

Cosmisian a reușit să ducă lumea poveștilor la un alt nivel, să transforme lectura în artă în adevăratul sens al cuvântului. Citindu-i cărțile, devii parte din ele la rândul tău, căci are darul ăsta, de a te scoate din pasivitate și a te transforma în personaj în propria operă, în martor activ la tot ceea ce produce imaginația sa. Și aceasta scoate la lumină multe minunății, căci autorul folosește cu talent de maestru tehnica narativă pentru a crea magie prin intermediul cuvântului, pe care îl vrăjește. Scrisul pentru el devine catharsis, iar asta se simte cu putere și îți bucură sufletul. Devii mai bogat citindu-l, iar acesta cred că este unul dintre marile câștiguri atunci când îi citești creațiile. „Din suflet de Narator își naște poveștile”, iar asta ajunge clar în suflet de cititor.

Este o adevărată sărbătoare atunci când cărțile sale își găsesc drumul până la mine. O…

Vezi articolul original 758 de cuvinte mai mult

VoceaTa.Eu @ „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, Iunie 2022

VoceaTa.Eu @ „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”

CARTEA LUNII

Cu încântare vă anunț apariția Recomandării de Carte „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, recomandare semnată de scriitoarea N Marianne, publicată în Ziarul Vocea Ta, ediția tipărită, Anul 2 * Nr. 10 (108), pentru care le mulțumesc Redacției pentru primire, Editurii SIONO – București, N Mariannei pentru textul scris și Cristinei Apostol pentru fotografie.

Totodată, în aceeași publicație poate fi lecturat și un text, drag mie, sub titlul: „Chipul tău îmi adăpostește mângâierea la umbra pleoapelor tale”.

Ziarul Vocea Ta, împreună cu publicația online AșiiRomâni.de este un Proiect susținut de Departamentul Pentru Românii de Pretutindeni. Ziarul Vocea Ta este distribuit în Zona Metropolitană Nürnberg.

Cu multă apreciere Theodorei-Raluca Paun pentru sprijin.

Când mă gândesc la Mariette, o văd înconjurată de mulți prieteni dragi. Vrei să devii și tu unul? Te invit să citești Recomandarea scrisă de N Marianne:

N. Marianne despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

„Dacă în „Mouele Roucher” Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în „Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero” Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane.

Mariette nu este doar un roman, ci o demonstrație stilizată. Cosmisian trasează liniile de construcție ale unei realități crude. Registrele bine structurate oferă personajelor o libertate expresivă. Paralelismul universului conceput folosește un limbaj plastic, ingenios, inventiv, și este completat de situații – povești de viață. Compozițiile realizate într-un stil incomparabil sunt naturale, conferindu-i cititorului emoții vindecătoare. Cu toate că Visul și Curiozitatea (o caracteristică definitorie a Copilăriei) o însoțesc pe Fetița cu codițe pe tot parcursul călătoriilor, Iubirea rămâne punctul de interes al lucrării.

Mariette, romanul care atinge cotele maxime ale metaforei, aduce în atenția cititorilor pe Fetița cu Codițe blonde. Ce are special această Fetiță față de alte fetițe din întreaga lume? Camarazii de drum, o conspirație a părinților care l-au rugat pe Joji, unul dintre cei mai mari aventurieri, cu o prestanță mondială, ireproșabilă, să îi îndrume Fetița în lumi nemaiîntâlnite vreodată, să călătorească și să exploreze până la capătul lumii și înapoi, să trăiască povești încă nescrise și să le transpună în termenii cei mai clari cu putință.

Romanul Mariette vine în întâmpinarea noastră cu un mesaj puternic, de actualitate, și anume stigmatizarea – o normalitate relativă, aș putea adăuga, dar o voi considera la rândul meu o limitare – „Universul unei copile cu Sindrom Down este adesea limitat de cei a căror inimă este încorsetată în prejudecăți și lipsă de empatie.”

Povestea care îmbracă întreg firul narativ este magică. Personajele pe care autorul le-a creat sunt aspiraţionale la rândul lor. Imprevizibilitatea Firului Narațiunii îl uimește chiar și pe Narator, care e nevoit să îi mai domolească pornirile, însă Iubirea va fi cu mult mai convingătoare.

Acțiunea se desfășoară în jurul Manuscrisului 66 care avea forma unei Neașteptări, ca un colier în formă de Fetiță cu două codițe. Aflat pe o tablă de șah interzisă, în interiorul unui Labirint născut de jos în sus pe măsură ce cuvintele albe, asemenea zăpezii, se aștern de sus în jos pe tabla de șah, Manuscrisul, care pare să dețină toate misterele lumii, așteaptă să fie descoperit. Aventura aduce cu sine strategii, dar și schimbări de împrejurări, printre cele mai diverse, transformând romanul într-unul excepţional.”

______________________________________________________________

Cu apreciere, al vostru Cosmisian!

Cosmisian în ANTOLOGIA PRIETENIEI, Vol. 6, Lansare 4.05.2022

Cosmisian în ANTOLOGIA PRIETENIEI, Vol. 6, Lansare 4.05.2022

Cosmisian – Mențiunea a II-a la Secțiunea proză cu „Femeia – o metaforă care a prins viață”
(cinci capitole din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, Sept.2021 – Ianuarie 2022)

Festivalul – Concurs Internațional de Literatură și Grafică „Elogiul Iubirii”
(Valer Popean), Ediția a IV-a
LANSAREA ANTOLOGIEI PRIETENIEI, Vol. 6
4 iunie 2022, orele 10 – 16
Cu Mirela Minuţa

Dragi prieteni,

Premiile pentru Festivalul-Concurs „Elogiul Iubirii” și Antologia Prieteniei, Vol. VI sunt pregătite pentru a vă întâmpina la Buzău, în 4 iunie, la un eveniment cultural de excepție: Lansări de carte, Lansarea Antologiei Prieteniei – Vol VI, Gala de Premiere a Festivalului Concurs Internațional Cultural-Artistic „Elogiul Iubirii” -Ediția a IV-a.
Mulțumesc domnului George-Nicolae Stroia, directorul editurii Armonii Culturale, pentru profesionalism și promptitudine! Mulțumiri – cu stimă, respect și prețuire – pentru prefața cărții, domnului George CĂLIN, scriitor – Ambasador Cultural Convenţia ONU-Geneva; Mulțumiri cu recunoștință, pentru Precuvântare și Binecuvântări, Pr. prof. dr. Milea Mihail, membru în Uniunea Scriitorilor şi a Ziariştilor Profesionişti din România; Mulțumesc graficienilor care, prin contribuția lor, au dat un plus de valoare Antologiei Prieteniei… și nu în ultimul rând mulțumesc tuturor creatorilor coautori…
În cuprinsul celui de al VI-lea volum al Antologiei Prieteniei sunt îmbinate poezie, proză și grafică de calitate, amprente nemuritoare ale unui număr de 135 de creatori, consacrați, amatori sau debutanți:


Cosmisian – Mențiunea a II-a la Secțiunea proză cu „Femeia – o metaforă care a prins viață”
(cinci capitole din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, Sept.2021 – Ianuarie 2022)

Alături de: Adrian Păunescu, Nicolae Tonitza, Valer Popean, Nicu Gavrilovici, Constantin Triță, Afrim Hyseni, Mișu Popp, Vasile Brânzan, Rodica-Cristiana Marin, Stelian Necșoi, Ionica Bandrabur, Mihai Cătrună, Iurie Brașoveanu, Nynna Vizireanu, George CĂLIN, George Filip, Florin Grigoriu, Aurel Anghel, Girel Barbu, Teo Laurean, Ștefan Stefan Doroftei (Doimăneanu), Camelia Florescu, Emil Almășan, Violetta Petre, George Tei, Liliana Liciu, Florin Bogdan Boitan, Sorin Bălășcău, Marina-Nicoleta Bădărău, Mircea Coroș, Viorica Cazan, Liliana Simion Mirela Minuța Alexa, Florin Tudoran, Doina-Maria Constantin, Sorin Dumitrache, Nicoleta Tudor, Mihai Soare, Ileana Vlădușel, Ioan Nicolae Mușat, Andreea Dilek Blahuță, Andreea Popa, Raissa Alexandriu, Andreea Berceanu, Vlad Alexandru Mărunțelu, Luisa Ramona Urucu, Monica Ștefania Hanciuc, Maria-Daria Balașca-Mihoci, Ecaterina-Elena Mititelu, Ana Enache, Andreea Stemate, Ada Ceparu, Raul Alexandru Mitruți, Victoria-Maria Pripon, Ioana Balmuș, Tamara Pop, Valeria Dulce, Valeria Postica, Andreea Georgiana Irimia, Cristina Cracea, Cristina-Violeta Gheorghiță Paula Diana Handra, Casian Ioan Sinpetreanu Dante Vescan Viorela Marinela Sandu, Adriana-Elena Axinte, Adelina-Maria Homenco, Oana Stephanie Roșu, Maria Antonia Vlad, Teodora Nițu, Georgeta Rada Geta Lipovanciuc, Nicolae Crepcia D, Daniela Konovală, Aurelius Belei, Marilena Răghinaru, Elena Stan, Georgeta Muscă-Oană, Simona Mihuțiu, Florinela Rusu, Issabela Cotelin Dorel Mancaș, Lăcrămioara Teodorescu, Ionel Alexa, Mihaela Ienuțaș, Marin Rada Ecaterina Chifu, Francisc Edmund Balogh, Mirela Cocheci, Olga Văduva Grigorov, Cristinel Badea, Voica Rusu, Elena Obrinteschi Angela Dumbravă, Gabriela Cecilia Cioran, Lăcrămioara Elefteriu, Constantin Iordan, Maria-Alexandra Iliescu Maria Pană, Laura Ilinca (LLaura Lali, Elena Mititelu, Bianca Timșa Stoicescu, Alexa Gavril Bâle, Florentina Danu, Andreea Cristea, Rodica Mureșan, Liliana Roibu, Carmen Ifrim-Săsărman, N. Marianne, Vasile Bele, Natalia Nicoleta Nicoletanatalia Soare Sandu Chiva, Marina Costa (Lelia-Elena Lelia Elena Vasilescu, Ramona Pantea (Irimie), Mirela Hubali, Nadia Urian, Iuliana Cozma, Ileana Corina Ciuraș, Costache Năstase, Loredana Cristea Loredana Constantin, Petru T. Grădinaru Vadurile, Cipriana-Manuela Nichita Frățilă, Eric Cristian Cirică, Corina Claudia Ioniță, Eugenia Calancea, Arpád Toth Elena Mărunțelu, Marlena Raducu Mioara Zaharia, Vladimir Potlog, Ileana Pușcașu, Radu Iorgulescu, Andreea Văduva, Liliana Albu.


Tuturor vă mulțumesc! Trăiască Cultura și Nația română!


Citindu-l pe Cosmisian. Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne”

Citindu-l pe Cosmisian. Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne”
„Citeşte. – E una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le poţi trăi.” – Lloyd Alexander

Și am citit, asemeni îndemnului de mai sus, și am trăit aventura vieții mele într-o poveste ce mi-a rourat privirea, ce mi-a pecetluit pe inimă durerea cuvântului scris într-o narațiune cutremurătoare. Și am citit, asemeni unei însetate de senzațional și am plâns neputința, fantasticul și bucuria. Acum într-o nevoie de a contempla gândesc scenariul, analizez mersul lucrurilor și mă las în voia firului narativ într-un joc al întâmplărilor fantastice ale unor personaje dornice de bine, de pace, de infinit. Astfel, „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” de Cosmisian a fost mai mult decât o incursiune de întâmplări, a fost vibrație constantă ce a luat amploare colorând cuvântul, îngroșind fiecare literă astfel menționând că aici și acum totul e mai viu decât ți-ai imagina.

„Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror singurătate insinuată se zbate în inocență. „

_____________________________________________________

Cristinei Apostol îi mulțumesc din nou pentru căldura și dragul cu care vorbește despre scriitura mea. Mariette este o reprezentare emoțională a ceea ce se poate petrece în lumea interioară a oricărui copil, despre care părinții uneori nu pot ști, dar pe care o pot susține prin iubire și prezență. Cum mai pot alimenta părinții călătoriile imaginare ale copiilor lor? Dându-le cărți.
Vă invit să citiți recomandarea făcută de Cristina.
Mariette și Lucette pot fi achiziționate la pachet într-o ofertă „serie de autor – Cosmisian” de aici!

Vorbe pentru suflet...

„Citeşte. – E una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le poţi trăi.” – Lloyd Alexander

Și am citit, asemeni îndemnului de mai sus, și am trăit aventura vieții mele într-o poveste ce mi-a rourat privirea, ce mi-a pecetluit pe inimă durerea cuvântului scris într-o narațiune cutremurătoare. Și am citit, asemeni unei însetate de senzațional și am plâns neputința, fantasticul și bucuria. Acum într-o nevoie de a contempla gândesc scenariul, analizez mersul lucrurilor și mă las în voia firului narativ într-un joc al întâmplărilor fantastice ale unor personaje dornice de bine, de pace, de infinit. Astfel, „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” de Cosmisian a fost mai mult decât o incursiune de întâmplări, a fost vibrație constantă ce a luat amploare colorând cuvântul, îngroșind fiecare literă astfel menționând că aici și acum totul e mai viu decât ți-ai imagina.

„Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror…

Vezi articolul original 439 de cuvinte mai mult

Transmisiune din Labirintul Fetiței cu Codițe – Theodora Savuli

Transmisiune din Labirintul Fetiței cu Codițe
Theodora Savuli depsre Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne

Pe Theodora Savuli o puteți găsi pe Site-ul Editurii Siono.

Mă bucur, dragă Theo, pentru că te-ai lăsat prinsă în Labirintul Fetiței cu Codițe. O călătorie bună, observ 🙂

%d blogeri au apreciat: