Din „Ciornele unui scriitor tăcut” – Iarna

Din „Ciornele unui scriitor tăcut” – Iarna

„Mi-ai cerut ceai, ceai de lavandă culeasă de noi din lanurile parfumate ale plimbărilor de seară. Ți-am deschis ușa, privindu-te pas cu pas cum pășești stingher spre tocul ușii. Te-ai sprijinit de el, apoi ți-ai întins o palmă pentru a mă susține. M-am aplecat spre piciorul tău drept, înghețat de la umbra pe care o lăsase Luna pe zăpadă. Ea ți-a însemnat drumul spre mine, dar ți-a furat din căldura tălpilor. Soarele i-a lăsat lunii semne ale iubirii, iar tălpile tale formau literele cu care pădurea îi vorbea Lunii. Oare Luna ne știe dorul pe care lacrimile îl maschează în sânul dimineților reci de munte?

Mi-ai arătat Luna. Iarna o vedem adesea uitând să își ascundă prezența. Efortul ei de a-și întâlni iubirea este de înțeles, chiar și atunci când Soarele pare a ignora oftatul rece al iubirii. Luna își fardase fața cu mult argintiu. Ți-am așezat pe piept lumina ei, pe galaxia pieptului tău, acolo unde și soarele și-a așezat zâmbetul. Oare Luna ar putea să-și întregească neforma pe pieptul tău, acolo unde noaptea se crede sărutul ce armonizează șoaptele de iubire?”

(Din Cap. X „Când îmi rescriu ciornele, în ochii tăi văd întreaga noastră iubire”)