Labirinturi impuse
Te-ai trezit vreodată cu multe gânduri contradictorii în cap, de parcă mintea ta s-ar alimenta dintr-o furtună deșertică? Ai impresia că, gândindu-te la mine, dorințele tale au forma nisipului ce cade înapoi pe deșertul intangibil, moale, ce își risipește forma?
Privind în urmă, risipirea are sunet, o voce ca a nisipului ce foșnește când se adăpostește la umbra dunelor uitate de atingere.
Ți-ai sorbit vreodată cafeaua amestecată cu aburi, simțind truda cu care o tânără de culoarea soarelui aduna în palmele ei fine boabe zvelte ca pieptul ei, ce se desprindeau de pe crenguțele arborelui, adoptate fiind de crenguțele palmelor ei?
După ce ai înghițit prima gură, ai oftat, așa cum o faci de fiecare dată când asculți un cântec în franceză pe care nu îl înțelegi, chiar dacă ai sufletul plin de înțelesuri.
Ți-ai șoptit dorințele doar ca să le asculți, așa cum îți vorbești într-o limbă creată de tine ca urmare a unui entuziasm inexplicabil? Nu-i așa că dorințele par a avea propria lor viață de îndată ce le dai formă cu buzele tale obișnuite să strivească nepăsarea și nesiguranța?
Înțelesurile pe care dorințele le au sunt diferite de cele ale cuvintelor. Semantica dorințelor mai este egalată doar de vise și de doruri.
Te-ai întrebat vreodată ce formă ar lua mișcările pe care o balerină le creează cu o măiestrie egalată doar de apă, atunci când este un râu de munte, dacă ar putea alege să își trăiască propriul lor vis? Te-ai lăsa sedus de mișcările născute cu încetinitorul, atât de lente, încât doar Luna ar putea să le întreacă, când lumina înaintează peste iubirea dintre oameni?
Pașii pe care o balerină îi așează pe sol sunt o oglindire a perfecțiunii pe care viața o seamănă în fața noastră atunci când trupurile ne zboară în imponderabilitate.
Te-ai întrebat cât de greu mi-ar fi să creionez mai simplu viața cuvintelor? La final aș menționa doar două lucruri. Nu scriu ciorne și nu folosesc creion. Îmi nasc cuvintele cu viteza cu care albastrul cernelii pătrunde hârtia. Iubesc nerăzgândirea poveștilor pe care le scriu la fel de mult ca uscarea cernelii pe brațele mele pline de necuvinte.
Mintea cu care îmi odihnesc cuvintele în labirinturi impuse este ca liniștea răcoroasă pe care o au diminețile doar iarna la munte. Mi-am născut adesea imaginile în atelierele improvizate de nopțile fără somn, cuibărit la umbra spontaneității.
© Cosmisian – Timișoara
Cosmisian - Neoproză „smart emotional” 
M-ai facut sa ma gandesc la atatea lucruri ascunse prin cotloane de gand si sa, ma intreb pe unde or mai fi toate acele lucruri incredintate hartiei in cele mai ciudate clipe, cu promisiunea, din pacate uitata, ca o sa ma intorc la ele…
ApreciazăApreciază
Va veti intoarce la ele, se stie,
din ganduri ne faceti o poezie
cu versuri din roua muntilor data
cu totii la asta de la dvs se asteapta 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu înţeleg melodiile în franceză, dar ştiu cum e cafeaua amestecată cu aburi 🙂
Ce frumos ai scris! Chiar nu foloseşti creion?
ApreciazăApreciază
Hartiei nu ii place sunetul produs de creion. Niciodata nu mi-au placut creioanele. Stiloul imi da senzatia ca scrisul este cu caracter definit si permanent.
Nu scriu ciorne, nu folosesc creion, dar as vrea sa scriu mai mult.
Chiar iti place? 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da! Foarte mult.
ApreciazăApreciază
Simteam nevoia de a ma detasa de presiunea pe care scrierea unei carti o aduce. Scriu sa uit de carti. Presiunea pe care Mouelle Roucher a adus-o nu imi place. Imi doresc senzatia aceea de a scie fara asteptari. 🙂 Labirintul impus mi-a adus acea energie a simplitatii.
ApreciazăApreciat de 1 persoană