Există frunze ce nu-și acceptă căderea
Noaptea și-a găsit liniștea la debutul toamnei. Iată aici un anotimp pe care liniștea îl caută, îl ademenește și îl ține aproape de piept. Muzele se mișcă libere acum. Învelite în voal albăstrui fluturat de vântul răcoros de noapte, muzele sunt într-o continuă căutare. De fiecare dată când găsesc ce caută, plonjează fără echivoc spre minți stinse de oboseala așteptării.
La o casă părăsită este lumină. Spre deosebire de noaptea crudă ce își caută întotdeauna trupuri pe care să le îmbrace, lumina se desprinde de sursa ei zburând, disipându-și misterul spre suflete ce visează dincolo de încleștarea cu care iluzia întemnițează om. Casa avea un singur nivel cu care nu se mai mândrea nimeni. Doar noaptea părea să anime salonul central al acesteia, redându-i puțin din grandoarea de odinioară.
Rătăcit spre centrul salonului zăcea un instrument muzical ce-și pierduse utilitatea. Și-a pierdut frumosul în timp, înstrăinat de atingerea unui om. În această noapte, pianul era de două ori înjumătățit. Cu toate acestea, nu părea a suferi. Un colț al lui adăpostește sunete uitate, pe care le cântă din amintiri. I se întipăriseră în fibra lemnului ce îi străjuia cândva utilitatea, făcând din notele muzicale un puls ce îi menținea firavă reprezentație. Un pian fără pianist într-o noapte umedă de început de toamnă – o imagine pe care o voi păstra în minte în anotimpurile ce nu înțeleg rostul muzicii cântată de un pian fără pianist într-o noapte ploioasă.
O ușă glisantă ce dă spre peticul de gazon este întredeschisă. De sus până jos își încorsetează sticla cu o tâmplărie din lemn masiv, neobosit ascultător al muzicii. Aerul rece antrenează perdeaua într-un dans haotic şi tăcut, suspendată pe două console cromate ce și-ar fi dorit dintotdeauna să fie un lampadar cu trei brațe. Dincolo de ușă se contura o lume pastelată și într-o continuă expansiune spre orizont.
O frunză desprinsă prea devreme se târăște pe sub ciucurii umezi ai perdelei, mai mult împinsă de vânt. Se ascunde sub fotoliu, amorțită de la stropii reci ai primelor ploi de toamnă. Când și-a dezlipit mâna de creanga ce i-a susținut menirea era verde. Se schimbase de la toamnă într-un ruginiu organic de o frumusețe menită să inspire artiști și visători îndrăgostiți. Noaptea căuta, orfană fiind, un loc în care să își usuce veșmintele.
De îndată ce se încălzește, își deschide ochii și vede o pisică. Nu e prima dată când vede pisici, dar niciodată singură, desprinsă. Câtă siguranță avea ea în timpul verii, încă agățată de o creangă suspendată în gol. Pisica rătăcită caută o activitate care să o determine să uite că în ultima vreme a fost lăsată mai mult afară. Cu coada ochiului o fixează pe biata frunză, sare din întoarcere asupra ei și o prinde cu lăbuțele, se arcuiește în sus cu frunza între lăbuțe, ca într-o secundă să o arunce în sus. O aruncă și o abandonează, dezinteresată. Pisicuța, contrariată de scena la care a făcut act de prezență fără să își dorească acest lucru, se furișează pe după perdea, cuprinsă de frig. Nu își poate explica cum poate un pian să cânte fără partituri, având ca singur spectator o frunză măcinată de destinul ce o aștepta.
Camera avea un singur perete, circular, de curând zugrăvit. Cine făcuse acest lucru se îndurase de casă. Există trecători care zugrăvesc case rătăcite pe care le lasă abandonate pentru a găzdui în ele spectacolul nocturn al primelor zile de septembrie. Peretele era albastru ca cerul nopții, presărat din loc în loc cu urme ale nopților precedente. Lumina din cameră se stinge singură, fără explicație. Negrul crud al nopții este împiedicat să pună stăpânire pe clipa de tranziție spre albul marmorat al Lunii.
Luna își face apariția agale, luminând printre ramurile unui mesteacăn din apropierea casei, bătrân și fără frunze, pe care se chinuie să îl picteze pe albastrul crud al peretelui. Încă nemișcată, frunza privește scena ce se materializa în fața ochilor. Curioasă, se ridică și se deplasează spre perete, acolo unde se fixase trunchiul pictat al arborelui milenar, constatând că nu are umbră. Frunzele rătăcite de toamnă nu au umbră. Confuză, frunza se decide să urce pe perete şi să se prindă de o creangă imaginară. O iluzie născută din neacceptarea sorții. Ii era destinat să-și împletească aspirațiile cu ale pământului în tăcerea unui anotimp al căderii. Și iată aici o frunză ce nu își dorește decât un singur lucru, cu orice preț, chiar cu cel al unei alipiri imaginare cu crenguța ce i-a insuflat nemărginirea.
Există frunze ce nu-și acceptă căderea
© Cosmisian
Cosmisian - Neoproză „smart emotional” 
Și în această lungă toamnă ne vom urca pe câte un perete creangă și noi smulși grăbiți din căldura comodă cu care ne-am obișnuit. Și frunzele și oamenii se zgribulesc
ApreciazăApreciază
In sfarsit ne putem urca pe pereti fara sa ne temem ca am fi tintuiti acolo de criticile verii. E buna toamna pentru frunze.
ApreciazăApreciază