Cosmisian @ Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022

Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022

„Femeia, o metaforă care a prins viaţă”, de Cosmisian

Mențiunea II (Medalie – argint) – „Elogiul Iubirii” – SENIORI – PROZĂ

Am participat la Festivalul-Concurs „Elogiul Iubirii” cu Proza Scurtă „Femeia, o metaforă care a prins viaţă”. Gala de Premiere va avea loc în data de 18 iunie 2022, la Buzău, când va avea loc și Lansarea Antologiei Prieteniei Vol. VI, în cadrul celei de a IV-a Conferințe Naționale ASCIOR.

„Femeia, o metaforă care a prins viaţă” face parte din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut” (Sept 2021 – Ian. 2022)

Voi lăsa în continuare textul oficial al Concursului, urmat de propunerea mea.

Le mulțumesc organizatorilor – Mirelei Minuța în special, Juriului și Participanților pentru o asemenea ocazie deosebită de a pune în valoare fațete ale Iubirii.

____________________________________________________________________

Mirela Minuţa, 13 martie 2022

CLASAMENT – Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022
În Competiție s-au înscris peste 350 de concurenți dintre care au fost validate, conform regulamentului, un număr de 311 lucrări.

Mulțumiri, cu prețuire și recunoștință, membrilor juriului care au sacrificat din timpul lor pentru evaluarea lucrărilor!

Gala de Premiere va avea loc în data de 18 iunie 2022, la Buzău, când va avea loc și Lansarea Antologiei Prieteniei Vol. VI, în cadrul celei de a IV-a Conferințe Naționale ASCIOR.

Felicitări tuturor celor 311 participanți!

CLASAMENT „Elogiul Iubirii” – SENIORI – PROZĂ – Cosmisian – Mențiunea II (Medalie – argint)

____________________________________________________________________

Femeia, o metaforă care a prins viaţă

De Cosmisian

Era vară când am început să scriu povestea Ioanei. O scriam în mintea mea, acolo unde pot răsturna situația cu ușurință. Întrucât era mult prea cald și acest lucru se vedea pe tricoul umezit de la vântul fierbinte și cafeaua parfumată, băută în mers, fierbinte și ea, am șters începutul și l-am plasat în aprilie. E mai bine în aprilie, nu crezi? Mi s-a întâmplat să șterg anotimpuri și să nu mai găsesc drumul înspre ele. Un risc pe care îl urăsc la îndeletnicirea de scriitor.

Ioana este medic. O profesie apreciată în zilele noastre. În cazul ei, aleasă de către mine. Când mă gândesc la ea, o văd mai curând ca pe o inimă mare care a primit un trup mic de femeie. Iubește omul până la delimitarea lui în cromozomi. Am întâlnit-o în drumul spre casă. Al ei. Al meu nu conta atunci.

În acea zi de aprilie am ajutat-o să coboare o creangă de cireș sălbatic la nivelul respirației ei. Ei îi părea prea sus, mie aproape că mi-a intrat în ochi. De obicei mă aplec să trec pe sub ea, gândindu-mă la dezavantajele pe care le au oamenii înalți. Când nu este în floare, o tai la nivelul meu.

De această dată am ales să o cobor la nivelul personajului meu feminin, la nivelul perfecțiunii, nesigur fiind de reacția ei. Ar fi putut spune că am vrut să o împiedic să treacă de ea, de parcă primăvara putea fi cuprinsă cu mâna și oprită. Mi-a zâmbit prea puțin pentru că i-am adus primăvara la nivelul de la care îi putea asimila metafora. După ce a inspirat adânc, cu ochii ei clari ca cerul senin, mărginiți de sprâncenele ei subțiri și lungi, și-a ridicat privirea spre binevoitorul ei trecător, o privire ce trăda notele sublime ale înfloririi. O priveam fără a-mi lua ochii de la ai ei, lăsând creanga să își spună ultima replică din acest scenariu impus.

Ai văzut vreodată o tânără femeie care îți zâmbește direct în destin? Să nu mă crezi un simplu făuritor de metafore. Ea chiar m-a privit și am văzut-o devenind parte a destinului meu. Aproape că mi-am scuturat capul ca să mă trezesc. Este doar o privire. Poate sunt alergic la polen, deși nu simt nimic inconfortabil. Ce simt eu? De ce nu încetează să mă fixeze cu privirea ei? Oare ce simte ea când ochii îi plutesc în delirul cu care îmi oprește rațiunea?

De ce mi se pare că orice s-ar întâmpla de aici înainte este ceva ce amândurora ne este cunoscut? Aveam o explicație, pe care mi-a topit-o când mi-a spus un „Mulțumesc” deloc nesigur sau șovăitor. Glasul ei era feminin, pe cât de ferm, pe atât de dulce. Mi-am simțit gâtul rebel, incapabil să mai tragă aer în piept. O emoție pe care o simțeam în mine, dar pe care o inspirasem din privirea ei. Oare de aceea mi s-a blocat respirația? Să fi inspirat o senzație a noastră, una care se cuibărește în noi, agățată de pieptul nostru înainte de a ne fi oferit deliciul unei prime conversații?

I-am rupt o crenguță nouă de cireș sălbatic, una compusă din floricele aglomerate. A cuprins-o cu degetele ei albe și subțiri. Ai urmărit dansul elegant pe care îl desăvârşeşte mâna unei femei când cuprinde primul buchet de flori din sufletul primăverii? Nu-i așa că este intimidant? Dacă nu s-ar fi mișcat de pe un picior pe altul, aș fi fost surprins admirând-o cu primăvara peste tot pe chipul ei. Balansul ei era suav, poate fără să își dea seama, imitând trecerea timpului.

Nu am întrebat-o dacă merge spre casă. Parcul era destul de departe de zona rezidențială, așa că am presupus că a venit să admire natura ce și-a revenit din adormire. Când am văzut-o eu în parc, cu părul căzut în perfecțiune peste umerii ei fini, am avut un sentiment de déjà vu, fără explicație. Impactul a fost reciproc, aveam să aflu eu la scurt timp după ce ne-am așezat pe o bancă din capătul celălalt al parcului.

Nu credeam că bărbații se pot îndrăgosti pe loc. Sau, de la prima vedere. Dintotdeauna am crezut că un bărbat ce se trezeşte cu inima pusă pe călătorit printre stele, din prima, sigur dă dovadă de superficialitate. Până în acea zi am crezut multe lucruri. Obișnuit să plantez gânduri în mintea personajelor, am fost înșelat de această libertate, o libertate care subjugă forța pe care o are complexitatea experienței umane. Iată aici o scenă în care personajele o iau înaintea autorului, frângând în el preconcepția nefericirii. Un bărbat care nu se poate îndrăgosti de o femeie ce îmblânzește primăvara este mai mult mort decât viu. Bine îi stă vieții să surprindă din nou și din nou cu renașterea naturii și a iubirii.

Ceva s-a întâmplat din acea zi, pentru că am simțit că sufletele ne aparțin. Sufletele care își aparțin au nevoie de timp pentru a se desăvârși sub misterul revenirii, acea primăvară neașteptată a vieții care te face să trăiești din nou. Când aceasta se întâmplă, uiți că Ioana are o viață pe care a adus-o cu ea până sub cireșul sălbatic, că tu ai o viață ale cărei detalii parcă nu mai contează. Încă. Și aceasta în cazul amândurora. Nu aș modifica nimic la acest punct, poate doar muzica ce îi însoțește pe noii mei protagoniști ai narațiunii.

Plimbare. Niciodată nu am înțeles motivul pentru care doi adulți aleg să își povestească lucruri care par a fi luate mai curând din varianta bună a vieții unui om. Am povestit foarte multe banalități, fiecare dintre ele fiind cumva suspendată într-o formă ciudată de generalitate. Niciunul nu oferea detalii care să lege omul de vreun loc, serviciu sau posibil un partener de viață. Poate de aici și aparenta superficialitate.

Banalitățile au readus o bucurie pierdută pe chipurile noastre. Știi când ți se încălzește dintr-o dată inima și-i poți număra bătăile, chiar neregulate? Cutia toracică se transformase într-un lampion luminat și încălzit de zâmbetul și căldura vocii făpturii ce nu înceta să mă surprindă.

Uitasem că îți poți simți inima. Oh! Aveam inimă și eu! Trăisem într-o singurătate usturătoare. Spre deosebire de femei, care simt singurătatea până în adâncul nopților nedormite, sau în capul pieptului, zvâcnind energic, eu – bărbatul – pierdusem demult lupta cu tot ce ține de viață și emoția pe care o plămădește.

Dincolo de povestea pe care o scriu, nu mă simțeam singur. Trecusem de prea mult timp de o asemenea boală numită „a simți”. Eram doar pierdut de mine. Se prea poate ca eu să caut să anim personaje cu trăirile pe care le neg? Singurătatea unui bărbat este ca o stare de amorțire a simțurilor, a unui suflet inert și incapabil să aibă cea mai vagă senzație că există. Până în acel moment.

Timpul a trecut bucuros că nu a trebuit să se mai interpună cu încăpățânarea scriitorilor care cred că le știu pe toate. De această dată a fost ca o ploaie ce udă pământul fără a-i deranja verdele. Nouă ne-a prins bine să nu ne mai gândim că timpul trece. Astăzi el nu a trecut. El a devenit un moment plin de căldura amintirilor ce nasc dor și o ciudată atracție ce se intensifică în plină noapte, răsucind în inimă gânduri de viitor.

Pe Ioana o lăsasem să meargă acasă singură. O priveam cum își lăsa trupul să se unduiască pe muzica parfumului de copaci abia înfloriţi. Întotdeauna mi-a plăcut să îmi privesc personajele plecând, mai ales atunci când anticipam că își vor întoarce chipul pentru încă un zâmbet, pentru o altă fluturare a mâinii. Acest lucru promite o revedere, nu crezi?

Eu am mai rămas în parc pentru o bună bucată de timp. Nu locuiam în lumea aceea, eram doar scriitorul ce o creionase din joacă. Aș fi plecat spre lumea de dincolo de albastrul ce s-a cuibărit deja pe câteva pagini goale. Am refăcut în minte senzațiile pe care le născuse în mine o femeie pe care am creionat-o între anotimpuri, poate și pentru că o văzusem alunecând spre intangibil, spre o lume a ei, departe de stilul cu care am scris despre ea. Speram ca întârzierea de a mă retrage din lumea pe care o naște scrisul meu să o facă să rămână încă puțin cu mine, poate ca personaj feminin ce transcede nevoia mea de a scrie.

Din lumea scrisă nu poți împrumuta personaje chiar dacă simți nevoia de a le urmări traiectoria. Câți dintre noi nu și-au făcut griji pentru personajele lor între episoadele scriitoricești?

Există unele făpturi care apar în umbra peniței, când nu ești pregătit să le oferi un loc, nici măcar unul pe care să îl ocupe din nevoia de recuzită. Au ele o putere de a te tulbura prin apariția lor pentru o clipă, una pe care o mai egalează doar ideile pe care le ai dimineața când încă nu ești sigur că te-ai trezit. Îți spui că le vei ține minte, sau că le vei nota de îndată ce te dai jos din pat, doar că adormi. Știi din zecile de readormiri că această ațipire descompune amintirile până la gradul de uitare, dintre acelea care te fac să știi că ai uitat. Și tot adormi. Și tot nu te ridici să le notezi. Iată motivul pentru care am preferat să mai rămân în povestea ce a surprins până și un scriitor fără inimă ca mine. Dacă nu o voi mai întâlni vreodată?

Mi-am desprins stiloul de lumea pe care am cunoscut-o scriind, am întors pagina și am așezat stilul la întrepătrunderea celor două reflexii perfecte ale unui viitor neatins încă. Stilului îi pusesem capacul de teamă ca nu cumva lumea Ioanei să se ascundă în cerneala pe care o conține rezervorul acestuia. M-am lăsat pe spate pe spătarul arcuit al scaunului până i-am simțit textura dură cu care îmi ținea piept. Mi-am ținut mâinile adunate la ceafă până mi-au amorțit. Din ce scrisesem mi-a rămas întipărit un singur lucru. Aveam inimă.

Tu atingeai crenguța coborâtă spre tine,
Eu vedeam printre crengi
Fire de soare, fire de lună,
Fire de planete nu prea îndepărtate,
Pline de lumină,
Sfidând umbrirea pământului
De la Apus spre Răsărit.
Un fascicul de lumină
A pătruns prin desișul florilor pe chipul tău,
Topindu-se pe puritatea lui.

„Îmi pari foarte cunoscut”, mi-a șoptit încântată. „Este o propoziție pe care sunt sigur că ai auzit-o de la bărbații care încearcă să surprindă o femeie, dar iată aici excepția, ți-o spune o femeie”. Ea mi-a zâmbit, iar eu i-am cuprins palma cu delicatețe, poate pentru că în ea era prima crenguță pe care o rupsesem pentru ea, poate pentru că îmi doream să o simt cât mai mult timp. Palma ei era răcoroasă ca adierea vântului ce aduce parfumul florilor în sufletele celor îndrăgostiți. Era în mâna mea când am coborât-o aproape de trupul ei. Mi-a cuprins-o cu cealaltă mână și a lipit-o de pieptul ei, apoi a repetat: „tu chiar îmi pari cunoscut. Am senzația că tu mă știi mult mai bine decât ai vrea să aflu”.

O priveam rătăcit în ochii ei, poate mult mai direct decât pentru un simplu contact vizual. Fără să îmi dau seama că privirea mea o pătrundea și o speria, mă blocasem într-o stare de admirație pe care nu cred să o fi avut vreodată. Mi-a împins mâna și s-a dat înapoi un pas, încercând să riposteze. „Dacă mă mai privești așa în ochi, eu plec! Nu mă poți privi așa! Uite, privește oriunde, dar nu mă dezarma cu privirea ta. Are ea ceva ce mă… De ce faci asta?”

Oare ce făceam? Credeam că Ioana mă privește, nu doar în ochi, nu doar în suflet, ci în viitor. Poate de asta a simțit ea că ne-am mai întâlnit, poate de asta simt eu că privirea ei îmi oferă acces spre o lume ascunsă nu doar în inima ei ce iubește, ci și în viitorul ce îl nasc astfel de momente.

Ne-am plimbat pe o alee plină de cireși în floare. Ioana a văzut o bancă pe care căzuseră multe petale, pe care ne-am așezat. O priveam vorbindu-mi despre viața ei, despre acele lucruri care par banale până să le asculți privindu-i chipul, până să îi urmărești buzele ce nuanțează fiecare sunet. Chipul ei devenise plin de trăsături încântătoare, pe care le absorbeam flămând. Mi-a rămas în minte un lucru de care îi era dor.

Avea dreptate că ne-am mai întâlnit, dar nu în termenii pe care i-ar înțelege cineva din lumea pe care o scriu. O făcusem când îmi pregăteam o ciornă pentru prima întâlnire, despre care nu avea cum ști. Era, până la urmă, personajul principal, merita o rescriere a acestui moment. Senzația de déjà vu era reală până și pentru lumea ei, pentru că această primă întâlnire era o rescriere a ciornei. Ce nu îmi pot explica eu este apariția florii de cireș în buzunarul de la piept al cămășii mele, iar acest lucru inexplicabil era primul dintr-o listă a lucrurilor care tranzitau între real și fictiv.

*

Unul dintre cele mai importante lucruri când scrii este acela de a-ți numi scriitura ciornă. Ciorna este derivatul suprem al creației literare ce-și caută perfecțiunea pe care o naște cuvântul înainte să își limiteze semantica din albastrul cernelii. Din ea îmi nasc chipul alb al Ioanei, chip ce este delimitarea dintre perfect și imperfect. Am privit-o pășind spre mine, entuziasmată de zborul albinelor ce au crezut că lumea este dintotdeauna roz. Inspira adânc parfumul primăverii, oprindu-se din loc în loc. Am rescris acest moment în mintea mea de multe ori, dar niciodată nu i-am îndepărtat acesteia oprirea. Își așeza de fiecare dată o mână pe piept de parcă ar fi simțit aerul pătrunzându-i trupul firav. Mi-am dat seama că ciornele au o capacitate limitată de rescriere a unor detalii. Perfecțiunea ei îi era întipărită întotdeauna pe chip, fiind de sine stătătoare.

Ne-am întâlnit sub creanga de cireș sălbatic, acolo unde florile păreau a ne aștepta cu cele mai înflorite buchețele din parc. Ochii ei nu aveau o culoare definită, doar lumina lor era constant caldă. Am întins mâna spre crenguță, privind spre chipul ei. Trăsăturile ei erau născute în spontaneitatea cu care un scriitor se trezește în preajma unui personaj feminin pe care nu îl scrie pentru a-l limita la imaginația sa, nu îl definește pentru a-i potența candoarea, ci îi oferă libertatea absolută de a fi, de a exista dincolo de claritatea descrierilor, lucru pe care îl poți face numai când nu ești îndrăgostit de personaj. Când acest lucru se întâmplă, îl privești cu atenție, flămând, și doar simți.

Degetele ei mi-au atins mâna. O clipă mi-am oprit și eu brațul în aer, privind-o în ochi. Florile de cireș sălbatic au devenit o coroniță vie pe luciul părului ei, închis la culoare. Iată un detaliu pe care îl văzusem doar la această rescriere. O ființă născută din perfecțiunea albului menit să vindece și-a primit cununa din sânul primăverii, iar eu mi-am permis să îi așez o șuviță pe după ureche. Pentru o clipă am oprit rescrierea ciornei în mintea mea pentru a-i asimila perfecțiunea. Mi-am trecut palma deschisă peste chipul ei, admirându-i buzele în forma unui sărut. Oprisem în momentul în care făptura mima un sărut destinat primăverii, unul ce se asemăna foarte mult cu o floare de cireș înflorită, plină de petale. Aș fi atins-o și pe buze, pentru a le învăța conturul, un lucru pe care oricum urma să îl fac. Am continuat cu coborârea crengii și am privit-o mirosind florile, încântată. Mi-a mulțumit mai mult în șoaptă, firav precum crenguța pe care o rupsese aproape de nasul ei, de buzele ei. Ne-am privit preț de câteva clipe, nu știu câte să fi fost.

Mi-a permis să o însoțesc spre fântâna ceramică de unde începea aleea mărginită pe ambele părți de cireși în floare. Din loc în loc, parcă născute din rădăcini ce se credeau periscoape, se întrezăreau bănci din lemn, ocupate aproape de fiecare dată cu perechi de îndrăgostiţi. Fiecărei povești de iubire i se cuvine un scriitor de ciorne, unul care să privească spre viitor, spre locul de unde ultima bancă de pe alee are menirea de a lega destine de orizont. O fixasem cu ochii, știind că nu putea fi ocupată vreodată de vreun personaj scăpat de sub controlul firului narativ. O scrisesem cu o cerneală ce o făcea invizibilă pentru personajele ascunse între rânduri.

Părul Ioanei se unduia ca un lan de maci. Aerul moale de primăvară se furișa între noi, curios de șoaptele pe care buzele tinerei le oferea universului. Curios am fost și eu de mișcarea buzelor ei, de pauzele pe care le făcea pentru a mă face să îi privesc ochii. Acela a fost momentul în care am înțeles un alt lucru ce nu se putea schimba în progresia pe care o au ciornele în mintea unui scriitor.

Un mare avantaj când scrii ciorne este acela de a pune pe pauză, pentru o clipă firul narațiunii pentru a te lăsa purtat de ceva ce nu ai scrie vreodată. Sunt lucruri pe care nici ciornele născute în secret nu le vor putea absorbi în fibra literară a scriitorului. Undeva, în ascuns, scriitorul simte că personajul lui, sortit oarecum repetiției ce îi îmbracă lumea, este o făptură din altă lume, dincolo de scris, ce îl caută, care se regăsește în banalitatea pe care o are el atunci când rescrie ciorne. Ațipisem cu mintea la scris și am pus o asemenea secvență pe seama poziției nesănătoase în care bătătoream catifeaua fotoliului.

Ioana respira primăvara în fiecare întâmplare pe care o povestea. Avusese o copilărie plină de aventuri pe dealurile înmiresmate de parfumul cald al florilor sălbatice ce colorau zilele târzii de vacanță. Crescuse aproape de munți, de care se ținea cu o mână. Iubise înălțimea lor, pe care o privea cu mâna adusă la ochi pentru a forma un monoclu al orizontului înălțat. Detaliile pe care le șoptea nu i le insuflasem eu pe ascuns. Și le născuse ea în taină, între rescrierile mele, făcându-mă să adăpostesc în minte posibilitatea ca ea să fie o făptură de care nu îmi amintesc eu, dar care se putea folosi de mine pentru a-i face loc în lumea cuvintelor mele. Ioana părea tot mai mult o metaforă care a prins viaţă.

*

Câteva nopți am căutat indicii care să îmi ofere răspuns pentru o lume a ciornelor de care mă știam singur conștient. O pierdusem fără explicație. Rămăsesem cu prea puțin din recuzita pe care o creasem pentru cele câteva clipe pe care le petreceam alături de Ioana, o ființă ce s-a dovedit a fi dincolo de presupunerea că o născuse imaginația mea. Senzația că ne știam era copleșitoare. Doar că acum era atât de departe. Pierdusem lumea din interiorul ciornei.

Mă obișnuisem cu sincronul creat de lumea din parc, iar acum priveam spre interiorul acestuia și nu îl mai recunoșteam. Era o întindere a lipsei de detalii, acea simplitate ce ucide unui scriitor capacitatea de a scrie. Îmi căutam drum spre lumea creată pentru ea, singura în care mi-am dorit să existe un anotimp al primăverii perpetue. Pentru ea. Gândul că trecerea timpului nu iartă limitarea creației literare m-a făcut să cred că eram responsabil pentru ruina pe care o vedeam peste tot. O lume ca aceasta nu își avea sensul în absența ei, a senzațiilor pe care zâmbetul ei le făcea să înmugurească într-un suflet uscat ca al meu. O doream înapoi pentru ea, o făceam pentru mine.

Pe când făceam planuri pentru a o aduce înapoi, o adiere de vând a suflat o crenguță de cireș, împingând-o spre picioarele mele. Era ruptă de curând și încă purta câteva cupe roz de înflorire diafană. Am privit petalele şi-am spus în sinea mea, tăcut precum liniştea ce aduce roua pe frunze de dimineaţă, că cele mai tulburătoare momente ale vieţii sunt cele liniştite. Liniştea este revolta cea mai pregnantă a căutării! Sau, a devenirii. Aveam un indiciu acum. Lumea ciornelor mele s-a ruinat de foarte puțin timp.

Puteam oare reface o lume pierdută pornind de la o crenguță de cireș, rătăcită într-o lume în care dispăruseră detaliile? Ceața densă se ridica lent, fiind absorbită în pieptul orizontului. Nu foarte departe de mine, așezată pe un câmp plin cu petale de cireș, puteam zări un trup de femeie. Era ghemuită, cu spatele la mine. Sau, cu fața spre orizont. Nu am stat pe gânduri și am pășit spre singura ființă umană pe care o mai păstra imaginația mea. M-am oprit foarte aproape de ea și am atins-o pe umăr foarte gingaș. Nu s-a întors, dar a întrebat cu o voce stinsă dacă i-am simțit lipsa. Mă recunoscuse din prima, chiar fără a se întoarce?

M-am așezat aproape de trupul ei, lipindu-mi spatele de a-l ei. Căldura trupului ei se putea simți atât de bine. I-aș fi spus că dispariția ei m-a lăsat cu o lume pustiită, dar eram prea copleșit de senzația că rolul de scriitor al ciornelor s-a inversat. Mi-era greu să accept implicaţiile acestei răsturnări de situație, poate și de teamă. Pentru mine, lumea de care avea nevoie Ioana era una a înfloririi fără vreun efort, plină de zâmbete ce făceau concurență cu petalele proaspete de flori de cireș. Erau atât de catifelate, distinse și sidefate… Pentru ea, o ființă născută într-o lume diferită de cea a simplei imaginații, perfecțiunea i se întipărise în privire după ce risipirea i-a frânt inima, lăsând-o fără primăvara perpetuă promisă de mine.

Mi-am dus o mână la spate, căutându-i-o pe a ei. Știam că ne vom atinge degetele, tremurânde și nesigure, chiar și pentru o clipă înainte de a le încrucișa într-o îmbrățișare a palmelor. Strânsoarea era a ei. Mi-a șoptit tristă că am părăsit-o în cele mai chinuitoare momente ale vieții ei, dar eu nu știam nici un moment în care să o fi uitat. Cu siguranță că și ea, personajul meu suprem din această suită imponderabilă de ciorne, m-a pierdut la un moment dat, crezând că am părăsit-o. Ne-am pierdut unul pe celălalt crezând că ne-am părăsit.

O tratam ca pe un personaj ale cărui stări erau întotdeauna în așteptarea unei permisiuni din partea mea. Un personaj poate aștepta mult până să i se permită, tot sub incidența dictării, să simtă. Și iată aici un personaj care se ridică deasupra limitării gravate pe firul dezvoltării oricărui personaj. Era de dincolo de aceste neajunsuri scriitoricești. Era tristă și cu sufletul sfâșiat pentru că o părăsisem. Mi-a cerut să nu o mai părăsesc vreodată. Mi-era teamă să îi promit acest lucru. O făcusem deja fără să știu. Mi-ar fi fost mai ușor să o privesc în ochi. I-aș fi atins chipul translucid cu palmele, până spre bărbie, asigurând-o că îi sunt aproape, îmbibat în cerneala ce a născut-o.

În mâna dreaptă țineam crenguța de cireș sălbatic, încă plină de flori. Am mirosit-o, gândindu-mă la privirea ei caldă. Îmi dusesem mâna la spate, căutându-i cealaltă mâna. Ne-am găsit ușor, poate și pentru că își ținea palma ca sprijin, aproape de corp. I-am atins partea superioară a palmei, urcând lent spre încheietură. Eu nu îi putea vedea rănile, ea nu putea vedea cum i le vindecă o simplă crenguță de cireș, frântă și ea. Am plantat-o împreună pentru a ne reface drumul spre aleea plină de cireși în floare.

*

Riscul pe care și-l asumă un scriitor mult prea prins în lumea personajelor lui nu este cunoscut cu ușurință dincolo de actul scriitoricesc. Unele personaje se veştejesc ca o crenguță de cireș ruptă, lipsită de seva ce i-a promis rodirea. Și, dacă nu ar exista și dincolo de litere, le-ai putea opri suferința făcând pauză. Doar că în cazul Ioanei nu funcționa această metodă ce ar încerca să îi oprească tinerei suferința. Ea exista dincolo de ce credea însuși scriitorul că i-ar defini existența.

Mi-aș fi așezat penița pe albul ciornelor așa cum aș fi făcut-o pe tenul ei alb, dacă aș fi avut siguranța că ne-am reîntregi lumea, că i-am putea oferi un viitor. Aș fi scris pagină după pagină în căutarea primăverii, dar aceasta se legase de aripile timpului, fiind trasă spre o parte a viitorului pe care nu o stăpâneam.

Mi-am oprit gândurile și am strâns din ochi. Era timpul să mă ridic în picioare, să mă întorc și să văd dacă Ioana era acolo, cu mâna strânsă în jurul tulpiniței de curând înrădăcinată, sau era o plăsmuire a unui scriitor ce și-a pierdut personajul principal.

Pe măsură ce trupul mi se ridica, vântul mă acompania foșnind prin ceva ce păreau frunze. Doar că nu mai exista așa ceva în lumea artificială pe care o construisem pentru Ioana ca să o eliberez. Asta credeam eu, că nu erau frunze, că Ioana ar fi trebuit să se simtă liberă. Și nu era așa.

M-am răsucit până în locul în care mă așteptam să o văd. Mi-am deschis ochii și nu era acolo. Parcul nu mai avea ziduri, nu mai avea limite. Era o întindere nesfârșită spre orizont, având o alee centrală pe care erau așezate din loc în loc băncuțe. Parcul era plin de oameni care se plimbau, sau ședeau pe bănci, doar că toți arătau la fel și nu aveau chip. Am încercat să o caut, să o identific după strălucirea pe care chipul ei o avea încă de la prima noastră întâlnire, dar nu am avut succes. O lume nouă ce abundă în cireși înfloriți, plină de oameni fără trăsături, iată ce am văzut oriunde am încercat să o găsesc.

Am zărit destul de aproape un cireș ce părea mult mai înalt decât oricare altul. M-am apropiat de el și am văzut că la baza lui era legată o funie pe care o mai văzusem înainte, pătată cu sânge uscat de la rănile pe care le produsese în zilele în care Ioana încerca să și ascundă traumele la capătul unui zmeu suspendat. Să-și fi găsit vindecarea renunțând, să fi fost vindecată de durerea ce o lega de trecut și să fi legat funia de trunchiul cireșului ca semn de aducere aminte? Renunțase la durere și la vină pentru mine, lăsând în urmă un indiciu?

Cu mintea plină de întrebări priveam spre abundența florilor din cireș. Parfumul lor era proaspăt ca al Ioanei atunci când am atins-o pe chip, așa că mi-am întins palmele spre catifelarea lor pentru a le simți. S-au aplecat de la sine și mi-au atins degetele, umezindu-le cu nectarul lor însiropat de rouă. O simțeam în atingerea cireșului, o adulmecam de aproape, confuz. Devenise ea însăși un cireș sălbatic? Se eliberase înflorind, devenind ea însăși anotimpul pe care crezusem că îl țin în urmă pentru ea?

Lăsate libere, personajele feminine renasc de la sine, devenind însăși primăvara pe care o creionează un scriitor ca suport pentru existența unei ciorne rescrise. Ioana era o crenguță frântă în lumea ei și purtată fără prea multă considerație din ciornă în ciornă. Frântă de mine, ignorant fiind, rănită de trecutul ei ce o măcina noapte de noapte, a căzut la pământ, risipindu-și chipul ce o făcea unică. Aproape că o pierdusem.

Spate în spate stăteam cu ce rămăsese dintr-un personaj, cu care am plantat o crenguță de cireș în lumea pe care o creaserăm împreună. Vindecarea de trecut i-a venit atunci când pământul se prinsese de trupul ei micuț și o ajutase să se înrădăcineze, să nu mai alerge fără oprire în căutarea unui viitor pe care îl credea legat de orizont. Îl purta în pieptul ei, sprijinit de bătăile inimii ei micuțe. Înrădăcinarea a făcut-o să se vindece de trecut, preschimbând cruzimea vinei ce o lega de durerile din suflet. O femeie ce a lăsat în urmă o vină însușită fără temei, pe care o crezuse legitimă, a devenit un anotimp al înfloririi. Afirmasem de sute de ori că femeia are capacitatea înnăscută de a reînflori, iar acum aveam în față o lume întreagă ca dovadă. Oare Ioana va redeveni ființă umană?

(Frânturi din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, Cosmisian, 2021)

Potecuța despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Potecuța despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Ce faci atunci când vezi un copil care cade şi se juleşte la genunchi? Dacă acel copil este o Fetiţă cu două codiţe la fel, cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să nu intervii cu nimic, pentru a nu schimba destinul care se scrie sub ochii tăi.

Mariette este o lume formată din mai multe lumi, un labirint în care Timpul şi Destinul se întrepătrund şi apoi se risipesc, asemenea unei păpădii atinse de vânt, între trecut şi clipa prezentă, făcând între ele o punte ieşită dintr-o călimară a cărei cerneală ascunde mistere şi secrete.

Când Naratorul şi Firul Naraţiunii devin personaje într-o poveste în care se pot rătăci cu uşurinţă şi asistă neputincioşi la derularea evenimentelor, incapabili să-şi ajute propriile personaje, te întrebi dacă nu cumva şi tu eşti parte din tot acest carusel în care o fetiţă cu două codiţe la fel te ia de mână şi-ţi zâmbeşte fix atunci când crezi că nimeni nu te poate vedea.

Şi ce i-ar mai putea rămâne de făcut unui narator care nu mai poate schimba naraţiunea?

„Tăcerii i-aș face un trup cu mai multe inimi, ca să i le rănesc în fiecare zi, pe rând, ca să o scutur de dorințele ei ce o leagă de om. La final, i-aș da o inimă de copil și aș învăța-o să zâmbească.”

_______________________________________________
Despre Potecuța vorbesc zecile de poezii și sutele de postări-jurnal pe care le puteți citi pe blogul ei.

Poteci de dor

„Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu” – Oscar Wilde

N. Marianne despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

N. Marianne despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Dacă în „Mouele Roucher” Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în „Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero” Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane.

Mariette nu este doar un roman, ci o demonstrație stilizată. Cosmisian trasează liniile de construcție ale unei realități crude. Registrele bine structurate oferă personajelor o libertate expresivă. Paralelismul universului conceput folosește un limbaj plastic, ingenios, inventiv, și este completat de situații – povești de viață. Compozițiile realizate într-un stil incomparabil sunt naturale, conferindu-i cititorului emoții vindecătoare. Cu toate că Visul și Curiozitatea (o caracteristică definitorie a Copilăriei) o însoțesc pe Fetița cu codițe pe tot parcursul călătoriilor, Iubirea rămâne punctul de interes al lucrării.

Mariette, romanul care atinge cotele maxime ale metaforei, aduce în atenția cititorilor pe Fetița cu Codițe blonde. Ce are special această Fetiță față de alte fetițe din întreaga lume? Camarazii de drum, o conspirație a părinților care l-au rugat pe Joji, unul dintre cei mai mari aventurieri, cu o prestanță mondială, ireproșabilă, să îi îndrume Fetița în lumi nemaiîntâlnite vreodată, să călătorească și să exploreze până la capătul lumii și înapoi, să trăiască povești încă nescrise și să le transpună în termenii cei mai clari cu putință.

Romanul Mariette vine în întâmpinarea noastră cu un mesaj puternic, de actualitate, și anume stigmatizarea – o normalitate relativă, aș putea adăuga, dar o voi considera la rândul meu o limitare – „Universul unei copile cu Sindrom Down este adesea limitat de cei a căror inimă este încorsetată în prejudecăți și lipsă de empatie.”

Povestea care îmbracă întreg firul narativ este magică. Personajele pe care autorul le-a creat sunt aspiraţionale la rândul lor. Imprevizibilitatea Firului Narațiunii îl uimește chiar și pe Narator, care e nevoit să îi mai domolească pornirile, însă Iubirea va fi cu mult mai convingătoare.

Acțiunea se desfășoară în jurul Manuscrisului 66 care avea forma unei Neașteptări, ca un colier în formă de Fetiță cu două codițe. Aflat pe o tablă de șah interzisă, în interiorul unui Labirint născut de jos în sus pe măsură ce cuvintele albe, asemenea zăpezii, se aștern de sus în jos pe tabla de șah, Manuscrisul, care pare să dețină toate misterele lumii, așteaptă să fie descoperit. Aventura aduce cu sine strategii, dar și schimbări de împrejurări, printre cele mai diverse, transformând romanul într-unul excepţional.

_______________________________________________

Despre N. Marianne

  • A debutat în volumul colectiv Dincolo de aparențe (apărut în două ediții) în anul 2015.
  • „Proiectul Dincolo de aparențe, marca Să reînvățăm să citim a luat naștere din dorința de a ajuta cititorii să termine de citit poveștile începute.”

Despre carte: Pe cărări româneşti este o alchimie: se ia o fată frumoasă cu ochi de cer, tristeţe şi adâncime sufletească, spiritualitate, erudiţie şi dragoste. Rezultă o scriitură densă. Nu e uşor de citit, nu e uşor de lăsat din mână. E o lirică a umbrei, care, în chinuri, dă naştere soarelui. O experienţă mitologică, amestecată cu trăiri şi concluzii antice, într-o inimă de copilă la fel de curată şi de concisă în a spune vieţii viaţă, apei apă şi morţii moarte. Cartea Mariannei N nu urmează un periplu geografic, ci un itinerar spiritual. Nu colindă munţi şi văi, ci dimensiuni ale umanului. (Em Sava)

Citește un fragment din cartea Mariei Neagu aici

Cristinne C.C. despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

„Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne” este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet.

Nimeni nu știe cum părinții fetei au ajuns în posesia unei călimări, a tablei de șah și, mai presus de orice, cum de în familia lor s-a născut o fetiță cu codițe, un soi de Colier despre care Manuscrisul 66 era plin. Chipul ei era ca revărsatul Neașteptării.

„Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne” este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet. Cosmisian anulează granițele dintre lumea concretă și materială a vieții unei fetițe și a familiei sale supuse unor situații grele, copleșitoare și lumea plină de posibilități a imaginației.

Făină nu am, dar am luat cerneală din călimara ascunsă în vitrina de sticlă din sufragerie și am început să frământ o altă poveste, diferită de cea reală, care se întrețesuse în oftaturile mele. Scriu. O fac de mână pe agenda mea mică, lipită pe bucata de placaj făcută de bunicul special pentru frământat. Abia am început. Dar aici sunt diferită de mama. Am sufletul deschis. Scriu. Nopțile le scriu fără oftat. Când sunt cu ea, scriu cu făină pe chipul stelelor.”

Autorul sudează o legătură înduioșătoare între celebrul scriitor vizionar Jules Verne și personajul principal al poveștii, Fetița cu Codițe.

Stilul său inconfundabil farmecă de la primele rânduri, iar acest nou roman oferă cititorului o călătorie emoționantă în lumea simbolismului.

„Omul – o ființă cu oglindă-n pori, suflet adânc înlănțuit în constrângeri cromozomice, cu desprinderi de ființă, mutații genetice ale devenirii. Omul – ființa cu suflet oglindă. Se uită la sine și se vede ocean. Oceanul este acea planșă desenată cu albastru pe sufletul omului. Sau în sufletul lui. Am încercat să arunc un coș de nuiele în ocean cât să mă țină la suprafață, sperând că voi prinde albastrul senin al cerului și voi face șnur împletit din el cu oceanul. Albastrul oceanului mi-a intrat treptat în coș, dar nu m-am înecat. Oceanul nu era adânc, doar albastrul lui era adânc.”

CRISTINNE C.C.

____________________________________________________________________________________________

Pe Cristinne C.C. o puteți citi pe Libris

și îi puteți achiziționa Seria pe Libris

Ami Ancelin despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Ami Ancelin despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Dacă Jules Verne a fost scriitorul profetic…

Poți construi un drum liniar între fantastic și realitate atunci când, pe mãsurã ce înaintezi, linia devine foarte subțire? Cum poți sã faci aceasta când tot ce ai sunt doar un vis, un velier, un manuscris criptic şi un labirint? Cum poți auzi culorile? Cum poți vedea muzica? Cum îi poți atinge țipătul lung şi chinuitor al tăcerii? Cum poți scrie șoapta unui copil? Poți fi „colierul” unei iubiri de o viațã? Ştiu, unele povești sunt de basm! Dar e atât de simplu! Mai simplu decât o „clema de pãr ce prinde şuviţa de pãr a unei Fetițe cu Codițe și sandale galbene”. Mai simplu. Trebuie doar sã deschizi paginile unei cărţi scrise de Cosmisian, acest autor misterios, pe care arta finã, spectaculoasã, jocul și imaginația, emoțiile și reflecțiile puternice îl definesc.

sursă foto: 7 – themes

Îmi rezerv dreptul de a-l numi pe autor unic prin felul sãu uimitor de a transforma cuvintele în imagini de un estetic vizual dus până la sublim.

Ami Ancelin

__________________________________________________________________________

Despre Ami Ancelin: Blog și publicații

Blog: https://sophisticatedwords.wordpress.com/

Antologii: Nuanțe De Piper Și Ciocolată (2020) & Șotron Pe Zăpadă – Let It Snow (2021)

Dia despre „Lucette – viața dincolo de imunitate zero”

Dia despre „Lucette – viața dincolo de imunitate zero”

„Lucette este reflecția delicateței și emoției, a cuvintelor ‘sensibilitate’ și ‘gingășie’ . Este o poveste nu doar captivantă, cât aproape palpabilă prin prisma condeiului lui Cosmisian, care nu numai că te aduce aproape de personaje și te îndeamnă să te identifici cu scene cât se poate de empatice, dar te prinde în mreje și te face personaj în propria-i carte. ” – Iuliana Cazan, blogger – Glasul literaturii

Poți citi fragmente urmând linkul următor

Cartea poate fi comandată urmând linkul următor

Despre Canalul Youtube al Dianei: Bun găsit pe canalul meu de Youtube! Sunt Diana Mîndrilă, mamă, soție și iubitoare de cărți și frumos. Videoclipurile pe care le veți găsi aici vor fi cu și despre cărți, dar voi aborda și alte subiecte despre viața mea și ceea ce mă înconjoară. Periodic voi publica o serie de filmulețe în care voi citi povești de seară pentru copii. Sper să vă placă alături de mine. Și nu uitați: abonați-vă și apăsați clopoțelul pentru a primi notificări de fiecare dată când public ceva. Vă îmbrățișez și vă urez ca tot ce e mai bun să vă invadeze viața!

______________________________________________________________

Filă de jurnal
A fost cândva prea puțin în viața ta
Notă: aceste versuri, rearanjate, îi aparțin lui Marcel. Sunt scrise după ce a aflat de la medici că soția lui…

Ai simțit vreodată
cum tai cu vorbele tale alte vorbe,
sugrumându-le literele cu putere,
scoțând din miezul lor secretele cuvinte,
ce zăceau parcă de-o eternitate în ele?
Ai simțit vreodată
cum mergi pe cărări labirintice,
iar în urma pașilor tăi se țese viitorul,
un viitor ce privește acuzator
din ruinele ierbii strivite?
Ai simțit vreodată
cum e să minți un copil
doar pentru a-i salva o copilărie
ce deja a murit în ochii lui,
dar pe care tu nu o crezi dispărută?
Ai simțit vreodată
cum îți înghiți propriile lacrimi,
doar pentru a nu le topi pe ale fetei tale
în mascarada de cretă
ce dansează haotic în jurul tău pe asfalt?
Ai simțit vreodată
cum involuntar revii
la locul amintirii dureroase,
adunând pe furiș visele,

speranțele fărâmițate în alizeul timpului?
Ai simțit vreodată
cum florile se ofilesc
doar cu o singură privire
ce poartă trista decadență
în flăcările nestingherite ale neiertării?
Ai simțit vreodată
cum clipele lovesc
în ființa ta ca niște secole de istorie nescrisă,
pe care sălășluiesc nefireștile doruri
purtate pe potecile neatinse?
Ai simțit vreodată
cum tăcerile te asurzesc
cu melodia lor vaporoasă,
strivindu-ți singurătatea
până la disperarea limbajului semnelor?
Ai simțit vreodată
frica ce-ți șuieră prin oase
ca un tunet străfulgerat din neputință,
și gândurile ce se ceartă între ele,
iar inima îşi îngroapă glasul în tumultul lor?
Ai simțit toamna
scuturându-se subtil de fructele coapte,
născute din florile ofilite în primăvară înghețată,

când nu visau decât să ne încânte pe noi?
Ai simțit vreodată
cum e să cazi în văi întunecate,
să tremuri de teamă,
iar la capătul lor să descoperi lumina tămăduitoare
despre care alții au spus încrezători că există?
Ai simțit vreodată
cum este să primești
tot ce ai visat
în clipa când ai renunțat
să mai trăiești sperând?
Ai simțit vreodată
cum sufletul îți ruginește în tăcere
Ori de câte ori calci peste alte suflete,
doar pentru că speri
să îl tocești pe al tău?
Ai simțit vreodată
cum e să iubești până la epuizare,
o ființă de la care nu ți-a rămas
decât amintirea că a fost cândva,
prea puțin, mult prea puțin, în viața ta?
Ai simțit vreodată?

În căutarea manuscrisului pierdut – Din manuscris

Iată cum începe povestea domnului Argeșean Ionică, un mare scriitor în lumea celor nepublicați, acolo unde viețuiesc manuscrisele scrise cu grijă de mâna tremurândă. Și cum o fac ele de bine! Aveam de-a face cu un scriitor ce scrie pe pagini libere de strânsoarea pe care o impune publicarea. Doar singurătatea îl mai știa. Bineînțeles, și eu.

L-am întâlnit dintr-o simplă coincidență, una nefericită pentru oricine ar fi fost acest scriitor. În vremea aceea lucram la o firmă de amenajări interioare, montam uși. Așa se face că, într-o zi m-au sunat de la Administrația unei scări dintr-un cartier sărăcăcios de la noi din ora pentru a deschide o ușă. Vecinii! Erau îngrijorați că vecinul lor, bătrânul de la etajul trei, nu mai apăruse. Îl credeau mort în casă. Era în plină pandemie cu Covid-19 în acea vreme. Nefericirea i-a vizitat pe mulți în această perioadă, iar cum acest locatar singuratic nu a mai mișunat prin zonă, cum se spune că îi era felul, era legitim să îl cauți la timp ca să nu îl găsești mort.

Privind în urmă, îi și văd pe bătrâneii din scara omului, piperniciți și înspăimântați, ascunși după măștile lor purtate peste măsură de mult, indignați că pandemia le-a răpit motivul bârfelor. Pentru ei, era doar un motiv ce putea fi răpit. Să-l fi răpit blestemata pandemie? Nimeni nu știa.

Aici intervin eu. Cu o găletușă de chei, una mai universală ca alta, am încercat să pătrund în locuința omului. Având martori cu intenții bune alături, nu m-am simțit ca un infractor, gata să pătrundă în casa unui dispărut. Când am simțit că prinde, am învârtit repede cheia. Am apăsat pe clanță cu teamă, ținând palma apăsată pe mască în dreptul nasului. Doar așa, de prevenție.

L-am strigat eu, l-au strigat vecinii mai mult decât era necesar, dar răspunsul așteptat nu s-a făcut auzit. Scenariul sumbru se instalase imediat în grumazul bătrânilor, iar unii au început să sugrume pui de tuse. Chiar nu era momentul să tușești, dar așa îți venea doar la gândul că puteai locui în scară cu un om răpus de Covid-19. V-aș lăsa să vă minunați și voi de ce am găsit în garsoniera proprietarului de negăsit, dar s-ar pierde suspansul.

Din Manuscrisul „În căutarea manuscrisului pierdut”, 2021

Cosmisian

Protejat: Manuscris – Mouelle Roucher Vol. 2, Reliterarea destinelor

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Cine mi-a atins manuscrisele pe ascuns? Cine le-a trezit?

Cine mi-a atins manuscrisele pe ascuns? Cine le-a trezit?

Toamna devenise tot mai deprimantă. Dacă la început o puteam numi artistă, o desăvârșitoare a culorilor ce își aveau cu toate obârșia în verdele viu, acum avea brațele scrijelite de regretul strâns în jurul gâtului a sufocare. Luase frumosul naturii și îl transformase într-o lume rece și umedă de care nu mai era mândră.

Plimbările mele deveniseră un chin pentru minte, contrastând ciornele despre Ioana, acea ființă a primăverii, cu arbori desfrunziți ce se îmbrăcau cu cenușiul sumbru al norilor. Și asta până într-o seara, când un curent moale de aer s-a strecurat în lume, aducând cu el un prim strat de zăpadă, moale și pur. Priveam fulgii plutind veseli spre pământ, acoperindu-i acestuia lipsa de viață. Primii fulgi de zăpadă se cern direct de pe Lună, o arată chiar albul lor incandescent. Nopții îi fusese adăugată o lumină unică, una de care se pot bucura cel mai mult poeții.

M-am îndreptat spre micul meu univers al scrisului, așezându-mă pe fotoliul care mi-a găzduit cele mai multe nopți fără inspirație. Un scriitor ca mine adoarme adesea în nopțile în care caută surse de inspirație. În noaptea aceea nu aveam somn. Eram interesat de sosirea iernii și așteptam să o aud șoptindu-mi. Șoapte nu am auzit, liniștea le-a înghițit silabele.

Am privit spre locul unde îmi era tăinuită lumea manuscriselor mele și am văzut, poate din întâmplare, sau poate din nerăbdarea cu care se înarmase însăși povestea aceasta, franjuri de lumină ce se scurgeau ușor din unghierele neatinse de multă vreme, atingând podeaua. Am știut din prima clipă ce se întâmplase. Cineva îmi atinsese manuscrisele. Nu știam cine, deși bănuiam, nu puteam afla în această noapte, deși aș fi putut întreba lumea ce se relocase pe parchetul dur ce susținea de mulți ani o lume suspendată în taină.

Am privit lumina scursă pe podea cu încântare, iar ea își luase în serios rolul de scenaristă. Capitol după capitol, carte după carte, lumi de care aproape uitasem, prindeau viaţă în plină noapte. Devenisem spectatorul propriilor mele creații literare, și ce diferență era să le văd într-o asemenea lumină. Au fost și momente în care m-am trezit că stau în genunchi în fața platoului alb, atingând și strunind firul narațiunii spre o desfășurare mai elegantă.

Ce le-a făcut să se transforme într-o astfel de desfășurare luminiscentă? Manuscrisele mi-au fost aliate în actul tăcerii, ținându-și lumile într-o perpetuă adormire, și aceasta de mulți ani, mulțumite fiind cu o asemenea îndeletnicire. Exista o singură explicație, una pe care nu aș fi vrut să o accept fără a da frâu liber imaginaţiei. Le-a atins cineva, eram sigur. Cine mi-a atins manuscrisele pe ascuns? Cine le-a trezit?

Prins între această suită de întrebări de care legasem o mulțime de răspunsuri și lumea creată de lumina ce continua să se prelingă spre podea din toate detaliile biroului, am adormit. Era spre dimineață când somnul m-a surprins cu notele lui calde, desprinse dintr-o amețeală a gândirii ce m-a făcut să cred jocul lumilor desprinse din propriile mele creații.

Mă trezisem când un bulgăre de zăpadă a ales să se lipească de fereastra mea. L-am privit alunecând pe sticla transparentă, resemnat. Crezuse că poate pătrunde până în lumea ce își făcuse de cap pe podeaua din cameră, dar i se topise sufletul văzând că nu o poate face. Cineva arunca cu sfere de zăpadă spre lumea mea, până m-am ridicat. Erau fetele – Anemona, cititoarea misterioasă și prietenele ei. Au strigat repetat să ies la zăpadă. M-am îmbrăcai repede și m-am alăturat lor. În minte îmi concepeam planuri tot mai sofisticate pentru a afla cine mi-a atins lumea scrisului, trezindu-i ființa. Planurile mele nu se potriveau cu realitatea. Cititoarea avea palmele pline de metafore desprinse de pe paginile manuscriselor mele, iar buzele ei aveau urme ale șoaptelor ce nu au mai vrut să se se risipească. O prinsesem. Dar cum să îi spun că am prins-o cu metafora pe chip?

Le priveam jucându-se cu albul perfect al iernii, neștiind că îmi recunosc metafora de oriunde ar apărea ea. Pătrunseseră în lumea multor manuscrise, pentru că le treziseră pe aproape toate. Pe chipul cititoarei se vedeau metaforele și împletirea sensurilor lor. Cum a ajuns pe chipul ei? Singură nu ar fi avut acces în lumea scrisului meu. Avea un complice, pe Anemona. Ce m-a surprins era lejeritatea cu care acceptasem că am fost citit pe ascuns, de parcă aveau acest drept. Lumea manuscriselor își revendica dreptul de a exista în apropierea respirației cititorilor, acolo unde fiecare putea să îi strunească puțin semantica. Le-aș fi spus amândurora că sunt pline de metaforă, dar am vrut să văd dacă zăpada le poate dizolva metafora. Nu o putea face, iar eu eram mulțumit. Ce să mă fac eu cu fetele astea?

Din Manuscrisul: „Ciornele unui scriitor tăcut”, Cap. 47

© Cosmisian

Prima colivie din viața ei a fost îndreptată spre libertate – On Catchy

Fiicei mele, Perseida (partea a cincea) – On Catchy

Prima colivie din viața ei a fost îndreptată spre libertate

Cele mai frumoase amintiri din viața unui copil sunt acelea care se nasc pe neașteptate. Noaptea găzduiește cele mai îndrăznețe vise, pe care le scrie cu legături între stele. Constelațiile sunt zâmbetele copiilor, pe care le poți vedea atunci când cerul este permisiv și te lasă aproape de misterele lui. Doar cei cu inima liberă de constrângere pot privi spre luminile ce nasc vise, acele suflete ce văd cerul limpede ca o amintire pe care o îndrăgești, una pe care nu vrei să o lași din mână. Nopțile nasc visele care se aștern în viețile copiilor. Amintirile devin, în cele din urmă, hărți pe care le folosesc oamenii, să zboare spre libertate.

Pentru Perseida, amintirile cele mai frumoase s-au lipit de sufletul ei luminos în anotimpul nașterii ei, iarna. Nopțile erau senine, etalând magia stelelor ce se confundau cu fulgii de zăpadă. Micuța noastră își serba cel de-al șaptelea an de viață, a șaptea iarnă. Ne-a cerut să o trezim la ora la care se născuse, pentru a o ține în brațe. Noi nu am dormit până la ora 2:10. A trezit-o mama ei, singura ființă ce poate trezi blând un copil. O sărutare pe semnul primei lacrimi șterse de mamă, pe locul ales de fulg pentru a-și întipări neasemănarea pe chipul ei. A cuprins-o în brațe și a sărutat-o pe obraz, apoi pe frunte. Întotdeauna îi șoptea ceva la ureche, o privea și o întreba simplu: „Da?”. Perseida râdea de fiecare dată.

Liniștea le-a adormit fulgilor jocul, făcându-i să se aștearnă pe pământ ca o manta care să-i amintească soției mele de puritatea cu care a venit pe lume fiica noastră. În lumea noastră un singur lucru mai egala unicitatea fulgilor – chipurile oamenilor. Plutirea lor este, poate, una dintre cele mai frumoase definiții ale libertății. Zăpada este un strop de apă ce dorește să fie o stea căzătoare, una al cărei destin este să graviteze în jurul omului.

© Cosmisian

Prima poezie din viața ei a fost despre zăpadă, baletul apei în plutire – On Catchy.ro

Fiicei mele, Perseida (Partea a patra) – Link Catchy.ro

Prima poezie din viața ei a fost despre zăpadă, baletul apei în plutire

Iarna și-a adus cu ea pietre de hotar, cu care să ne amintească prețul pe care îl plătesc fiicele oamenilor. Cu fiecare an ce s-a ascuns sub pătura albă a devenirii, am văzut tot mai multă strălucire pe chipul fiicei mele. O reflecta pe a mamei ei, o femeie ce și-a făcut din pietrele de hotar piloni ai unui labirint ce străjuiește fericirea copilei. Într-o mamă există un foc de nepătruns pentru un bărbat, un mister ce o face capabilă să-și iubească fiica dincolo de rațional. Pentru aceasta, am văzut-o într-o nouă lumină. O puteam doar aprecia pentru izvorul de iubire pe care îl transforma când într-o îmbrățișare în diminețile în care o pregătea pe Perseida pentru grădiniță, când într-o privire care îi oferea micuței căldura pe care să o adune în inimă.

Ne pregăteam pentru prima serbare de iarnă, organizată în acest an de grădiniță la Căminul Cultural al orașului de munte. Participanții, micuți și emoționați, își etalau ținutele de gală privind spre chipurile părinților, smulgându-le cele mai alese aprecieri. Cei mici le făceau cu mâna, părinții se ridicau, fericiți, răspunzându-le energic. Rolurile le fuseseră împărțite cu grijă de Crăiasa Zăpezii. Între copii și roluri s-a creat o prietenie atât de apropiată, că ne era tot mai greu să ne dăm seama de diferență.

Noi, ca o pereche de părinți obișnuiți cu zâmbetul iernii, o priveam pe fiica noastră, o sublimă creație a iernii. De departe, părea o stea în mișcare, poate și datorită trenei incandescente, prinsă de talia ei de prințesă. De aproape, Perseida era un fulg autentic de zăpadă. Strălucirea de pe chipul ei oglindea însemnul ce i-a fost oferit de un pui de zăpadă, cu prețul topirii. Acea lacrimă i-a rămas pe chip ca un semn, ca o dovadă că nu toate lacrimile sunt smulse din suferința mamelor ce nu-și găsesc alinare. A fiicei noastre era o replică a Universului, ce le amintește oamenilor că poți purta pe chip și lacrimi ale unui destin înmiresmat.

Crăiasa Zăpezii a anunțat începutul serbării, un spectacol viu al unui episod din viața orașului de la munte în plină iarnă. Copiilor le-au fost împărțite cele mai bune roluri cu putință, nefiind omisă nicio minune a iernii, a familiei, a comunității. Scena s-a umplut cu copii, care mai de care cu ochii după părinți, complet ignoranți cu privire la noblețea caraghioșeniei lor. Erau atât de frumoși, egalați doar de ninsoarea ce le pregătea recepția după spectacol. Iarna îi aștepta cu un covor proaspăt așezat, moale și numai bun pentru tăvăleală.

Fetițe îmbrăcate în costume de zăpadă dansau ca un nor de apă ce plutea spre pământ în cele mai diversificate forme ale cristalizării. Dintr-un colț al peretelui ce susținea parte din recuzită, Soarele, timid între atât de mulți copii, căuta să își facă simțită prezența, lucind printre fărâme de bucurie presărate pe chipurile micuților. Cerul s-a umplut cu mii de prințese zburătoare, lucind cu îndrăzneală peste dealurile ce mărgineau Orașul de munte. Mi-am întins mâna spre una dintre ele, să îi fac loc în palma mea de tată, dar astăzi juca un rol ce depășea timpul. M-a privit cu iubire și a spus: „Tati, nu pentru tin’ cobor! Sunt doar o balerină, ce-mi place să dansez…”

Seara a fost un deliciu pentru toți părinții din sală. Ne priveam copiii cu o admirație egalată doar de zâmbetele lor. Erau atât de îndrăgiți, încât au uitat cu totul că ne ofereau o reprezentație pregătită de la începutul iernii, un mănunchi de reușite pline de bucurie. Ne uitam la ei și aproape că nu mai știam că printre ei ne aveam fii sau fiice. Astăzi priveam un ansamblu al grației pe care doar zăpada îl putea exprima mai bine. Când balerine pe pământ dansează un dans divin, de-un alb lucios, atunci îmi dau mai bine seama cât de gingașe sunt pe jos. Sunt doar un trecător, le las și pentru tine…

Povestire publicată în volumul Litere pe fulgi de nea – Break the ice – SIONO Editura

© Cosmisian

12 ani de wordpress și 12 manuscrise ce așteaptă publicare

12 ani de wordpress și 12 manuscrise ce așteaptă publicare, unul nou pe rol


Au trecut doisprezece ani de când scriu pe blog. O fac cu drag, deși în ultima vreme am petrecut mai mult timp scriind cărți în liniște, aproape de sertarul ce le tăinuiește acum înscrisul. Ați fost alături de mine în toți acești ani, m-ați citit și încurajat. Vă mulțumesc mult și sper că lecturarea scriiturilor mele v-a plăcut.

Privesc în urmă și sunt încă foarte surprins că mai scriu. O îndeletnicire cu care m-am obișnuit în unele nopți, pentru că, se știe, scriu doar în liniștea profundă a nopții. Pe blog am 1100 articole, în sertarul manuscriselor am 12 manuscrise pe care le îndrăgesc și posibil să le public în următoarea perioadă.

După cum știți, am publicat în două Antologii și am reușit să public două cărți. Vă las link spre Goodreads, unde vă invit să lăsați impresii dacă ați citit cărțile.

2013 – „Povestea Nimburucului grădinar și a Păpădiței lui”, apărută în Antologia Poveștile de la Bojdeucă XV (2014)
2019 „Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp”, Vol. 1, apărută la Editura Libris, acum Creator.
2021 „Lucette – viața dincolo de imunitate zero”, apărută la Editura Siono
2021 „Fiicei mele, Perseida!”, apărută în Antologia Litere pe fulgi de nea/Break the Ice, Editura Siono

Dacă nu le-ați citit, vă învit cu drag pe linkurile cărților în print. „Povestea Nimburucului grădinar și a Păpădiței lui” o voi publica într-o serie nouă, dedicată păpădiei. Vor fi cel puțin trei povești pe această temă.

Pentru anul acesta am o surpriză, pe care o voi anunța foarte curând. Eu m-am încărcat emoțional și mă abțin cu greu să nu vă spun.

Mariette – Muza şi Inspirația lui Jules Verne” – de Cosmisian

Din cuvântul autorului: „Cine nu a fost fascinat de scrierile lui Jules Verne, dacă le-a citit? Cine nu şi-a dorit să culeagă de dincolo de cuvinte acel fir al narațiunii care a stat în spatele aventurilor acestui impresionant scriitor? Fiecare scriitor are în spate o Muză, una care îl inspiră constant, nu doar să scrie, ci să fie, să existe în acel univers al imaginației ce naște cuvânt, îl crește şi îl maturizează până ce acesta devine carte. 

În 1840 Jules Verne fuge de acasă pentru a procura un colier din corali, de găsit în India. Prins de familie, disciplinat şi pus să promită că nu va mai fugi de acasă, tânărul aventurier promite că nu o va mai face, cel puțin nu în maniera vizibilă, cea pentru care putea lua din nou o bătaie, soră cu naufragiul. Credeți oare că acesta a abandonat o asemenea misiune de suflet?

Manuscrisul „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne” își propune să dezvolte acea călătorie, transformând-o într-o călătorie de o viață, dacă nu chiar de două.  O menționez şi pe a doua, dar nu a lui, ca prelungire a efemerului în care ne simțim cu toții încorsetați, ci a Muzei lui, o fetiță cu codițe din alt timp, prinsă între lumi încă din fragedă copilărie.

Mariette crește într-o familie din vestul României, în anii comunismului, unde i se întipăresc culorile lumii lui Jules Verne. Cât de mult a contribuit prezența cărților lui Verne putem afla pe întregul parcurs al acestei cărți. În anii 1980 este prinsă într-un Vis, unul care o transportă în timp chiar pe Velierul pe care plănuia Jules Verne să călătorească. Intersecția acestor două lumi este oferită cititorului într-o maniera specifică stilului meu scriitoricesc, metaforic și palpabil.   Să trezești o fetița ca aceasta din Vis este un lucru nefericit. Pentru ea, a fost o tragedie, pentru că sufletul ei vesel și iubitor a rămas în lumea lui Jules Verne. Pentru Narator, a însemnat imposibilitatea de a mai schimba ceva în povestea protejatei lui, despărțindu-l de geamănul lui, Firul Narațiunii. Pentru Jules Verne, această trezire a însemnat un naufragiu. Cum au fost întregite aceste suflete?”

Răspunsul? În curând!

Lectură plăcută ori de câte ori poposiți pe http://www.cosmisian.com
© Cosmisian

DESTĂINUIRI – Mi-am ceruit paginile ca să le feresc de disiparea cuvintelor

DESTĂINUIRI – Mi-am ceruit paginile ca să le feresc de disiparea cuvintelor

„Mi-am ceruit paginile ca să le feresc de disiparea cuvintelor, poate și pentru că nu le vedeam ca posibile cărți. Le-aș fi lăsat prizoniere ale trecerii timpului, avându-le sub protecția unui birou cu o varietate surprinzătoare de a tăinui scriituri. Sau, dacă ar fi să fiu onest, acest birou era o mașinărie a timpului pe care a inventat-o tatăl meu pentru a transporta mintea fiului lui într-un viitor în care să se potrivească mai bine. Cea mai înşelătoare ființă este încrederea. Îți oferă siguranță în cel mai simplu fel. Te face să nu te gândești niciodată că ai putea ajunge la cititor, seducându-te să îți oferi ciornele pe care doar tu le știai, unei creaturi, aparent inofensive, hârtia. Ai crezut că albul ei înseamnă tăcere, că tu scrii și hârtia va deveni la fel de tăcută precum ciornele cu care erai obișnuit. Și a făcut asta, o vreme, două, un timp ce părea nesfârșit.”

Fotografia nu îmi aparține

Din Cap. 42 al Manuscrisului „Ciornele unui scriitor tăcut”

© Cosmisian

Stiloul unui poet care își urăște muza – Autor: Carmen Alina I.

Stiloul unui poet care își urăște muza. Autor: Carmen Alina I.D

Picăturile de ploaie reci cad din ce în ce mai des, devenind enervante, însă profesorul de limba română, Matei, stă nemișcat pe banca din lemn în formă de melc, din Grădina Botanică. Pentru el, timpul s-a încrustat într-o tristețe amară și el s-a schimbat dintr-un poet optimist într-un poet care își urăște muza. Teii înalți, din jurul lui, opresc picăturile de ploaie pe frunzele lor, ca să nu îl deranjeze. Privește în gol. Ochii lui negri încă păstrează imaginea Adei, fosta lui soție, cea pe care o iubise ca un nebun. O observase încă din facultate și nu își putea lua ochii de la tenul ei alb, părul blond, ochii albaștri și corpul subțire.

Când el scria poezii, ea venea și îl cuprindea în brațe, lipindu-se de spatele lui, iar el îi săruta mâinile de zeci de ori.

Într-o zi, în urmă cu un an, Ada l-a părăsit și s-a mutat cu soțul surorii ei mai mici. Matei se gândește cum s-a întâmplat așa ceva, cum de el nu și-a dat seama că ea îl înșela.

― De ce pleci? a întrebat-o el, în timp ce ea își făcea bagajele.

― Pentru că aici îmi lipsește aerul, a răspuns ea rece.

Matei încă nu știa atunci că era îndrăgostită de cumnatul ei. Avea treizeci de ani, când ea a decis să își refacă viața, furându-i fericirea surorii ei.

― De ce pleci, Ada?

― Nu te mai iubesc, Matei, e așa de greu de înțeles?

Fotografia nu îmi aparține

Era greu de înțeles, chiar și după un an de la despărțire. Matei își amintește mâna ei care îi mângâia spatele în timp ce făceau dragoste. Totul părea perfect și el simțea o pace și o liniște care îl mulțumeau. Ochii ei albaștri străluceau plini de pasiune, dar oare când au încetat să strălucească pentru el? Poate că ea nu își dorea liniște, ci voia altfel de senzații.

Fiul lor de șase ani, Edan, a rămas în grija lui Matei. Uneori, el întreabă de mama sa și plânge, însă Matei nu știe ce să îi răspundă. Ada nu l-a vizitat deloc de când a plecat. Copilul are ochii, părul și buzele ei și îi amintește de ea în fiecare zi.

Ploaia se oprește, însă Matei nu observă. Nu a mai scris nicio poezie de la plecarea ei, doar ea era muza și fericirea lui. Acum, el e doar un poet trist care își urăște muza.

În fiecare dimineață când se trezește, își simte sufletul greu, vestejit. Își amintește de clipele fericite ca de niște vise scurte, trecătoare și își ascunde fața în palme. Nici apusul nu îl mai privește cu dor, ca înainte, ci se simte desprins de sine, având sufletul rătăcitor.

― Domnule, vrei să cumperi un stilou? întreabă un copil cu ten măsliniu și ochi negri.

Matei îl privește. Pare puțin mai mare decât fiul său, e slab și e îmbrăcat în haine murdare.

― Domnule, cumpără un stilou, te rog! insistă băiatul și îi arată un stilou cu capac auriu, așa cum mai avusese Matei demult.

― Cât costă?

― Zece lei, răspunde copilul și îi pune stiloul în palmă.

― Dar nu are cerneală!

― Îi pui și dumneata, adaugă băiatul cu voce tristă.

Matei îi dă banii și el o zbughește printre copaci.

Când ajunge acasă, poetul își amintește că are în dulap o sticluță cu cerneală, își umple stiloul, îl pune pe birou și uită de el, neștiind că e un stilou magic, care rescrie destine. Se spune că cel care ajunge în posesia stiloului are parte de multe schimbări benefice și dorințe îndeplinite.

Sursă foto -chatterleyluxuries com

A doua zi, la serviciu, Matei face cunoștință cu o colegă nouă. Violeta e profesoară de sport, înaltă, slabă, cu părul lung și negru. Cei doi se împrietenesc repede și Matei se simte atras de inteligența, modestia și timiditatea ei. Îi face cadou o carte de poezii scrisă de el, iar ea este uimită de frumusețea versurilor. Iubirea vine întotdeauna la momentul potrivit, alină inimi și sparge tăceri ale sufletelor. Clipele trec in zbor, ochii se privesc născând un amalgam de sentimente și cei doi iubiți își sunt îndeajuns unul altuia. Matei și Violeta se îndrăgostesc iremediabil, pe fețe le înfloresc zâmbete și în scurt timp devin nedespărțiți.

Într-o seară, el vede stiloul pe birou, îl ia în mână și începe să scrie o poezie de dragoste pentru frumoasa lui muză, Violeta, apoi îi scrie în fiecare zi. Ea îi devine soție după un an. Cei doi sunt acum binecuvântați, căci ea află că va deveni mamă. Edan e fericit și el că va avea un frate. Matei scrie mereu poezii pline de romantism cu stiloul cu capac auriu. Ea e cea mai gingașă muză, iar el se pierde în ochii ei. Admiră împreună apusul și în casa lor este doar dragoste și veselie.

― Ai o frumusețe dumnezeiască, soția mea! Ești floarea de primăvară și miracolul meu, îi spune el.

― Sunt fericită să locuiesc pentru totdeauna în sufletul tău! Iubirea mea pentru tine este infinită! răspunde ea, surâzând.

― De când te-am cunoscut scriu doar versuri pline de iubire, de freamăt de vise, de zâmbete sincere și de zboruri de îngeri.

― Am fost predestinați să ne strângem în brațe, să trăim o dragoste ca o poveste.

                                                                     *

E luni, Matei se grăbește să ajungă în clasă, a întârziat de la prima oră. Are în mână agenda și stiloul. Când se așază la catedră, observă că îi lipsește stiloul cu capac auriu. Îl caută pe holuri împreună cu elevii, dar nu îl mai găsește.

― Era un stilou magic, cu el am scris toate poeziile din ultimul an, i se plânge el Violetei, când ajunge acasă.

― Poate l-a găsit un elev care are nevoie de puțină magie în viața lui și îi va schimba și lui destinul, îi răspunde ea, serioasă. Tu nu mai ai nevoie de el, acum ești un poet care își iubește muza.

― Ai dreptate, zâmbește Matei și o strânge în brațe. Nu mai am nevoie de stilou, am nevoie doar de supradoza de fericire de pe buzele tale!

Supradoza de fericire de pe buzele tale,
Mă poartă fără aripi spre a cerului splendoare.
Tu ești dulcea muză, eu poetul minunat,
Ești vrajă, nostalgie, ești tot ce am visat.

Sfârșit

Guest post by Carmen Alina I.D., căreia îi mulțumim 🙂

Dacă acest stilou a ajuns și la tine, așteptăm articolul tău pe cosmisian@yahoo.com

Detalii despre temă și indicații pot fi găsite în Categoria principală a acestui articol.

Veronica Balaj: IARNA, PERSONAJ LITERAR

Veronica Balaj: IARNA, PERSONAJ LITERAR

Antologie Siono 2021 a
Am primit în dar, în luna darurilor, două volume de proză, însumate în două antologii având ca subiect iarna. Editura care și-a asumat acest lucru se numește, poetic, SIONO București. Nici nu cred că e necesar să le numesc, volumul prim și volumul următor. Ambele, din punct de vedere artistic, sunt pe același palier. Admirabil. Îmi îngădui să fac referire la acestea în ordinea în care le-am lecturat: volumul cu fond roșu pe copertă, intitulat „Litere pe fulgi de nea – Povești de iarnă, /Break the ice”, Editura Siono, București, 2021, cu o prefață semnată de Issabela Cotelin și volumul albastru, „Șotron pe zăpadă, /Let it snow”, aceeaşi editură și an de apariție, cu o prefață semnată de Em Sava.

Volumul roșu, să-l numim așa oarecum convențional, pentru diferențiere, cuprinde, după cum precizează și titlul, povești despre iarnă. Ne întâmpină nu mai puțin decât 30 de autori: Paula Bârsan, Cristinne C.C., Emil Călinescu, Antonela Chezan, Margareta Cloșcă, Cosmisian, Andreea Cristea, Caliopi-Alina Dinu, Cristina Dinu, Ellen G. Dombrov, Ela E.H., Irina Georgiana Filip, Corina Finta, Simona Gânj, Alina Gheorghe, Diana Gole, Denisa Grigoraș, Fabiola Ion, Dana Maria Jugăurs, Lilioara Macovei, N. Marianne, Oana Elena Pană, Petruța Petre, Florina Popa Dumșe, Limona Rusu, Ioana Serota, Monica Stan, Bianca Timșa Stoicescu, Vali Șerban și Teodora Vescan.

Din start, prefața care poartă semnătura Issabelei Cotelin ne acroșează plăcut. Putem aluneca în lectură ca pe o pârtie de gheață, când avem patinele bine fixate. Și, mai ales dacă știm să facem volute (aici, de imaginație), dacă știm să facem slalomuri printre întâmplările și stările puse în pagini de către autor/autoare.

Întocmirea unei antologii, se știe, presupune respectarea unor reguli obligatorii, în prim plan fiind calitatea artistică a scrierii. Celelalte coordonate își au și ele importanța lor, dar primează acest deziderat. Așadar, selecția textelor trece printr-un prim filtru. Acceptul de a face parte din acest conglomerat de întâmplări, personaje, stiluri, care imperios vor trebui să aibă ca temă referențială iarna, egalează cu girul acordat autorului. Prefațatoarea, inventivă, compară demersul cu un concert de cameră. Aceasta sugerează din nou exigența de la care s-a pornit în alcătuirea volumului.

Dacă ar fi să analizeze cineva cele 30 de proze scurte, pe fiecare în parte, ar da la iveală o nouă carte. Tematica este unică, dar imaginația creatorilor de literatură nu are bariere. Liantul tuturor textelor este, firește, iarna. Iarna, cu hlamida sa albă, devine personaj în diferite ipostaze și, totodată, este cadrul care asigură desfășurarea poveștilor. Zăpada, fulgii de nea, frigul, gheața, sunt elemente compensatorii pentru definirea cadrului. S-ar putea spune, da, lucru firesc. Nu are cum altfel să se închege o țesătură epică în jurul temei propuse dacă nu ar fi luate în seamă elementele menționate ca fiind absolut necesare. Ele dau tonul, susțin tonalitatea, dau coloratura, susțin sugestia stărilor care mobilizează povestirea. Apropo de tonalitate și stări, în derularea subiectelor vom fi părtașii unor trăiri care mai de care mai atractive. De menționat că din niciuna nu lipsește însă iubirea. Oricum ai întoarce textul, iubirea este suport și esență vitală, într-o formă sau alta: cu sărbători în varii sfere geografice și, mai ales, cu amintirea iernilor la bunici, a vieții la bunici, toate devenind poveste sau Dorință de Crăciun, cum se intitulează și textul semnat de Ela E.H.

Iubirea și iarna, două realități din mixajul cărora nu poate ieși decât o… poveste de viață.

Iubirea este eșafodaj și farmec. Structură și esențializare a vieții.

Iarna, deși nu poate fi decât anotimpul rece, nu poate încremeni flama iubirii oricât s-ar strădui. Fie că este vorba de amintiri, venirea pe lume a unui nou membru în familie, (Puzzle de iarnă, de Paula Bârsan, textul care deschide volumul), fie că vom hălădui prin zăpezile Canadei și poveștile fantaste ale oamenilor dintr-o anume zonă, (Asasinii iernii, de Cristinne C. C.), fie că urcăm în metaforă și sugestie absolut fermecătoare, atingătoare la suflet, precum în proza (Fiicei mele Perseida) semnată de Cosmisian, unde fiica este simbolic prezentată ca o creație a iernii. Și etapele vieții sunt marcate tot de acest anotimp care, deși plin de alunecușuri înghețate, nu înfrânge iubirea: Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă. Metafora textului merge mai departe și fulgii de nea, în zborul lor, spune autorul, sunt o sugestie a libertății. Viețuitoarele, păsările de data aceasta, sunt parte din poveste. Legătura ființelor vii cu zăpada albă, și când munții țin valea în mână, (superbă comparație în care autorul, Cosmisian, excelează), atrage cititorul către esență, către primordialitatea existenței. De fapt, autorul este cunoscut datorită volumelor sale de proză, în care povestea și fantazarea sunt foarte ingenios legate. Autor prezent și în librăriile Cărturești, alături de colegii publicați de Siono Editura, susține aici tematica propusă printr-o proză scurtă cu inserții poematice.

De luat în seamă, înscrise sub același simțământ al iubirii și amintirilor sunt și povestirile din copilăria cu ierni de neuitat, care intră în parcursul datinilor emblematice. Numim câteva autoare și titlurile textelor: Denisa Grigoraș, Crăciunul mi-a redat nemurirea, Ceasul, de Corina Finta, Povestea oricărei treceri, deLimona Rusu și, chiar dacă iernile nu mai sunt ca altădată, noi, oamenii, ignorând forța naturii, trebuie să le luăm în seamă și pe aceste ierni care sunt ale noastre. Mai serbede, mai fără muzică stelară, dar nu pot fi scoase din calendare, idee sugerată în A fost odată iarnă, text semnat de Cristina Dinu.

Personajul iarnă joacă multe roluri în acest volum și mereu, oriunde ar fi, dincolo de ocean în capitala care nu doarme niciodată, New York, sau într-un cătun unde mai trăiesc, mai respiră poveștile magice, nesufocate încă de informațiile venite prin mijloacele moderne de comunicare, iarna se dovedește un anotimp plin de sugestii și reper de inspirație artistică. Și dacă vine cu zăpada sa peste valurile mării, e un farmec dat de sărbătoarea Crăciunului oriunde ne-am afla. (După zece ani, Bianca Timșa Stoicescu).

Monotonia albului zăpezii nu-i decât de suprafață. În esență, zăpada poate sugera o lume specială.

Volumul al doilea, pe care l-am numit albastru, după culoarea predominantă a coperții, cuprinde 31 de nume de autori pentru care, de asemenea, iarna a devenit subiect: Daniela Alistar,cu povestirea Iubirea unui cupidon turcoaz//, Ami Ancelin, cu Andru și căsuța din globul de cristal//, Maria Andreescu, Cadoul zăpezii//Mihai Bălăceanu, cu textul, Iarna care mi s-a dat//, Cristina Centea, Azi nu ninge//Aurelia Chircu, O portocală de Crăciun//, Camelia-Maria Cîmpeansemnează proza remarcabilă, Fata cu vioara roșie//, Victor Cobzac, Povești la gura sobei//, Marina Costa propune textul cu titlu incitant, Crăciunul la Butoiul fermecat//, Issabela Cotelin, Interviu cu iarna//, Cristina Cristea, Rochia roșie//, Otilia Dima, Iernile noastre aveau miros//, Emil Larențiu Drăgoi, ne conduce spre vremi vitejești în textul Iarna haiducilor//, Cristina Dumitru, Prințesa de varză acră și de murături//, VeronicaDumitru, Flashback,// Nicolina Halgaș, Tabloul//, Lelia Iancu, Ascensiunea scorpionului pe alb de decembrie//, Clara Elena Marinescu, Închipuire sau realitate//, Alina Minea cu, Vis de iarnă//, Diana Mîndrilă, Ultima ninsoare//, Crina Pop, Molidul//, Oana-Andreea Răcaru, Urmele//, Theodora Savuli, Neînțeles//, Bianca Scurtul, O poveste despre Sfântul Nicholas, Madeira și destin//, Laura Sgârcitu, Câteodată, drumul către casă//, Liliana Simion, Ultimul Crăciun//, Mona Șimon, Călătoria//, Daniela Toader, Tunelul//, Irina Cristina Țenu, Poveste de iarnă cu parfum//, Almona Țilea, Corăbii, portocale și cafea, //Ileana Vlădușel, Umbre albe.

Desigur că acest florilegiu de titluri este un indiciu ferm al varietății de situații în care iarna poate deveni personaj, pretext de trăiri imaginate sau reale. E iarna în care sărbătorile Crăciunului sunt punct de atracție, în jurul căruia se țes povești de neuitat: unele fantasmagorice, altele postate în memorie ca amintiri.

Țelul celor două volume de proză scurtă cred că a fost atins cu prisosință. Iarna ca tablou existențial, surprinsă în derularea stărilor umane de pe mai multe meridiane a devenit un personaj plin de farmec în insolite întâlniri epice exprimate de autori mai cunoscuți, sau care abia acum s-au aventurat pe alunecușul creației literare.

Revista Floare albastră

Antologie Siono 2021 a

Vezi articolul original 1.328 de cuvinte mai mult

STILOUL CU CAPAC AURIU, de Marina Costa

STILOUL CU CAPAC AURIU

de Marina Costa

Sorin se aplecă și ridică stiloul cu capac auriu, strălucitor. Era singur pe holul facultății. Cine știe când fusese pierdut, și de cine? Mai verifică o dată – nu era nimeni în jur, cui să i-l poată înapoia. Îl puse în buzunar și se îndreptă spre clasă.

Emilia era deja în clasă. Spre mirarea lui Sorin, pe locul lui era deja un dicționar Oxford. Sau ar fi trebuit să se aștepte la acest lucru? Pusese ieri pariu cu ea privind ortografia unui cuvânt. Nu se agitase să verifice. Știa că ea o va face sigur. Era prea ambițioasă. Totuși, să-i aducă dicționarul, de parcă el n-ar fi crezut-o? Dacă tot era pe masă, verifică. Emilia avusese dreptate.

Nu hotărâseră pe ce anume să pună pariu. Acum, Sorin scoase din buzunar stiloul găsit și îi spuse:

– Felicitări! Pentru cunoștințele tale avansate de limbă engleză, ai câștigat un stilou chinezesc! Poate îți aduce inspirație, să ai succesul dorit la revistă…

După Revoluție, revistele și ziarele răsăriseră ca florile de câmp. La una dintre ele își găsise Emilia de lucru, întâi corector, apoi redactor. Deși visul ei fusese să devină, pe lângă profesoară de engleză și franceză, scriitoare, nu jurnalistă, activitatea revistei reprezenta pentru ea o provocare intelectuală menită să-i hrănească ambiția, pe lângă perspectiva de a câștiga banii necesari cursurilor – ba ea visa să strângă suficienți ca la vară să-și plătească transportul, dacă prindea un program de schimb de studenți în străinătate…

Relația dintre ea și Sorin era complicată. Pe de o parte, îi lega o prietenie deosebită; ea știa mai multe despre el decât alți prieteni sau alte prietene. El aflase despre greutățile prin care trecuse ea. Pe de altă parte, amândoi ambițioși, deși se ajutau la teme, la proiecte, la subiectele de examen, era o permanentă rivalitate între ei la note.

Unele colege (că doar la filologie erau întotdeauna mai multe fete) îi combinaseră de o mie de ori, neștiind cum să interpreteze altfel prietenia lor, încă din primul an. Ba și mama Emiliei îi sugerase că i-ar plăcea Sorin de ginere. Nu se gândise că părinții lui, diplomați de carieră, ar fi putut dori o noră înstărită, cu rude influente, ceea ce ea nu era.

Sursă foto – anunțuri online 🙂

– Mie nu! răspunse Emilia, sinceră. Avem pasiuni comune, dar personalități opuse. Dacă ne-ai închide în aceeași cameră o zi întreagă, s-ar putea să ne găsești păruiți! Și apoi, are o iubită, Maria, studentă la ASE, despre care mi-a povestit. Cred că ei doi se potrivesc.

Prietenia lor era deosebită; ceilalți ar trebui să înțeleagă. Ea prefera să-i dea lui sfaturi ce să-i cumpere fetei de ziua ei, sau alte detalii, fără să-și facă griji când va apărea ursitul în viața ei. Sigur nu Sorin era acela!

– Să te audă Dumnezeu! Mulțumesc mult. Mă voi reobișnui să scriu cu stiloul.

Fata zâmbi, îl luă și îl puse în geantă. Din gimnaziu scrisese numai cu pixul. Un astfel de stilou chinezesc, cu peniță din aur, își dorise în clasele primare, însă avusese numai din cele ieftine. Și așa ba se stricau, ba le pierdea…

* * *

Stiloul cu peniță de aur îi aducea noroc; Emilia era convinsă de aceasta. A fost suficient să îl umple la redacție, și articolul parcă s-a scris singur.

Peste două zile, când Sorin o întrebă, cu disperare în glas, dacă ea înțelesese cum să facă proiectul la lingvistică despre alomorful morfemului, că el nu pricepuse nimic și toate noțiunile i se amestecau în cap, fata zâmbi:

– Veniți sâmbătă dimineață la mine, tu, Vio și Mihaela, să-i dăm de cap împreună! Mai citim o dată cerința, baza teoretică… și trebuie să ne iasă, până la urmă.

Nu era pentru prima dată când se adunau să facă proiectele împreună. Dar a fost întâia oară când proiectul lor a fost desemnat cel mai bun din toată seria. Pentru Emilia, a însemnat primul dintr-o serie de succese.

În realitate, stiloul chinezesc cu peniță de aur era fermecat; scria destine… și nu pe al lui Sorin fusese menit să-l rescrie. El nu avea nevoie; Emilia, da…

Articolele interesante scrise cu el atraseră, în curând, atenția redactorului șef. Aflând că fata scrie poezii și nuvele, se oferi s-o recomande editorului șef al uneia dintre editurile nou-apărute, care îi făcu o ofertă neașteptată:

– Îți public, pentru început, o plachetă de poezii și un volum de proză. Tu traduci, în timpul liber, o carte din franceză. Cu cât scot pe romanul acesta, de un scriitor cunoscut, acopăr și cheltuielile cărților tale.

Era șansa ei de a se afirma. Nu o putea refuza. Se apucă de treabă. Editura îi organiză și lansarea celor două cărți. Prietenii din facultate – acum erau deja la master, fiind a doua promoție căreia i se deschisese această posibilitate – au fost invitați. Stiloul cu peniță de aur se specializă în dat autografe.

După terminarea studiilor, Sorin își deschise o firmă de traduceri și se căsători cu Maria. Emilia fu invitată numai la cununia civilă. Stiloul fermecat scrise o felicitare deosebită, în versuri. Nunta avea să fie într-un restaurant de lux, mult peste posibilitățile ei, într-o lume de oameni de afaceri și diplomați. Pentru Sorin era bine, că de acolo își aduna clientela, aflată în relații comerciale cu parteneri internaționali. Dar el tot își dorea altceva…

* * *

Emilia se întorcea de la petrecerea de rămas bun. Sorin pleca a doua zi în Canada, definitiv, cu soția. Între timp, revista la care lucrase în studenție rămăsese doar amintire în gândul cititorilor fideli. Ea lucra acum cu normă întreagă la editura la care debutase. Continua să facă traduceri și să publice și cărțile ei, cu relativ succes. Era mulțumită de viața ei. Nu-l invidia pe Sorin, că a lui era atât de diferită. Ea nu s-ar fi văzut emigrând.

În autobuzul aglomerat, i-a fost tăiată bareta poșetei. Strigă după ajutor:

– Geanta! Mi-a furat geanta!

Nimeni nu se implică. Șoferul deschise ușa, iar hoața cu fuste multe dădu din coate și coborî iute, pierzându-se în mulțime, spre jalea Emiliei.

Îi părea rău de stiloul chinezesc cu peniță de aur, amintire din viața studențească, de acte și de abonamentul pe toate liniile; bani avea prea puțini, fiind ziua dinainte de salariu.

Dacă rolul stiloului fermecat în ascensiunea Emiliei ca scriitor și jurnalist se terminase, tânăra spera ca măcar acesta să ajungă în mâinile unui copil rrom căruia îi plăcea școala, să-i dea inspirație pentru a răzbate spre liceu și facultate. Însă, la fel de bine, hoața îl putea vinde… Norocos cel menit să-i rescrie destinul acest stilou cu capac auriu!

_________________________

Marina Costa poate fi citită și pe FB

Mona Șimon, O carte nescrisă – despre Lucette

Încântat să apar în rândul cărților citite de Mona. Îți mulțumesc că mă citești. Curând sper să îți fac cunoștință cu Mariette.

____________________________________

e apropiem de finalul acestui an și ca de fiecare dată, în ultimii ani, e momentul să îmi fac un bilanț literar. Bine, nu îl fac eu, mă ajută Goodreads și îmi spune exact ce și câte cărți am citit în 2021, iar eu le notez și vă spun și vouă.

Am citit, din păcate foarte puțin de data aceasta. Va fi o listă cu doar 25 de titluri, care însă sper să vă inspire. Până la urmă nu contează așa de mult numărul, ci faptul că găsim timp și pentru lectură și o facem cu drag. La sfârșit voi face și un top 3 personal cu cele mai bune cărți citite în acest an. Nu mai lungesc introducerea, haideți să descoperiți anul meu literar!

19. Lucette – Viața dincolo de imunitate zero de Cosmisian

Lucette este reflecția delicateței și emoției, a cuvintelor sensibilitate și gingășie. Este o poveste nu doar captivantă, cât aproape palpabilă prin prisma condeiului lui Cosmisian, care nu numai că te aduce aproape de personaje și te îndeamnă să te identifici cu scene cât se poate de empatice, dar te prinde în mreje și te face personaj în propria-i carte. (Iuliana Cazan)

Cumpăr-o de aici!

Lucette – Viața dincolo de imunitate zero de Cosmisian. O carte pe care am așteptat-o cu mare drag și nerăbdare.

Cine e Cosmisian? O persoană mi-a spus odată: Cosmisian e Cosmisian! Citește-l și vei ajunge să spui simplu – e Cosmisian.”

Exact așa și e. Nu pot descrie cartea, pentru că nu se cere descrisă. E un buchet de trăiri, metafore și iubire. O carte pornită de la o lacrimă. E o poveste, dar nu e doar atât. E un destin, dar nu e doar unul. E iubire, dar nu e doar despre asta. E durere delicată și frumusețe aparte a unei scriituri aparte. E Lucette. E Cosmisian.

Despre prima carte a autorului am scris AICI.

_______________________________________________

Mona Șimon poate fi citită pe blogul personal. Link aici!

Primii ei pași au fost ca o șoaptă care nu rănește pământul – On Catchy.ro

Fiicei mele, Perseida (Partea a treia) – Link Catchy.ro

Cosmisian

14 December 2021

Primii ei pași au fost ca o șoaptă care nu rănește pământul

Timpul și-a făcut rondul de noapte, rotind anotimpurile cu precizie. Lui i-a fost ușor să își încetinească trecerea la venirea zăpezii. Nouă ne-a fost mai dificilă așternerea primului covor alb în orașul de munte, sperând ca Perseida să ne uluiască cu primii ei pași făcuți pe pastelul frunzelor de toamnă. Nu s-a dezis de anotimpul ce i-a învăluit venirea în lumea noastră, făcându-ne să-i așteptăm exercițiile pline de entuziasm ale echilibrului. Au fost multe momentele în care s-a ghemuit sub zâmbetele noastre, adunându-și sub ea picioarele menite să zburde. Pe ea nu o deranja.

Munții ne-au inspirat cu gingășia cu care țin valea de mână. O țineau să nu cadă, o susțineau să-i arate menirea de a se fi înălțat peste apăsarea ce o făcea să pară o simplă vale. Se înclina spre seară peste scena descrisă, și-am văzut pentru prima dată cum văii i-a fost destăinuit destinul înălțării. Mi-am întors privirea spre Perseida, iar zâmbetul ei inocent mi-a confirmat că avea același destin al înălțării, născut în liniștea unei familii ce o iubea. Nu se grăbea să-și desprindă mânuțele de ale noastre pentru ceva ce va face fără efort pentru restul vieții ei. Adora să ne simtă degetele ce o susțineau în clipele nesiguranței. Noi speram să ne dea drumul, pentru a ne oferi energia primilor pași, ea ne strângea cu puterea dragostei înnăscute, pentru a-și aduna în suflet senzația susținerii la două capete ale iubirii părintești.

Soarele strălucea diferit după prima confruntare cu albul nemărginit al zăpezii de la munte. Îi vedea potențialul de a lumina, ajutându-l din când în când cu câte o atingere. Între soare și zăpadă există dintotdeauna o transmitere a luminii în spectrul culorilor născute din promisiune dumnezeiască. Vara, când norii scăldau pământul cu ploi binefăcătoare, soarele le mângâia căderea cu un joc de lumină protectoare, arcuindu-și curcubeul peste văile satisfăcute. Iarna a reușit să zdruncine cele șapte culori până la o amnezică pierdere a identității. Albul. Zăpada este spectrul culorilor ce și-au pierdut identitatea ca a unui suflet căzut în adormire, înghețat parcă, fixat într-o stare de perfecțiune a albului rece. Ne creșteam fiica într-o apreciere crescândă a naturii ce ne susține viața.

Ați văzut vreodată urmele unor păsări în zăpada neatinsă din jurul unei case la munte? Sunt atât de mici și pronunțate, încât nu le poți pune pe seama greutății lor de neluat în seamă. Păsările de munte nasc urme pentru Perseida, topindu-le forma cu sufletul lor mic. Într-o astfel de dimineață ele ne chemau afară, cu ciripitul lor agitat. Fiica noastră s-a tras din mâinile noastre, căzând în zăpadă, mai mult înfiptă în genunchii ei mascați de combinezonul alb ce o camufla în perfecțiune. Degețelele ei au atins urmele lăsate de păsărele, învățându-le misterul.

O auzeam vorbind pe limba ei, a păsărilor, a iernii, confirmându-ne că am născut o fiică în cel mai bun anotimp al vieții.

Primii ei pași nu i-a făcut desprinzându-se de palmele noastre ce o susțineau. Noi doar o priveam jucându-se în zăpadă. S-a ridicat singură, așa cum o fiică a zăpezii o face, lent și suav. A stat puțin nemișcată, continuând să le vorbească păsărilor, de neoprit din trilul lor matinal. Privind spre ele, a făcut primul ei pas. Era atât de fascinantă scena, încât albul zăpezii părea mai curând o pătură de curcubeu pe care Perseida pășea. Sau plutea. Sub atingerea ei, albul perfect al tăcerii se descompunea în franjuri de curcubeu. Primii ei pași au fost ca o șoaptă care nu rănește pământul.

Povestire publicată în volumul Litere pe fulgi de nea – Break the ice – SIONO Editura

© Cosmisian

Peripețiile unui stilou ce rescrie destine – © Bianca Alina Luchescu

Peripețiile unui stilou ce rescrie destine


Pașii mă purtau spre parc, deși ar fi trebuit să fiu acasă acum jumătate de oră. Acasă e acolo unde îți este sufletul – spunea cineva, dar sufletul meu nu mai era de multă vreme acasă. Teama de a nu fi cuprins de invizibilitatea în care se zbătea zilnic trupul, îl făcea să caute mereu un refugiu.
Am intrat în parc, m-am așezat pe singura bancă liberă și mi-am scos cartea din rucsac. Un buchet de flori era așezat pe marginea băncii. Lumina soarelui le dădea florilor o strălucire neobișnuită, ca și când ardeau în interior – petalele pe jumătate închise, adăpostind și protejând flacăra ce nu le consuma, ci le înfrumuseța.

©Bianca Alina Luchescu

– Bună ziua! Dumneavoastră ați uitat florile aici?, o întreb pe doamna care se apropia de bancă, ținând de mână un băiețel.
– Bună ziua! Nu sunt florile mele, poate le-a uitat domnul care a fost aici mai devreme.
– Mami, vorbești despre domnul acela care era foarte trist?
– Da, puiule!
– Ați putea lua dumneavoastră florile, sunt foarte frumoase și ar fi păcat să se ofilească. Vă las să citiți, spuse doamna, zâmbind. O zi bună!
– Mulțumesc, asemenea!
I-am urmărit cu privirea pentru câteva clipe, apoi am început să citesc. La plecare, am luat florile, dar am simțit ceva alunecând pe lângă buchet. M-am aplecat și am văzut că sub bancă căzuse o cutie mov. Probabil era un cadou pe care domnul care uitase florile voia să îl dea unei persoane dragi. Dar cum de uitase florile și cadoul? De ce nu se întorsese să le ia?
Trebuia să îl găsesc și să îi dau cutia.
Odată ajunsă acasă, m-am ocupat de flori, am scos cutia din rucsac și am deschis-o – înăuntru erau un stilou și o scrisoare.
„Dacă citești aceste rânduri, probabil te-ai gândit deja să mă cauți ca să îmi înapoiezi stiloul.
Nu o face! În mâna potrivită, el poate rescrie destine, dar poate fi folosit în acest scop doar o singură dată. După aceea, va deveni un stilou obișnuit până în momentul în care va ajunge la următoarea persoană. Eu l-am folosit deja și oricum nu aș fi putut face nimic… ne este permis să rescriem doar destinul unei persoane pe care nu o cunoaștem. Mi s-a explicat în scrisoarea pe care am primit-o că stiloul nu va fi folosit decât atunci când ceea ce nu era stabilit să se întâmple, se întâmplă și declanșează o serie de evenimente imposibil de controlat. Doar atunci rescriem destinul conform indicațiilor primite. Rescriem ca să restabilim echilibrul, nu ca să creăm haos. Orice intervenție neautorizată asupra destinului va fi pedepsită. Asta e ceea ce am făcut eu când am lăsat cutia pe banca din parc. Dacă nu vrei să mă ajuți, înțeleg. Sunt doar un străin. Dacă totuși ai decis să mă ajuți, îți mulțumesc și te asigur că voi face tot ce îmi stă în putință ca tu să fii în siguranță!
Cu trei luni în urmă, logodnica mea, Ela, a avut un accident. De atunci e în comă. Medicii spun că doar un miracol o mai poate salva. Șansele ca ea să iasă din comă sunt minime. Nu o pot pierde pe Ela. Nu contează ce mi se poate întâmpla mie, vreau ca ea să fie bine. Vreau să o mai văd zâmbind măcar o dată.”

©Bianca Alina Luchescu

Am scos călimara din primul sertar al biroului, am potolit setea de cerneală a stiloului și am început să rescriu destinul Elei. Simțeam stiloul ca pe o extensie a mâinii mele drepte, era ca și cum el mă folosea ca să dea un sens paginilor albe, să creeze un alt destin din cuvinte născute din albastrul cernelii. Se făcuse deja târziu când m-am oprit din scris. Am recitit fiecare rând în timp ce stiloul se odihnea pe birou, apoi am pus totul în sertar.
Deși nu îl întâlnisem niciodată pe cel care îmi ceruse ajutorul, m-am gândit adesea la el. Am căutat, dar nu am găsit nicio știre despre vreo tânără care să își fi revenit în mod miraculos. La o lună după ce rescrisesem destinul Elei, am găsit în cutia poștală un plic. Numele și adresa expeditorului lipseau. Mi se cerea să trimit stiloul la adresa indicată în scrisoare cât mai curând posibil. Niciun cuvânt despre felul în care ajunsese în posesia mea.

Era timpul să mă despart de el. Undeva, nu foarte departe de orașul în care locuiam, destinul cuiva era pe cale să se schimbe.

„Prima floare din viața ei a fost un ghiocel” – On Catchy.ro

Fiicei mele, Perseida (Partea a doua) – Link Catchy.ro

Cosmisian

7 December 2021

Prima floare din viața ei a fost un ghiocel

Ciripitul păsărilor este rar în iernile din munți. Pe noi ne vizitau câteva, mici, curioase și întotdeauna flămânde. Le priveam adesea de la fereastră, de acolo de unde ele nu mă consideră un pericol, de aici, de unde fiica mea, ținută cu mare grijă în brațe, își formează culoare secrete în inima ei pentru viețuitoarele de la munte. Uneori, mai ales dimineața, păsările ciripesc într-o notă absolut fascinantă, poate pentru a ne informa că sunt din nou treze, acasă, acolo unde pot trăi fericite ca o familie numeroasă de înaripate mici ce sunt.

Le plăcea în apropierea casei, zgribulite pe sub streașină. Le făcuse tata-socru căsuțe din lemn, pe care le agățase prin pomii din curtea din spatele casei. Nu le-a cucerit bunăvoința lui, însă nimeni nu se putea supăra pe ele, cu atât mai puțin în diminețile însorite în care veselia lor era debordantă. Ciripitul lor era fără ecou. Păsările de munte nu fac rău albului ce tăinuiește izvoarele și râurile de mâine. Singurul ecou se năștea din gurița Perseidei, care gângurea pe aceeași tonalitate cu a notelor desăvârșite, născute din piept minuscul de pasăre. Ecoul fetiței mele nu făcea rău nimănui.

Într-o astfel de dimineață am ieșit cu toții în grădina din spatele casei, acolo unde îi plăcea soarelui să se ascundă iarna. Îi promisesem soției mele că într-una din diminețile însorite de iarnă îi voi face o surpriză, una pe care o pregătisem din primăvara anului trecut, atunci când nu știam că vom avea o fiică pe care să o ținem în brațe.

Zăpada nu se putea abține și sfârâia sub picioarele noastre. Aproape de tufele de aluni făcusem o ridicătură de pământ în care am plantat o mulțime de bulbi de ghiocei, făpturi desprinse din puritatea absolută a munților. Știam că soarele le va topi pătura de zăpadă, oferindu-și contribuția în materie de surprize. Ghioceii, inocenți până în adâncul ființei lor, vor fi tentați să verifice dacă le-a venit vremea înfloririi. Iată, dimineața înfloririi le-a făcut loc în sânul familiei noastre, devenind astfel prima grădină suspendată de ghiocei.

Perseida, aflată în brațele mamei ei, acum de trei luni și opt zile, privea veselă spre peticul înălțat de pământ. Cele câteva floricele de ghiocei se chinuiau să se sprijine de gulerele albe din petice de zăpadă. Ne-am aplecat spre singurul firicel înflorit, l-am rupt cu apreciere pentru sacrificiul pe care îl făcuse pentru noi, așezându-l cu grijă în palma micuței mele comori. A privit spre albul petalelor de ghiocel ce îi imita culoarea pielii, a gângurit veselă, apoi a dus floarea spre guriță. O atinsese cu nesiguranță cu buzele, umezind-o.

Prima floare din viața ei a fost un ghiocel ce și-a oferit parfumul din mijlocul unei grădini suspendate de ghiocei. Îl plantasem pentru soția mea, și-am ajuns ca împreună să îl oferim fiicei noastre în cea mai frumoasă dimineață a înfloririi. Petalele acestuia, atinse de gurița Perseidei, au devenit buzele pure ale unui anotimp născut din albul desăvârșit al iernii. L-am păstrat în secret, uscat între foile unei cărți cu poezii pentru copii, ca simbol al celui de-al doilea culoar format în inima fetiței mele. Păsări, ghiocei…

Povestire publicată în volumul Litere pe fulgi de nea – Break the ice – SIONO Editura

© Cosmisian

„Mouelle Roucher – Dezliterare pe fuior de timp” – Recenzie de Carmen Alina

Mouelle Roucher – Dezliterare pe fuior de timp” – Recenzie de Carmen Alina

Vă era dor de cartea „Mouelle Roucher – Dezliterare pe Fuior de timp”?
Am fost și sunt copleșit de cuvintele pe care Carmen Alina le-a scris despre impresiile avute lecturând cartea amintită. Mulțumesc pentru o asemenea prezentare. Vor mai fi și alte cărți, promit! Am în plan o carte pentru 2022. Voi anunța curând!

_________________________________________________

Carmen Alina despre Mouelle Roucher

Îți mulțumesc, Cosmisian, pentru carte și pentru dedicație. Mouelle e o carte incredibilă, pe care o citești uitând să respiri, uitând de tot ce e în jur. Mouelle te acaparează și te ține strâns în brațe până la final. Expresiile și metaforele atât de frumos croite de autor m-au determinat să notez un semn pe fiecare pagină care merită să fie recitită. În mod surprinzător, la sfârșit am realizat că însemnasem toate paginile.

Cosmisian scrie într-un mod unic, împletește metaforele astfel încât să rezulte cele mai frumoase culori. De aceste culori m-am îndrăgostit iremediabil și tot ce îmi doresc este ca autorul să scrie în continuare cât mai multe cărți.

Să scriu și ceva despre expresia iubirii pe care autorul o surprinde și cu care ne surprinde în timp ce citim despre Dna Mouelle Roucher. Dna Mouelle este o femeie ce pare intangibilă, misterioasă, ceea ce îl determină pe tânărul scriitor să o venereze, ea fiind autoarea lui preferată. Fiecare frază pe care o citim este plină de armonie și de muzicalitate, fiecare pagină pare un cântec la harpă. Dacă Mouelle ar deveni film ar avea ca muzică de fundal cântecul harpei.

Eu de obicei nu scriu atât de mult despre o carte, dar despre cartea aceasta aș putea să scriu incontinuu. Mouelle este emoție pură exprimată prin scris. Scrierile autorului pentru mine sunt fericire găsită între pagini. Probabil că nu toată lumea rezonează cu metaforele, însă eu când mă aflu în mijlocul cuvintelor lui Cosmisian simt o bucurie fără margini.

Cărțile lui Cosmisian sunt opere de artă, și sunt create cu talentul lui inepuizabil pentru a îl uni cu cititorii.

Va urma…☺️

„Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă” – On Catchy.ro

Fiicei mele, Perseida (Prima parte) – Link Catchy.ro

Cosmisian

3 December 2021

Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă

Mirosul miraculos al zăpezii în nările și pieptul unei copile încă în brațele mamei ei nu poate rămâne pentru mult timp în memoria unui copil, dar naște în el amintiri pe care nu le poate explica. Primul fulg de zăpadă ce îi cade aproape de colțul gurii o face să se strâmbe sau să se înfrumusețeze printr-o formă incipientă de bucurie. Fulgul o place și i se topește pe chip, curios de mirosul de lapte al tenului pur de copil.

Ochii mamei ei s-au fixat pe urma translucidă, alunecândă, pe care o luase fulgul de zăpadă. Credea că iubita ei copilă a lăcrimat. A privit-o cu o iubire născută în eternitate, a mângâiat-o cu o gingășie pe care doar o mamă o poate converti în atingere. Apoi a sărutat-o pe locul unde fulgul de zăpadă și-a împlinit menirea, aceea de a deveni prima lacrimă din viața unei copile de curând născută, una ce a condus la o sărutare plină de iubire maternă. Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă, urmată de o iubire ce a pecetluit o formă de iubire pe care doar o mamă o poate oferi.

Gândindu-mă la topirea fulgului pe chipul Perseidei, am încercat să mă pun în locul lui. O lume plină de copii ce au ieșit să salute prima zăpadă din acest an și o pleiadă de fulgi, lipsiți de unicitate, deși o întruchipează fiecare dintre ei. Asta până ce unul a decis să o atingă pe fiica mea, strecurându-se printre fulgii mai mari, lipindu-se din toate formele geometrice uluitoare ce i-au ținut sufletul integru până să devină lacrima de căpătâi a unei noi ființe umane. Poate a fost și el un copil, un băiețel în lumea norilor ce l-a născut, o lacrimă ce s-a evaporat de pe chipul unei mamei din altă parte a lumii, una a cărei dureri a rămas nealinată. Așa cred, acest fulg a dorit să îi simtă iubitei mele alinarea, să o facă una cu chipul pur al copilei noastre, încât să nu mai fie supus evaporării. Pentru fulgii de zăpadă evaporarea este o mare durere. Toți își doresc să pătrundă în lumea pură a unui copil de curând născut.

Iernii nu i-au trebuit multe zile să transforme culmile munților într-o nouă definiție a orizontului. Priveam cerul alb, născător de fragmente de aspirație și visare, unindu-se pe vârfurile munților cu lumea efemeră a omului, dând speranță. Puritatea unei inimi de copil este cea mai bună busolă pentru a transforma orizontul în destin, iar iubirea noastră de părinți, plini de recunoștință pentru minunea ce ne-a umplut casa, nu se putea să nu fie o structură solidă de cristale, menită să găzduiască pentru o vreme chip plăpând de ființă umană.

Multele seri în care ne-am deschise sufletele pentru a-I indica lui Dumnezeu unde se ascunde un cuplu tânăr ce-și dorește cu toată ființa un copil au primit răspuns. De cincisprezece zile este în toată viața noastră. Simțeam minunea în fiecare clipă, iar privirile noastre și îmbrățișările noastre o cuibăreau cu delicatețe. Pentru mine, ca bărbat, delicatețea era o virtute imposibilă. Salvarea mi-a venit prin Perseida sau prin atmosfera pe care a născut-o fără efort, neintenționat. O priveam și mă purtam în preajma ei cu o tandrețe de o factură nouă, una cu ramificații spre cele două fete din viața mea. Tandrețea era absorbită de amândouă, îmbrățișate fiind.

– va urma –

Povestire publicată în volumul Litere pe fulgi de nea – Break the ice – SIONO Editura

“Litere pe fulgi de nea” Confesiuni de cititor, De ASophisticatedWoman

Antologia „Litere pe Fulgi de Nea”, Ed. Siono 2021 – Prin ochii unei femei sofisticate. Aprecierile noastre sunt mari pentru o astfel de prezentare.
Am decupat impresiile scrise despre Povestea propusă de mine, al cărui text poate fi citit într-o carte disponibilă în Librării sau prin Comandă On-Line.
Linkul către postarea originală AICI

Cosmisian – „Fiicei mele, Perseida”

Prima parte:
Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă

Mirosul miraculos al zăpezii în nările și pieptul unei copile încă în brațele mamei ei nu poate rămâne pentru mult timp în memoria unui copil, dar naște în el amintiri pe care nu le poate explica. Primul fulg de zăpadă ce îi cade aproape de colțul gurii o face să se strâmbe, sau să se înfrumusețeze printr-o formă incipientă de bucurie. Fulgul o place și i se topește pe chip, curios de mirosul de lapte al tenului pur de copil.

Ochii mamei ei s-au fixat pe urma translucidă, alunecândă, pe care o luase fulgul de zăpadă. Credea că iubita ei copilă a lăcrimat. A privit-o cu o iubire născută în eternitate, a mângâiat-o cu o gingășie pe care doar o mamă o poate converti în atingere. Apoi a sărutat-o pe locul unde fulgul de zăpadă și-a împlinit menirea, aceea de a deveni prima lacrimă din viața unei copile de curând născută, una ce a condus la o sărutare plină de iubire maternă. Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă, urmată de o iubire ce a pecetluit o formă de iubire pe care doar o mamă o poate oferi.

Gândindu-mă la topirea fulgului pe chipul Perseidei am încercat să mă pun în locul lui. O lume plină de copii ce au ieșit să salute prima zăpadă din acest an și o pleiadă de fulgi, lipsiți de unicitate, deși o întruchipează fiecare dintre ei. Asta până ce unul a decis să o atingă pe fiica mea, strecurându-se printre fulgii mai mari, lipindu-se din toate formele geometrice uluitoare ce i-au ținut sufletul integru până să devină lacrima de căpătâi a unei noi ființe umane. Poate a fost și el un copil, un băiețel în lumea norilor ce l-a născut, o lacrimă ce s-a evaporat de pe chipul unei mamei din altă parte a lumii, una a cărei dureri a rămas nealinată. Așa cred, acest fulg a dorit să îi simtă iubitei mele alinarea, să o facă una cu chipul pur al copilei noastre încât să nu mai fie supus evaporării. Pentru fulgii de zăpadă evaporarea este o mare durere. Toți își doresc să pătrundă în lumea pură a unui copil de curând născut.

Iernii nu i-au trebuit multe zile să transforme culmile munților într-o nouă definiție a orizontului. Priveam cerul alb, născător de fragmente de aspirație și visare, unindu-se pe vârfurile munților cu lumea efemeră a omului, dând speranță. Puritatea unei inimi de copil este cea mai bună busolă pentru a transforma orizontul în destin, iar iubirea noastră de părinți, plini de recunoștință pentru minunea ce ne-a umplut casa nu se putea să nu fie o structură solidă de cristale, menită să găzduiască pentru o vreme chip plăpând de ființă umană.

Multele seri în care ne-am deschise sufletele pentru a-I indica lui Dumnezeu unde se ascunde un cuplu tânăr ce-și dorește cu toată ființa un copil au primit răspuns. De 15 zile este în toată viața noastră. Simțeam minunea în fiecare clipă, iar privirile noastre și îmbrățișările noastre o cuibăreau cu delicatețe. Pentru mine, ca bărbat, delicatețea era o virtute imposibilă. Salvarea mi-a venit prin Perseida, sau prin atmosfera pe care a născut-o fără efort, neintenționat. O priveam și mă purtam în preajma ei cu o tandrețe de o factură nouă, una cu ramificații spre cele două fete din viața mea. Tandrețea era absorbită de amândouă, îmbrățișate fiind.

Text și fotografii preluate de pe blogul ASophisticated

Photo:Fabiola Ion

dincolo de ninsori, de ierni, de zăpezi, de magie, suntem noi! suntem povestea propriei noastre vieți.

cu promisiunea de a mă întoarce cu celelalte povești citite din “Litere pe fulgi de nea”, las câteva gânduri, confesiuni de simplu cititor, cu mulțumiri editurii “Siono”, Issabelei Cotelin pentru prefața cărții, și mulțumiri autorilor “Siono” pentru fascinantele povești de iarnă scrise în detalii și nuanțe amețitoare.

“Puzzle de iarna”, scrisă de Paula Bârsan,
deschide, așa cum bine spune Issabela, concertul “Literelor pe fulgi de nea” cu o scriere lirica, un impresionant poem in proză în care povestea curge precum o atingere fină de mătase. Poezia pe care am simțit-o în spatele scrierii m-a făcut să plec în cautarea Paulei Bârsan. Da, Paula Bârsan este autor a trei volume de versuri, iar povestea din antologie, atât de sensibil scrisă, este o poveste despre ierni si decembrie, despre copilărie, amintiri si oameni: ”oamenii din viața mea, cu mulți nemaiîntâlniți de atunci, dar aflați, și parcă-i mai vreau.” Mi-a plăcut cum, într-un mare fel, cu sufletul scrisă, povestea se încheie precum o șoaptă: “Am îndrăznit să ning.”
Dezlegarea unui mister, poveste surprinzătoare, “Asasinii iernii”, scrisă de Cristinne C.C., te ține în suspans. Într-o succesiune de imagini cu nuanțe horror, autoarea reușește să creeze suspansul și să dezvăluie trecerea dintre un spațiu lumesc către un timp și spațiu nelumesc. Caracterul ficțional surprinde și povestea pare un scenariu de film gata de rulare. În urma unei călătorii spre regiunea vestică a Canadei, eroina, tânăra jurnalistă Cara, găsește răspunsurile întrebărilor ce o frământă, și reușește, cu un preț cumplit să afle misterul. Este o poveste cu un final… un final pe care vă las să-l descoperiți singuri.
O poveste cu un personaj neașteptat, unul nostim, pe care Emil Calinescu l-a pus în scenă pe langă alte personaje aflate într-o acțiune dinamică și veselă, dar și într-o situație plină de încurcături amuzante este
“Chat noir” povestea scrisă de Emil Călinescu. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult este felul cum l-a construit pe Cristi cu efecte de sarcasm și ironie, și la fel de mult mi-a plăcut felul în care a creat comicul de situație. Povestea este reconfortantă, amuzantă și stârnește o doză bună de râs.
Contemplând iarna, în “Feerie la polul pieziș”, Antonela Chezan transmite emoții, gânduri,trăiri și amintiri din liniștea unei zile de iarnă cuprinse între răsărit și asfințit: “Afară a început dansul fulgilor, o simfonie dantelată, totul se așterne tăcut, curat, uneori fulgii tăcuți parcă se transformă în spirite de iarnă.”
Mi-au plăcut pasajele în care am găsit profunzime, reflectii interioare, gânduri, trăiri: ”Dezamăgirile nu mă mai incomodează, le-am transformat în niște gânduri amărâte doar.”
“Gândurile sunt exact precum fulgii de nea. Unul nu seamănă cu celălalt”, scrie Margareta Cloșca în “Ninsorile de acasă”.
Am iubit povestea de la primele rânduri. Am iubit dialogurile atât de sensibile. Este o poveste precum o îmbrățișare caldă despre o iarnă a dorinței de liniște, de normal, de regăsire; o poveste despre o neașteptată și trăită iarnă în lockdown, despre, așa cum spune autoarea, “ istoria nescrisă a momentelor terifiante” cauzate de pandemia prin care trecem. Este o poveste despre iubire: “frigul și zăpada pe care le purtăm neștiute și nerostite cu noi înșine mereu, dar ce se topesc acasă, la vederea omului căruia i-ai dăruit inima…”
Artă și terapie, joc și imaginație, metaforă, clasificări pe care nu îndrăznesc să le fac, nici sub aspectul asemănărilor, nici a deosebirilor, pentru că autorul Cosmisian este și rămâne unic. În cel mai frumos și surprinzător fel. Iarna Cosmisiană este primăvară! O iarnă-primăvară sublimă! Cosmisian scrie-desenează și te năucește.”Iernii nu i-au trebuit multe zile să transforme culmile munților într-o nouă definiție a orizontului.”
“Fiicei mele, Perseida” nu este o poveste, este un fulg de zăpadă!
Fără de întoarcere e timpul, dar există o “vreme a regăsirilor, a trăirilor, a liniștii, a recunoștinței” atunci când decembrie vine. “Pentru fiecare urătură pe care mama și tata o spuneau, mă duceam repede să le așez câte un pupic dulce pe fiecare obraz, iar ei se bucurau de parcă Dumnezeu îi pupa, nu un boț de om cu părul blond și ochii ca două mărgele negre.” – atât de frumos Andreea Cristea spune în povestea “Acum și atunci”.
“Pasărea lui Dumnezeu?” scrisă de Caliopi-Alina Dinu este despre iarnă, nemurire, copilărie, despre un vajnic bunic, despre o pasăre fermecată…Despre acel bunic în brațele căruia “încăpea toată holda țarinei, încăpeau livada, casa, biserica și…Dumnezeu”. Citind povestea ai acel sentiment că nu ai aflat îndeajuns, atât de multe ar mai fi de spus. Și atunci îți dorești să afli totul scris intr-o carte.
Da, “A fost odată Iarnă”! Cristina Dinu, permite-mi să nu spun nimic pentru a putea spune totul! Am plecat în căutarea ta, trebuie să te citesc! Cu admiratie! Cu drag!
“Doar iarna liniștea era atât de tăcută, încât am învățat să mă ascult și să aud cu adevărat viața.”
Povestea “Bucuria”, scrisă de Ellen G. Dombrov, este despre problemele în cuplu, tensiunile, responsabilitățile ce inevitabil apar. O fetiță minunată, “oarecum îngrijorată”, înțelege totul pentru că, dincolo de iubirea ce și-o poartă unul altuia, părinții Sofiei se confruntă cu acele, incorect sau fals denumite, principii ale societății ori ale ierarhiei în familie. Un acces de orgoliu îl face pe Vlad, tatăl Sofiei, să se simtă nesigur. Nu e timp pentru nesiguranță pentru că bucuria de a fi cu cei dragi este pură existență.
O iarnă, un Crăciun, o călătorie, ea, el, copiii, reflecțiile, dorințele, un accident nefericit, o iubire cu momente de îndoială, o fericire pe care o cauți neștiind cât de aproape îți este. Despre toate acestea, și despre multe altele, este “Dorința de Crăciun”, povestea ce m-a făcut să-i cer prietenia autoarei Ella E.H la ceas târziu de noapte. Îmi doresc să o citesc pe Ella E.H pentru că scrie frumos. Pentru că îmi place cum scrie!
“Spunând asta, cred că știu, de fapt, unde este fericirea. E acolo, cu tine, în tine și lângă tine. E peste tot în jurul tău, trebuie doar să-i permiți să te cuprindă.”
Povestea “Lala, cine-i Moș Gerilă” scrisă de Irina Georgiana Filip, m-a făcut să mă așez, fie și cu gândul, lângă copiii iranieni din curtea spitalului, și să ascult povestea spusă de Lala. Moș Gerilă ce venea cu acel “ger năprasnic de crăpau pietrele” a existat și în copilăria mea.
M-a impresionat felul cum descrie fiecare copil, personaj al poveștii, și felul cum descrie drama din spatele întâmplării și, alături de ei, de acei copii greu încercați, aflați în suferință, am trăit împreună bucuria zăpezii din acel tun de zăpada.
“Ceasul”, poveste scrisă de Corina Fintea este despre închiderea și deschiderea unui alt drum, un joc misterios al întâmplării, un ceas al cărui timp “merge în spate”. Cursul vieții lui Matei este schimbat. Chiar dacă nimic nu pare să aibă logică, cei doi, Matei și Maria, privesc cu zâmbet această întâmplare.
“Dar povestea era prea frumoasă și ceasul la fel, chiar dacă nu funcționa, adică ar fi chiar ciudat să poată da timpul înapoi.”
“Nicio urmă de pași. O siluetă întunecată se distingea pe pilota nesfârșit de albă a zăpezii. Era muntele?”
Pur și simplu îmi place Simona Gânj! Simona știe să dea valoare unui text printr-un un stil artistic deosebit, atât de cald, atât de delicat. Descrierile sunt pline de emoție, fiecare cuvânt, fiecare frază te prinde, te duce în atmosfera întâmplărilor. “Franjuri de memorie” este o poveste de iarnă, de viață, de suflet.
“Doar ninsoarea aceea imaculată peste un oraș vidat de oameni rămăsese să îi străpungă inima și privirea.”
Aș dori, dragă Simona, să transmit doamnei, cea care mi-a fost profesoară de franceză în liceu, gânduri bune și admirație!

https://youtu.be/_Dat9CRV800
Pe repeat și eu ascult Paloma Faith. Te ucide piesa “Only love can hurt like this”! Pur și simplu te ucide! Povestea “Iarna sufletului meu ai fost Tu…”, scrisă de Alina Gheorghe, este despre un proces de conștiință, regăsirea și “prețuirea de sine”. Mi-a plăcut lecția de seducție, un fel de psihologie inversă a “femeii vânător”: “La început trebuia să devin necesară. Îl determinam să aibă nevoie de mine, penttu ca mai apoi să mi se dăruiască într-un mod mai mult decât intim, aproape ireal.” “Iarna sufletului meu ai fost Tu…” este despre conștiința de sine, iubire și ură. Și despre o altfel de iarnă. Una dureroasă. A sufletului.
“Eu am decis să-mi ofer mie liniștea. Așa că am închis ochii, am tras adânc aer în piept și am încercat să-mi expir până și sentimentele.”
Diana Gole știe să te facă să-ți fie dor. De felul cum scrie! Atunci când nu se ocupă de search engine optimization, de trafic și motoare, sau cum, Dumnezeule, astea s-or mai chema, Diana vine dezlănțuită precum o ninsoare de decembrie și îți așează în palme, și în suflet, o frumoasă poveste de iubire, și de iarnă. Și te trezești, visând, aruncat undeva în timp, “Back to December”, în brațele cuiva , “ unde e cald, e bine, și miroase a mosc.”
Și asta doar atunci când nu se ocupă de…optimizare, sau motoare, sau…

______________________________________

Cele două volume pot fi achiziționate de pe site-ul Editurii

Litere pe Fulgi de Nea – aici

Șotron pe Zăpadă – aici

„Fiicei mele, Perseida”, de Cosmisian (în Antologia „Litere pe Fulgi de Nea” Editura Siono)

ISBN: 978-606-95369-1-9
Anul apariției: 2021
Nr. pagini: 296
Format: 14 x 20

Fiicei mele, Perseida!, de Cosmisian

Prima parte – Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă

Mirosul miraculos al zăpezii în nările și pieptul unei copile încă în brațele mamei ei nu poate rămâne pentru mult timp în memoria unui copil, dar naște în el amintiri pe care nu le poate explica. Primul fulg de zăpadă ce îi cade aproape de colțul gurii o face să se strâmbe, sau să se înfrumusețeze printr-o formă incipientă de bucurie. Fulgul o place și i se topește pe chip, curios de mirosul de lapte al tenului pur de copil.

Ochii mamei ei s-au fixat pe urma translucidă, alunecândă, pe care o luase fulgul de zăpadă. Credea că iubita ei copilă a lăcrimat. A privit-o cu o iubire născută în eternitate, a mângâiat-o cu o gingășie pe care doar o mamă o poate converti în atingere. Apoi a sărutat-o pe locul unde fulgul de zăpadă și-a împlinit menirea, aceea de a deveni prima lacrimă din viața unei copile de curând născută, una ce a condus la o sărutare plină de iubire maternă. Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă, urmată de o iubire ce a pecetluit o formă de iubire pe care doar o mamă o poate oferi.

Gândindu-mă la topirea fulgului pe chipul Perseidei am încercat să mă pun în locul lui. O lume plină de copii ce au ieșit să salute prima zăpadă din acest an și o pleiadă de fulgi, lipsiți de unicitate, deși o întruchipează fiecare dintre ei. Asta până ce unul a decis să o atingă pe fiica mea, strecurându-se printre fulgii mai mari, lipindu-se din toate formele geometrice uluitoare ce i-au ținut sufletul integru până să devină lacrima de căpătâi a unei noi ființe umane. Poate a fost și el un copil, un băiețel în lumea norilor ce l-a născut, o lacrimă ce s-a evaporat de pe chipul unei mamei din altă parte a lumii, una a cărei dureri a rămas nealinată. Așa cred, acest fulg a dorit să îi simtă iubitei mele alinarea, să o facă una cu chipul pur al copilei noastre încât să nu mai fie supus evaporării. Pentru fulgii de zăpadă evaporarea este o mare durere. Toți își doresc să pătrundă în lumea pură a unui copil de curând născut.

Iernii nu i-au trebuit multe zile să transforme culmile munților într-o nouă definiție a orizontului. Priveam cerul alb, născător de fragmente de aspirație și visare, unindu-se pe vârfurile munților cu lumea efemeră a omului, dând speranță. Puritatea unei inimi de copil este cea mai bună busolă pentru a transforma orizontul în destin, iar iubirea noastră de părinți, plini de recunoștință pentru minunea ce ne-a umplut casa nu se putea să nu fie o structură solidă de cristale, menită să găzduiască pentru o vreme chip plăpând de ființă umană.

Multele seri în care ne-am deschise sufletele pentru a-I indica lui Dumnezeu unde se ascunde un cuplu tânăr ce-și dorește cu toată ființa un copil au primit răspuns. De 15 zile este în toată viața noastră. Simțeam minunea în fiecare clipă, iar privirile noastre și îmbrățișările noastre o cuibăreau cu delicatețe. Pentru mine, ca bărbat, delicatețea era o virtute imposibilă. Salvarea mi-a venit prin Perseida, sau prin atmosfera pe care a născut-o fără efort, neintenționat. O priveam și mă purtam în preajma ei cu o tandrețe de o factură nouă, una cu ramificații spre cele două fete din viața mea. Tandrețea era absorbită de amândouă, îmbrățișate fiind.

Povestea continuă cu alte patru parți, de citit în Antologie, alături de multe alte povești, scrise de autori consacrai sau debutanți.

Cartea poate fi achiziționată de aici

Prima floare din viața ei a fost un ghiocel

DESTĂINUIRI – Creația literară este un abur care se prinde de nisipul gravitațional al unei clepsidre

DESTĂINUIRI – Creația literară este un abur care se prinde de nisipul gravitațional al unei clepsidre

Sunt un scriitor al cărui suflet a fost fărâmițat de temperaturile contrastante ale deșertului în care îmi nasc ciornele, spălat de valurile necruțătoare ale vremii. Ignoranța cu care mi-am născut primele cuvinte a fost salvatoare. Nu știam că există scriitori care se cred moștenitorii de drept ai creației literare, după cum nu știam că există atât de mulți oameni care cred că Muza este o ființă discreționară, favorizând arianismul literar, consumator de best-seller-uri traduse în mare parte pentru ideea de câștig.

Foto: Oana Damsescu

Într-o zi am văzut o clepsidră inertă, așezată pe masa a doi librari care dezbăteau eticheta de autor român contemporan. Le-a luat puțin să îl discrediteze, afirmând că Universului îi place, discreționar și el, să ofere seva creației cu precădere vesticilor. Am privit spre ei prin golul prăfuit al cupei superioare, apoi mi-am permis să le întorc clepsidra cu nisipul împotriva gravitației. Nisipul este o ființă magnetică, încărcându-se cu haina fină a creației literare, cu cât mai mult în mișcare, cu atât mai multă încărcare. Le-aș fi spus atât de multe lucruri, dacă nu le-ar fi fost mintea plină de cărți alese pe sprânceană, licitate pe bani mulți și promovate la fel ca medicamentele. Dar cui? Le-aș fi spus că am prieteni în țările de unde se importă nisip elitist, care au aceeași experiență ca a autorului român în fața editurilor mari, dar cui să spun?

Din „Ciornele unui scriitor tăcut”, pag. 141-142 – Manuscris

© Cosmisian

%d blogeri au apreciat: